Vânătoarea de tornade

Subţiindu-se ca o funie, tornada traversează şoseaua, rupînd stîlpii de electricitate şi gardurile. Foto: Carsten Peter

Ştiinţă pură, noroc chior şi nervi de oţel la vânătoarea de tornade.

Urmărind imensele pâlnii de furtună care devastează teritoriile centrale ale Statelor Unite ale Americii în sezonul tornadelor, o echipă National Geographic a reuşit să se apropie suficient şi în acelaşi timp îngrijorător de mult ca să poată arunca o privire îngrozită asupra ravagiilor provocate de aceste distrugătoare fenomene meteorologice.

Pe la ora cinei, pe 24 iunie 2003, întreaga aşezare Manchester, din Dakota de Sud – cu acoperişuri şi ziduri, şoproane şi garduri, televizoare, frigidere şi cratiţele cu mîncare – a fost luată pe sus şi a dispărut într-o tornadă densă şi întunecată, largă de vreun kilometru. Fragmentele şi sfărîmăturile obiectelor măturate haotic din peisaj sînt învîrtite la mare înălţime de vînturile din interiorul tornadei, cu 320 km/h. La vreo doi kilometri mai la nord de cătun, Rex Geyer, în vîrstă de 36 de ani, trage draperia de la fereastra unui dormitor de la etaj şi vede cum Manchester-ul dispare. Rex rămîne înmărmurit. Tornada pare să stea şi ea pe loc, nu se mişcă nici într-o parte, nici în alta. Durează un întreg minut de groază pînă ca Rex să-şi dea seama ce înseamnă asta – că furtuna ucigaşă vine drept spre el. Puţin mai înainte stătea la un pui fript, împreună cu soţia lui, Lynette, însărcinată în luna a opta. „Auzisem de nişte tornade urîte prin Woonsocket, de unde este Lynette – va spune el mai tîrziu. Ne uitam la televizor, cînd eu am privit pe fereastră şi am spus: «Ei bine, în realitate parcă nu arată chiar aşa de rău».“
Dar acum ploaia se abate cu furie, acoperind furtuna monstruoasă ce se apropie de clădirea cu etaj a fermei lui. Dan, fratele lui Rex, care locuieşte mai încolo, dă buzna în casă. „Aproape că smulge uşa din ţîţîni, urlînd: «Trebuie să mergem la subsol!» Dar abia văzusem rămăşiţele din Manchester şi nu cred că o să supravieţuim la subsol, aşa că ne aruncăm în maşina lui Dan.“
În timp ce ei pleacă în trombă, două maşini gonesc, pe un drum de ţară alăturat, în direcţia opusă – drept înspre tornadă. Tim Samaras, un inginer electronist din Denver, şi Pat Porter, partenerul lui la vînătoarea de tornade, se află într-o camionetă care duce cu ea şase sonde, adesea numite „ţestoase“ – discuri plate de metal, ca nişte farfurii zburătoare, avînd 20 de kilograme fiecare. Prin senzorii încorporaţi, sondele pot măsura viteza vîntului şi direcţia tornadei, presiunea barometrică, umiditatea şi temperatura. Misiunea şi pasiunea lui Samaras sunt de a planta sondele în calea tornadei. Speranţa lui e ca şi el, şi instrumentele să supravieţuiască.
Fotograful Carsten Peter atîrnă pe jumătate în afara celeilalte maşini, conduse de Gene Rhoden, veteran al vînătorii de tornade. Ei au un altfel de dispozitiv, o cutie de aluminiu piramidală, echipată cu o cameră video şi trei aparate foto de 35 mm. Omul de Tinichea a fost botezat astfel de echipă după personajul din Vrăjitorul din Oz. Nimeni nu a mai filmat vreodată interiorul unei tornade – locul în care vîntul poate coji asfaltul de pe şosele. Carsten vrea să fie primul.
Vînătorii pot auzi uruitul motorului tornadei şi văd cum frînge stîlpii de înaltă tensiune în timp ce ei se îndreaptă către est, pe un drum asfaltat, trec pe lîngă ferma lui Geyer şi intră drept în calea tornadei. Tim opreşte scrîşnind din roţi pentru a mai lăsa o „ţestoasă“. „Nu avem timp! Nu avem timp!“ – urlă Pat. În vreme ce monstrul a început să răscolească pămîntul la nici o sută de metri depărtare, iar masa de aer absorbită de ciclon se năpusteşte asupra lor, Tim coboară numai cît să arunce sonda şi sare la loc în maşină. În timp ce se îndepărtează repede, vînătorii văd obiecte învîrtindu-se deasupra lor: cuie, sîrmă, şipci de lemn biciuiesc aerul, o dată cu vîntul care în curînd va atinge 320 km/h.
Peste cîteva momente, vehiculele se opresc din nou la mică distanţă pe şosea. Carsten şi Gene scot Omul de Tinichea, de 45 kg, şi îi activează camerele, iar Tim mai coboară o „ţestoasă“. Două deocamdată. Pînă aici e bine. Dar acum tornada îi vînează pe ei.
Pornesc din nou în goană şi Tim lasă a treia sondă. Omul de Tinichea şi două dintre sonde sînt nimerite în plin. Tornada ajunge la una din sonde la numai 80 de secunde după ce a fost amplasată. Însă brusc furia furtunii se potoleşte. Tornada îşi schimbă forma, lungindu-se ca o funie înainte de a se lăsa, moale, într-o parte. Apoi pur şi simplu se evaporă.

