Vulcanul de lângă tine

Nyiragongo, care adăposteşte unul dintre cele mai mari şi mai puţin studiate lacuri de lavă – cu diametrul de peste 200 m şi, probabil, de câţiva kilometri adâncime –, a prăvălit de două ori rocă topită asupra locuitorilor din Goma. Foto: Carsten Peter

Oamenii de ştiinţă coboară până la un lac de lavă, pentru a proteja un oraş congolez aflat în calea ei.

Când? Aceasta-i Întrebarea care a adus doi dintre cei mai mari vulcanologi din lume în inima Africii; întrebarea care frământă o echipă de seismologi congolezi; întrebarea care ar putea hotărî soarta a aproape un milion de oameni. Când va erupe Nyiragongo? Nyiragongo e un vulcan înalt de peste trei mii de metri, care domină partea estică a Republicii Democratice Congo (RDC). Se numără printre cei mai activi vulcani de pe planetă, dar şi printre cei mai puţin studiaţi. Principalul motiv al lipsei cercetărilor este că în ultimii 20 de ani Estul RDC s-a aflat într-un război aproape continuu, la care se adaugă propagarea masacrelor din Rwanda învecinată. În prezent, unul dintre cele mai mari contingente ale ONU, numărând circa 20.000 de militari, menţine o pace fragilă şi adesea încălcată.
La baza vulcanului se întinde oraşul Goma, tot mai populat de sătenii care se refugiază din faţa forţelor rebele şi a celor guvernamentale. Se estimează că în prezent aglomeraţia din oraş a ajuns la un milion. De două ori în ultimii ani, erupţiile lui Nyiragongo au aruncat roci topite asupra oraşului. În 1977, torentul s-a năpustit cu peste 95 km/h, cea mai rapidă scurgere înregistrată vreodată. Au murit sute de oameni, deşi râul de lavă se solidificase înainte să ajungă în centrul oraşului. În 2002, vulcanul a aruncat peste 11.000.000 m3 de lavă asupra centrului: a distrus 14.000 de case, a îngropat clădiri până la etajul al doilea şi a izgonit din locuinţe 350.000 de oameni. Dar se crede că ambele erupţii au fost simple mormăieli, în comparaţie cu furia lui Nyiragongo când se dezlănţuie.
Una dintre sarcinile lui Dario Tedesco e să estimeze când s-ar putea întâmpla asta. În ultimii 15 ani, cu ajutorul fondurilor UE, vulcanologul italian s-a străduit să atragă atenţia comunităţii ştiinţifice asupra lui Nyiragongo. Conform spuselor lui, vulcanul va erupe fără îndoială din nou şi riscă să transforme Goma într-un Pompei modern.
„Goma e cel mai periculos oraş din lume“ – spune el.
În iulie anul trecut, Tedesco a plecat spre Nyiragongo însoţit de vulcanologul american Ken Sims, de o echipă de oameni de ştiinţă mai tineri şi de un grup auxiliar, care includea şase militari cu kalaşnikovuri. Misiunea lor de trei săptămâni semăna cu un control medical mult amânat. Voiau să facă măsurători pe munte, să-i studieze rocile şi gazele, să-i descifreze comportamentul şi stările. Sperau să transforme întrebarea „când?“ într-un început de răspuns.
Nu le-a fost greu să ajungă la buza craterului: au mers pe urma de lavă. Erupţiile recente nu fuseseră de tipul clasic, numit plinian, în care lava ţâşneşte din vârf, ci apăruseră prin fisuri, ca din nişte conducte sparte. În 2002 a apărut o spărtură la 100 m sub vârful de 3.470 m înălţime. Nyiragongo are un sistem de conducte complex, ramificat ca rădăcinile unui copac, şi, odată deschisă prima breşă, presiunea a erupt prin toate supapele reţelei, aruncând jeturi de rocă topită chiar până în centrul oraşului. S-a dovedit că riscul nu vine doar din vecinătatea oraşului, ci şi direct de sub el.
Lava se rostogolise ca un tăvălug prin păduri şi cartiere. Arăta ca o autostradă cu zece benzi aruncată pe coasta muntelui şi de-a curmezişul oraşului. Deşi e probabil ca erupţia următoare să urmeze o cale similară, oamenii au construit mii de căsuţe din scânduri de eucalipt cioplite din topor, cu acoperiş de tablă, exact peste vechea curgere de lavă. Agenţii imobiliari vând loturi minuscule, ce costă maximum 1.500 de dolari, pe terenuri vulcanice înconjurate de pereţi de lavă. Şi, de parcă Goma n-ar fi fost expus la destule belele, Lacul Kivu, de 2.500 km2, conţine o concentraţie enormă de dioxid de carbon şi metan. Teoretic, o erupţie violentă le-ar putea elibera, răspândind un nor mortal şi necruţător peste tot oraşul.
După o zi întreagă de mers, Sims şi Tedesco au ajuns pe marginea craterului sterp, biciuit de vânturi. Un lung şir de cărăuşi au adus echipamentul de campat şi de alpinism, instrumentele ştiinţifice, hrană şi apă. De acolo, cercetătorii priveau drept în gura vulcanului. Pereţii abrupţi, sfărâmicioşi, mărginiţi de surplombe, coborau o jumătate de kilometru, până la fundul căldării vast şi neted, înnegrit de lava întărită. În mijloc, într-un con de lavă ca un castron uriaş, era minunea: un lac de lavă.
Lacul avea 200 m în diametru – printre cele mai mari din lume –, iar suprafaţa atrăgea privirile ca un caleidoscop. Pe lespezi negre se întretăiau crăpături portocalii în zigzag, în continuă zvârcolire şi fierbere. Crusta arăta uneori ca un parbriz spart, apoi se coagula în zigzag ca un puzzle, după care lua forma unei hărţi peticite a lumii. Lacul mugea ca un avion cu reacţie la decolare şi scotea un fuior gros de fum alb, alcătuit din zeci de gaze letale. „Bolboroseşte acolo tot tabelul lui Mendeleev“ – a spus Sims.
Chiar şi de pe buza craterului simţeau căldura. Lava încinsă la 980°C exploda din lac în gheizere de un portocaliu electric, câteva pe minut – înalte de 10, 20, 30 de metri, izbucnind în arcuri evanescente de rocă lichidă care treceau de la portocaliu la negru în aer, pe măsură ce se răceau. Lacul părea să respire, expansiune-contracţie, ridicare-coborâre; nivelul suprafeţei oscila cu peste un metru în doar câteva minute, în chip spectaculos şi în acelaşi timp înspăimântător.
Sims era fascinat. „Uite, de acolo aş vrea eu o mostră“ – a spus după o tăcere lungă, arătând spre lac.