Tornadele sînt printre cele mai violente fenomene naturale. În Statele Unite se formează anual în jur de o mie, mai multe decît în orice altă ţară. Unele sînt slabe şi durează doar cîteva secunde, altele seamănă violenţă timp de mai bine de o oră, dar puţine dintre ele sînt atît de distrugătoare ca aceea care a ras Manchester-ul de pe faţa pămîntului.
Prin definiţie, tornadele sînt coloane de aer în rotire, care se extind de la norii cumulonimbus umflaţi către sol. Nimeni nu înţelege exact dinamica tornadelor, dar anumite ingrediente par esenţiale licorii vrăjitoreşti din care ele iau naştere: căldură, aer umed la nivelul solului, aer mai rece la înălţime şi vînturi de forfecare ce-şi schimbă direcţia şi viteza o dată cu înălţimea.
Cele mai distructive şi ucigătoare tornade se formează sub „burta“ supercelulelor, mari furtuni de lungă durată ale căror vînturi sînt deja în mişcare de rotaţie. Tornada din Manchester s-a format dintr-o supercelulă. Patruzeci la sută dintre tornadele din SUA au loc în cîmpiile centrale, din martie pînă în iulie, cînd aerul rece, uscat, din Munţii Stîncoşi se întrepătrunde cu subcurenţii calzi şi umezi din Golful Mexic. În asemenea zone deschise poţi vedea supercelule întregi, unele de circa 50 km lăţime, ce se năpustesc asupra pămîntului cu potop de ploaie şi grindină, iar marginea lor superioară, ca o conopidă, explodează pînă în stratosferă. Dar numai una dintr-o mie de furtuni devine o supercelulă şi numai una din cinci sau şase supercelule se transformă într-o tornadă.
Pentru că e foarte dificil să măsoare vînturile şi puterea tornadelor, cercetătorii le măsoară după distrugerile provocate. Pe Scara Fujita, creată de Ted Fujita, de la Universitatea din Chicago, o furtună F1 provoacă daune medii, cu vînturi de 160 km/h. O furtună F5 e ceva înfiorător. Tornada din Manchester a fost o F4.
În prezent, perioada de alertare înainte de o tornadă – timpul pe care o familie confruntată cu catastrofa iminentă îl are pentru a-şi lua strictul necesar şi a ajunge rapid la subsol sau la cel mai apropiat adăpost de furtună – e de 13 minute în medie. Majoritatea avertismentelor provin de la cele 121 de staţii-radar ale Serviciului Naţional de Meteorologie, dar un radar meteo convenţional poate să rateze momentul incipient al tornadei în cele cinci sau şase minute cît durează ca fasciculul unic emis de aparat să acopere întreaga zonă. Cercetătorii de la Laboratorul Naţional pentru Furtuni Severe (NSSL) lucrează acum să adapteze în scopuri meteorologice un sistem folosit la bordul navelor marinei americane – radarul Spy 1. Acesta trimite raze multiple în rotaţie continuă şi este de cinci ori mai rapid decît radarele convenţionale.

De trei primăveri, Peter Carsten şi cu mine urmărim supercelule şi tornade împreună cu Tim Samaras, Anton Seimon, un geograf din Boulder, Colorado, şi cu alţi cîţiva dintre cei mai buni vînători de tornade ai Statelor Unite ale Americii. Acoperim peste 80.000 de kilometri de autostradă, cărîndu-l încrezători pretutindeni pe Omul de Tinichea. Intrăm în zone cu intemperii care ne fac să clănţănim din dinţi şi unde grindina ne găureşte maşinile.
Baza noastră se află la Boulder, la poalele Munţilor Stîncoşi, de unde Marile Cîmpii se desfăşoară înaintea noastră ca o imensă scenă. De aici putem ajunge aproape oriunde în cîmpii într-o zi de drum cu maşina. În primul sezon, 2001, ne alăturăm lui Anton, lui Tim şi unui grup de cercetători celebri, într-o coloană de urmărire formată din şase maşini.
Ne ghidează mai mulţi specialişti în „meteo minut cu minut“, care monitorizează permanent informaţiile despre vreme şi ne transmit indicaţii pe traseu, prin telefonul mobil.
Principalul nostru furnizor de „meteo minut cu minut“ este Erik Rasmussen, cercetător de tornade la Universitatea din Oklahoma, unul dintre cei mai străluciţi specialişti în meteorologia furtunilor. Prin hărţi meteorologice care se derulează încontinuu pe ecran şi prin intuiţie, Erik poate calcula unde va ajunge cea mai tare super­celulă, în fiecare zi la ora 6 p.m., oră magică pentru formarea tornadelor. „Sînt eu, în luptă cu atmosfera. Încerc să-i ghicesc mişcările“ – spune el.
Pe 25 mai, Eric ne îndreaptă spre Panhandle, în nordul Texasului, unde condiţiile par favorabile dezvoltării unei supercelule. Sarcina noastră este de a găsi acest monstru în formare, iar dacă se formează, de a ne poziţiona la sud-est de el (cel mai bine pentru lumina de care are Carsten nevoie), de a-i urmări dezvoltarea şi de a ne asigura o portiţă de scăpare dacă se îngroaşă gluma.
Cînd ajungem în Texas, ne dăm seama că nu sîntem singuri. În ţara tornadelor, mai ales de cînd cu filmul Twister din 1996, vînătoarea de furtuni a devenit un adevărat fenomen. În sezonul de vîrf, sute de oameni se răspîndesc pe Coridorul Tornadelor, ce leagă statul Dakota de Sud de Texas. Maşinile lor sînt ticsite cu antene radio şi radare, computere de bord şi televizoare conectate la satelit.
„Oricine poate citi acum hărţile meteo“ – spune Stephen Hodanish, expert în fulgere al Serviciului Naţional de Meteorologie, cu care ne întîlnim într-o seară într-un local. „Informaţia e publică. Nu o ţinem secretă. Aşa că ştim cu toţii încotro să ne îndreptăm.“
Unii vînători de tornade privesc lucrurile ca pe un joc şmecher pe calculator care a prins viaţă. Recent, vînători încercaţi au înfiinţat companii care duc turiştii într-un „safari al tornadelor“, întrecîndu-se care mai de care să le ofere clienţilor o panoramă mai bună a furtunii. Dar nu e ca şi cum i-ar duce, să zicem, la Niagara, care stă locului. Tornadele sînt imprevizibile, iar o decizie greşită poate fi periculoasă.

Cercetătorii sînt şi ei acolo, desigur, urmărind furtunile şi făcînd previziuni – echipe de la departamentele de meteorologie ale universităţilor şi de la NSSL din Oklahoma, unde se face cea mai mare parte a muncii de pionierat. Dar ştiinţa de acest fel este provocatoare, deoarece tornadele sînt greu de analizat, iar simulările creative realizate pe computer îi pot duce pe cercetători doar pînă la un punct. „Tornada a devenit gaura neagră a meteorologiei – spune Anton. De fapt, nu ştim cum funcţionează“.
Pentru o mai bună înţelegere a problemei, Howard Bluestein, expert în meteorologie, de la Universitatea din Oklahoma, şi Joshua Wurman, de la Centrul pentru Cercetarea Manifestărilor Meteorologice Extreme din Boulder, se alătură în fiecare primăvară vînătorii. Staţiile-radar fixe nu pot vedea detaliile fine ale furtunii la distanţă, deoarece un fascicul radar îşi pierde acurateţea la distanţe mari, aşa că radarul Doppler mobil (DOW) al lui Wurman, instalat pe camion, interceptează furtunile şi le studiază structura ascunsă de la 2-3 km distanţă. Noul radar mobil Doppler al lui Bluestein are un semnal atît de concentrat, încît poate detecta caracteristici ale vînturilor pe o rază de pînă la 5-10 m.
Însă asemenea programe de cercetare de teren pot fi numărate pe degetele de la o mînă, astfel încît s-a dezvoltat o simbioză extraordinară între meteorologii specialişti în furtuni severe şi vînătorii amatori bine echipaţi tehnic. „Comunitatea ştiinţifică e o mare consumatoare de date“ – spune Lance Bosart, profesor de ştiinţe atmosferice la universitate, în Albany, pe care îl întîlnesc în timpul unui popas în Kansas. „Comunitatea vînătorilor vrea să ajungă acolo, să vadă lucruri. Noi vrem să avem date din cît mai multe puncte posibile şi avem nevoie de oamenii aceştia ca să acopere golurile de informaţie“.
Ajungem în Texas la timp, dar furtuna semnalată de Erik se risipeşte într-un front de rafale care se pierde în Golful Mexic. „Noi nu vînăm fronturi de rafale – spune Anton. Ele nu au vorticitate.“ Cu alte cuvinte, nu se rotesc. Caravana noastră se învîrteşte zile întregi prin cîmpiile texane din nord, urmărind furtuni care ne amăgesc, dar nu se dezlănţuie. „Furtuni 2B – spune Tim dezgustat. Furtuni de doi bani, bogate în precipitaţii.“ Som­nul şi alimentaţia au de suferit. Uneori, cina constă într-o pungă de cartofi prăjiţi, nişte carne de vită uscată şi-o cola.
Pe la mijlocul lunii iunie, nu avem încotro şi ne dăm bătuţi, trecînd în dreptul lui 2001 un an bun pentru localnicii din Coridorul Tornadelor, dar un dezastru total pentru noi.

În primăvara următoare, din 2002, avem tehnologie proprie, în loc să ne bazăm pe „meteo minut cu minut“. Tim şi-a transformat Dodge-ul lui alb într-un impresionant vehicul pentru vînătoarea de furtuni. Pe capotă se înalţă o parabolică. Pe ecrane se văd transmisiunile Canalului Meteo, datele Sistemului de Poziţionare Globală (GPS), ale Serviciului Naţional de Meteorologie şi imaginile sateliţilor Administraţiei Naţionale pentru Oceane şi Atmosferă (NOAA). Camioneta arată ca un submarin gata de scufundare în marea atmosferică.
„Un meteorolog minut cu minut parcurge datele permanent, dar eu prefer să le parcurg singur şi apoi să mă uit pe fereastră să văd ce se mai întîmplă“ – spune Tim.
Pe data de 23 mai, în zori, sîntem în Salina, Kansas, scoţînd de pe Internet buletinele meteo. „Zona Vestului Mijlociu seamănă cu o tablă de şah – zice Anton. Am oprit jocul aseară, dar peste noapte atmosfera a mai făcut cîteva mutări, aşa că hai să vedem despre ce este vorba. Şi noi urmăm la mutare.“
Arată promiţător. Un vînt puternic s-a dezlănţuit peste prerie, răsucind frunzele de plop, răscolind lanurile de grîu. Pornim sub un cer încărcat, cu norii atîrnînd ca lîna murdară pe oile bătrîne. Furtuni cu tunete şi fulgere s-au dezlănţuit spre sud. Trecem graniţa cu Oklahoma şi ajungem din nou în cîmpiile texane din nord. Pe la 4:40, sîntem în ţinutul vitelor, unde oraşele au puţine construcţii, de parcă vîntul le-a împachetat deja în lăzi, gata de plecare. Oprim în Lipscomb, Texas, iar lîngă noi trage o maşină plină cu localnice.
„Aţi venit să aduceţi vremea rea, băieţi?“
„Nu asta vă dorim“ – răspundem.
„Ha, ha. Nu că n-am fi obişnuite.“
Dar am ajuns prea tîrziu şi nu sîntem pe poziţie. Dacă încercăm să ocolim furtuna, nu mai ajungem pe lumină, ca s-o şi vedem. Aşa că decidem să atacăm nucleul furtunii, croindu-ne drum spre „cuşca ursului“, o zonă între curentul ascendent principal şi frontul de grindină. E un nume bun: vînătoarea de tornade seamănă cu cea de urşi grizzly. Vrei să ajungi aproape, dar nu pe acelaşi mal al rîului. Uneori îl vînezi tu pe urs, alteori te vînează el pe tine.
Aşa că înaintăm drept înspre furtună şi ne trezim că derapăm prin noroi cu 95 de kilometri la oră, pe un drum îngust, cu vizibilitate aproape zero. Anton nu ne încurajează deloc. „Grindina din cuşca ursului poate sparge geamurile şi caroseria – strigă el, rînjind. Bucăţile mai mici sînt ridicate de curenţii ascendenţi şi numai bucăţile mari cad. E ca o ploaie de minimeteoriţi. Ha-ha-ha!“
După ce am trecut prin furtună, ne oprim să privim supercelula care se înalţă peste prerie. Partea de sus e ca o nicovală gigantică şi fulgerele sclipesc din ea ca un foc de artilerie. Straturi de nori cumulonimbus se rostogolesc din vîrful ei şi fuioare întunecate se încolăcesc ca nişte lăstari din „zidul de nori“ coborît din partea din spate a supercelulei; acolo se ştie că se formează tornadele. Alergăm pe un drum de ţară ca să ocupăm poziţia optimă şi – cum de se întîmplă oare aşa? – ajungem pe un cîmp plin cu cel puţin alte zece maşini de vînătoare.
„E singura furtună din seara asta care are avertisment de tornadă, iar noi ne aflăm exact unde trebuie“ – explică Tim. Împreună cu ceilalţi.
Supercelula se apropie cu o imensă masă de nori întunecaţi, în clocot, care ne lasă cu gura căscată. Mugetul grindinei – bucăţile de grindină se lovesc unele de celelalte, în cădere, în straturile superioare ale furtunii – face un zgomot ca de Harley-Davidson. Furtuna nu aduce o tornadă, dar, după ce trece, fulgerele ard cerul mai bine de jumătate de oră.
Brad Carter, partenerul de vînătoare al lui Tim în această misiune, scutură din cap. „Am alergat patru sau cinci ani ca să pot vedea prima tornadă şi se împlinesc nouă ani de cînd fac chestia asta. Dac-aş fi văzut una imediat, de la prima ieşire, poate nu aş mai fi fost aşa de captivat“ – spune el.

Dezamăgirile sînt acum la ordinea zilei. Şedinţele de stabilire a strategiei de dimineaţă, lungile drumuri pe şosele, goana nebună peste Podişurile Înalte, furtunile spectaculoase. De doi ani nu a mai fost o tornadă care să merite a fi înregistrată. „Ar trebui să ne angajăm pe post de oameni care alungă furtuna – spune Tim. Oriunde ne ducem, uraganele se potolesc.“
Sezonul de tornade din 2003 este însă cu totul altceva. Începe cu o serie explozivă de furtuni de mai, care se abat asupra statelor Arkansas, Tennessee şi Missouri, punînd la pămînt oraşe întregi. Dar noi sîntem ba cu un pas în urmă, ba cu unul înainte. În drum spre Colorado, mă opresc, împreună cu tovarăşul meu de vînătoare, Scott Elder, în Pierce City, Missouri, unde cu doar două săptămîni în urmă o furtună F3 a distrus casele şi a făcut praf magazinele şi restaurantele de cărămidă de pe eleganta stradă principală.
„Nu mai avem nici un magazin alimentar în oraş – spune Mike Abramovitz, şeful poliţiei. Este chiar de mirare că a murit numai o persoană“. Este vorba de James Dale Taunton, de 51 de ani, care se aşezase la intrarea în depozitul de armament pentru a-i ajuta pe cei veniţi să se adăpostească în subsolul clădirii. Şaizeci de oameni au supravieţuit aici.
În timp ce ne mîncăm clătitele la micul dejun, Jon Davies, un meteorolog veteran din Kansas, subliniază un paradox. „Este greu să împaci oraşele distruse şi oamenii care suferă cu ceva care ţie îţi place să faci. N-o să mă vezi strigînd şi chiuind sub o tornadă. Chestiile astea dau vieţile oamenilor peste cap“ – spune el.
În sezonul din 2003, tornadele au lovit şi preriile din sud. Pînă cînd Carsten, Scott şi cu mine ne alăturăm lui Tim şi Anton ca să pornim pe urmele lor, ei lansaseră deja o sondă în mijlocul unei tornade din Texas. Camioanele cu DOW ale lui Joshua Wurman urmăriseră aceeaşi furtună, aşa că există date complementare care să alimenteze modelele computerizate. Tim, finanţat anul acesta de NOAA şi cu un grant de la Comitetul pentru Cercetare şi Explorare al National Geographic, a reuşit să amplaseze cu succes patru sonde în doi ani. Înainte de proiectul său, în peste zece ani de încercări cercetătorii au reuşit să plaseze un astfel de instrument o singură dată. O echipă de la New Mexico Tech a executat prima plasare de succes în 1995.
În 4 iunie ne aflăm într-o caravană de patru maşini care se hurducăie înapoi spre Texas, unde urmărim o supercelulă ce a primit avertisment de tornadă pînă în Clayton, New Mexico. În timp ce înaintăm printre două lanuri de porumb, ne trezim plasaţi perpendicular pe curentul de absorbţie al furtunii. Grindina se abate peste capotele maşinilor. Pămîntul roşiatic curge peste şosea în valuri ce par lichide.
Apoi lumea pare să dispară pur şi simplu. Nu mai văd nimic, în afară de stopurile maşinii lui Tim din faţa noastră. Convoiul se opreşte scrîşnind din roţi, în timp ce o furtună de nisip se dezlănţuie, iar vîntul atinge, după estimările lui Tim, 115 kilometri la oră. Undeva pe afară e posibil să ia naştere o tornadă. Camioneta lui Tim începe să se legene. Anton se face pămîntiu la faţă. Nu vedem drumul, ci doar vîrfurile stîlpilor de telegraf. Trec douăzeci de minute. În sfîrşit, Tim ne transmite prin radio: GPS-ul lui a localizat o intersecţie în T, la care am putea ajunge mergînd înainte pe drumul nostru, aşa că avansăm orbeşte, pas cu pas, afară din „aparatul de sablat“.
„Asta da furtună – zice Tim mai tîrziu. Cred că nu am mai văzut aşa ceva“. Aflăm mai tîrziu că a fost şi o tornadă undeva în furtuna respectivă, dar noi în mod sigur n-aveam cum s-o vedem.

Perioada de teren se apropie de sfîrşit cînd convoiul nostru ajunge în Nebraska, pe 9 iunie. Nivelul de condens arată bine, iar Serviciul Naţional de Meteorologie promite o convergenţă de vînturi de forfecare. Pentru a 30-a oară, asta ar putea fi ziua în care vom vedea, în sfîrşit, o tornadă. Intrăm printre dunele unduitoare de nisip din Sand Hills. Banda de unde medii a radioului pîrîie din cauza electricităţii statice.
„Îmi place forfecarea asta de vînturi – spune Tim în staţia radio. Sînt doi sau chiar trei curenţi ascendenţi exact în faţa noastră – de fapt, e un fel de nicovală care vine spre est. Vom ieşi de pe autostradă ca să evaluăm situaţia.“
Combinaţia obişnuită de imagini computerizate şi văzute cu ochiul liber ne ghidează în zigzag spre graniţa cu Dakota de Sud şi pe la sfîrşitul după-amiezei sîntem pregătiţi de furtună. O nicovală întunecată coboară pe cerul tulbure dinspre vest. Atîrnînd sub ea e un zid de nori – ca un motor ataşat la barca supercelulei.
Cerul se roteşte acum maiestuos şi o pasăre dezorientată se izbeşte de parbrizul nostru, lăsînd o pată de sînge şi pene. Apoi, un triunghi de nori se lasă în jos, căpătînd o formă mai ascuţită şi mai subţire. Se transformă într-un vîrtej de forma unei trompe de elefant, cu textură de bumbac moale, cenuşiu. Se roteşte ca o fantomă, la nici trei kilometri de noi, părînd atît de străin de peisaj, încît parcă ar fi debarcat o navă extraterestră. Se întîmplă, aşadar: după trei ani de încercări zadarnice, voi vedea în sfîrşit o tornadă.
Aceasta şerpuieşte peste cîmpuri, absorbind hulpav pămînt şi vegetaţie. Pare să stea aproape neclintită, apoi, dintr-o dată, dispare! Se ridică pur şi simplu, de parcă cerul ar fi întins un deget pe care şi-l trage acum înapoi.
Continuăm să ne îndreptăm spre inima furtunii, de unde se vor forma probabil şi alte tornade. Luminile farurilor şi sirenele maşinilor de intervenţie gonesc pe lîngă noi. Cerul arată suficient de încărcat ca să se prăbuşească şi să ne strivească, atunci cînd zărim un alt vîrtej care îşi mînă peste cîmpie silueta îndesată, ascuţită, de piază-rea. Dar a trecut deja şi e prea tîrziu să-l prindem din urmă. Mergem la Orchard, Nebraska, sub grindina ce continuă să lovească maşinile în timp ce se înserează.
Ne bucurăm că măcar am zărit tornadele, dar Anton ne curmă entuziasmul manifestat în timp ce ne încălzim sandvişuri la cuptorul cu microunde dintr-o benzinărie. „Am avut parte de două tornade de calitate care şi-au încrucişat drumurile şi n-am fost pe poziţie. Dacă am fi ajuns cu trei minute mai devreme la prima furtună, puteam fi gata să amplasăm sonda. Din punctul de vedere al proiectului, a fost o ratare completă“ – spune el.
Majoritatea nici nu vom mai avea o altă şansă. Scott, partenerul meu de vînătoare, s-a întors acasă şi e timpul pentru mine şi Anton să ne orientăm spre alte proiecte. Dar Carsten rămîne alături de Tim, insistînd că mai are nevoie de timp. În următoarele două săptămîni, ei devin însă din ce în ce mai frustraţi. Sezonul vînătorii de tornade se termină în general pe la mijlocul lunii iunie. Pe data de 23 mai au doar o zi de teren şi Tim se frămîntă: „Încep să mă întreb dacă ştim ce facem.“
Şi atunci loveşte tornada din Manchester.
Cînd tornada se pierde în acel crepuscul îngrozit, Tim şi Carsten descoperă ţinutul rămas fără puncte de reper. „E o situaţie stranie – spune Carsten. Mai întîi structura asta frumoasă, perfectă, vine spre tine şi se aude foşnetul acela domol, iar apoi totul este înghiţit – totul. Stîlpii de tensiune sînt supţi din pămînt, sîrma e smulsă din garduri, iar gardurile sînt doborîte, pînă nu mai rămîne decît o poiană curată. E o nebunie.“

Rex Geyer şi familia lui trec cu maşina prin ruinele din Manchester cu inimile pline de groază. Se uită spre nord. Ferma lor cu etaj ar trebui să fie acolo, în mijlocul unui pîlc de copaci. Doamne ajută. „Dar mi-am dat seama imediat – povesteşte Rex. Nu mai rămăsese nimic, nu tu copaci, nu tu casă, absolut nimic. Doar fundaţia – perfect curată.“
Două rezervoare mari, pline cu combustibil, fuseseră aruncate în subsolul casei lui Geyer, umplînd tot spaţiul. Oricine s-ar fi adăpostit acolo ar fi fost strivit de ele.
Cu mai puţin de o oră înainte, Tim şi Carsten au amplasat trei sonde şi pe Omul de Tinichea în calea tornadei. După ce şi-au revenit, ei încearcă să refacă traseul, sperînd să găsească instrumentele intacte. „Aş putea să jur că am lăsat sonda aici – zice Tim cînd ajunge la o intersecţie –, dar nimic nu mai arată la fel.“
Aerul musteşte de mirosul vegetaţiei strivite şi al umezelii ce se evaporă. În Manchester, unde locuiau doar şase oameni, e o minune că nu a murit nimeni, o dată ce toţi au decis să se ascundă, aşteptînd să treacă furtuna peste ei. Un cuplu a supravieţuit ghemuindu-se într-o cadă. Un vecin a fost absorbit, la propriu, prin peretele rulotei în care locuia. Aceasta s-a prăvălit peste el, însă tornada a măturat-o repede spre cer, lăsîndu-l năucit, dar în viaţă.
„Ţestoasele“ au rămas la locul lor, iar tornada a trecut direct peste două dintre ele. „A lovit o sondă, apoi a cotit-o spre nord, în lanul de porumb. Apoi s-a întors şi a traversat din nou drumul“ – spune Tim.
„Incredibil! Incredibil!“ – strigă Carsten, ţopăind pe şosea. În noaptea aceea, nimeni nu doarme şi pe măsură ce vestea se răspîndeşte în strînsa comunitate a vînătorilor de furtuni, pe Internet încep să curgă mesajele de felicitare.
La început, Carsten nu reuşeşte să dea de Omul de Tinichea, dar a doua zi îl depistează la 146 de metri, dincolo de lanuri, unde vîntul l-a dus de-a rostogolul, lăsînd în pămînt dîre adînci. Zace în noroi, cu ochiurile de sticlă sparte, arătînd ca un fragment dintr-un avion prăbuşit. Aparatele foto au prins numai cîteva cadre înainte de a fi distruse, dar acelea sînt probabil cele mai apropiate imagini ale unei tornade. Carsten pleacă pe 26 iunie. În ultima clipă, a apucat să privească adînc în ochii fiarei.
Meteorologii răspund imediat. Erik Rasmussen lansează un apel pe Internet către alţi vînători care au fotografiat sau înregistrat tornada din Manchester şi se îndreaptă spre Dakota de Sud. Punînd laolaltă casetele şi măsurătorile din sondele lui Tim, ar putea să obţină cea mai bună simulare pe computer a unei tornade în acţiune. O examinare a distrugerilor din Manchester, bine documentate, poate duce la mai buna înţelegere a dinamicii vînturilor şi a modului în care acestea acţionează în demolarea structurilor.
Pe 19 iulie, în familia Geyer se nasc două gemene sănătoase – Hayley şi Heather, poreclite „Vîrtejica“ şi „Furtunica“ de presa locală. Rex se luptă să îşi obţină banii de asigurare şi este sprijinit de întreaga familie.
Tornada din Manchester a furnizat unele dintre cele mai uimitoare măsurători făcute vreodată. O sondă a înregistrat o cădere a presiunii atmosferice cu 100 de milibari, cifră incredibilă, care confirmă calculele teoretice. Modelele computerizate prevăd că scăderea presiunii este un indicator al vitezei vîntului în interiorul tornadei, aşa că aceste măsurători vor ajuta la dezlegarea unei mari necunoscute: cît de rapide sînt vînturile din nucleul tornadei?
„Măsurătorile lui Tim Samaras sînt printre cele mai bune făcute vreodată – spune Rasmussen. El este primul om care a măsurat totul – temperatura, umiditatea, viteza vîntului şi direcţia tornadei. Informaţiile culese de el vor fi o adevărată mină de aur“.
Uneori vînezi tu ursul.

Vânturi aprige
Impactul ucigaş al tornadelor subliniază că naţiunea americană are parte de cele mai multe tornade din lume. În jur de 1.000 lovesc anual partea continentală a SUA, pe măsură ce frontul de aer umed, fierbinte, dinspre Golful Mexic, se ciocneşte cu aerul rece, uscat, dinspre Munţii Stîncoşi. Furtunile, care de obicei se mişcă din sud-vest spre nord-est, au luat 55 de vieţi în 2002. Însă tornadele sînt un pericol global. Oriunde vînturile umede, fierbinţi dau peste mase de aer continental, tornadele sînt posibile.

În interiorul tornadei simulate în laborator
E o provocare pentru meteorologi să înfrunte fenomene copleşitoare, ca tornada din Manchester. Datele de la radare, baloane meteo şi sonde „ţestoase“ pot acoperi doar o parte din informaţiile necesare înţelegerii dinamicii tornadelor. Astfel, ele rămîn gaura neagră a meteorologiei. Nu se ştie decît parţial cum şi de ce se formează, de unde au puterea teribilă. Paşii esenţiali care conduc la o tornadă sînt cunoscuţi: o coloană de aer ascendent se formează la limita dintre masele de aer ce diferă ca umiditate şi temperatură. Apoi vînturi de forfecare – vînturi cu viteze diferite care se întretaie la înălţimi diferite – declanşează vîrtejul ascendent. Aceste condiţii produc un mezociclon, o coloană uriaşă de aer în rotaţie, care dă naştere majorităţii tornadelor. Mezociclonul e parte dintr-o supercelulă mai mare, furtună cu descărcări electrice, cu plafon coborît de nori şi curenţi ascendenţi puternici şi persistenţi. O supercelulă poate avea 15-30 km în diametru şi înălţimea de 18.000 m – de două ori cît Everestul –, o scară la care tornadele par nişte codiţe cu personalitate. Prin simularea tornadelor, cercetătorii speră să înveţe cum să prevadă forţa şi momentul de apariţie ale celor reale.

Vârtej în eprubetă
Meteorologul Louis Wicker, de la NOAA, a încărcat într-un program sofisticat de simulare computerizată datele unei coloane de aer înalte de 25 km de lîngă Manchester şi a urmărit cum computerul construia o supercelulă şi o tornadă foarte similare celor reale. Un stop-cadru al animaţiei realizate de Wicker reprezintă o furtună supercelulară avînd înălţimea de 16 km, cu nori cumulonimbus care se ridică pînă în stratosferă. Tornada şi un vîrtej secundar, în portocaliu, indică vînturi care se rotesc violent.
În alt cadru, culorile din porţiunea verticală reprezintă direcţia vînturilor, albastru spre radar, roşu pentru cele ce bat în sens invers. Capătul în formă de creion al tornadei are o parte roşie şi una albastră, o dovadă clară a rotaţiei. Pe zona plată, care reprezintă solul, culorile arată intensitatea precipitaţiilor, roşu fiind intensitatea maximă şi albastru cea minimă. Tornada ia contact cu solul prin ochiul unei formaţiuni de vînturi cu rotaţie strînsă numită cîrlig.

Răspunsuri pe pământ
Tornadele se învîrt în văzduh, însă vînturile din apropierea solului par să joace un rol esenţial în naşterea lor. O simulare pe computer realizată de Steve şi David Lewellen, de la Universitatea Virginia de Vest, prezintă o secţiune a unui mezociclon în timp ce atrage aer umed şi cald de la solul din jur şi îl propulsează în sus, printr-un puternic curent ascendent. Cîtă vreme vînturile de suprafaţă ce alimentează curentul ascendent bat liber, nu se formează vîrtejuri. Dacă aceste vînturi sînt tăiate – de un curent descendent rece, de exemplu –, masa de aer înconjurător ce se învîrte se contractă şi ia viteză, producînd o tornadă. Cu cît se strînge vîrtejul, cu atît se-nvîrte mai repede tornada. Presiunea scăzută a aerului din apropiere de suprafaţă poate schimba direcţia aerului în nucleu – curentul ascendent devine unul descendent –, împrăştiind tornada.

Mai rapid ca sunetul?
Roşul aprins din imaginea de mai sus indică zona cu cea mai mare viteză a vîrtejului. Simulările computerizate arată că, în anumite condiţii, vînturile de lîngă suprafaţă pot depăşi viteza sunetului.

Text: Priit J. Vesilind

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din aprilie 2004)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*