Sims are 50 de ani, e pasionat de căţărări şi a fost ghid montan profesionist. Nu-i plac oraşele; e alergic la mulţimi. Se îmbracă de parcă toată viaţa lui ar fi o expediţie. Predă la Universitatea Wyoming şi trăieşte în Laramie, cu soţia şi cei doi copii. Nu mai are televizor în casă de 25 de ani. Vulcanologia n-a fost niciodată o ocupaţie nepericuloasă – în ultimii 30 de ani au murit pe vulcani peste 20 de oameni de ştiinţă. Sims are pe braţul drept o cicatrice de pe Etna, din Sicilia, unde cămaşa i s-a topit pe piele. E chibzuit, cu spirit analitic şi niciodată în relaş. Odată a mâzgălit o lucrare pe o faţă de masă dintr-un restaurant până la 3 dimineaţa. Apoi a luat faţa de masă acasă.
Tedesco, în vârstă de 51 de ani, e energic şi pasionat de modă, fără experienţă în alpinism şi epicurian înrăit. În expediţia pe Nyiragongo, în care fiecare gram cărat pe munte a fost atent socotit, Tedesco a adus o sticlă mare de ulei de măsline extravirgin. Trăieşte cu soţia, fiica adolescentă, cinci pisici şi trei câini lângă Roma şi predă la A Doua Universitate din Napoli. Când vorbeşte despre Nyiragongo, lasă deoparte orice infatuare savantă. „Nu e niciun secret că iubesc Goma – spune el. Cel mai tare mă tem să nu facem o greşeală enormă – să nu reuşim să prevedem erupţia.“
Sims a condus coborârea în crater, ancorând corzile şi alunecând ca un păianjen pe pereţii abrupţi. Restul echipei l-a urmat. Nyiragongo se află în Valea Marelui Rift, unde placa continentală africană e sfâşiată în două, iar vulcanul e scuturat constant de microcutremure. Pe pereţi se rostogoleau pietricele. Stânci cât o casă se clătinau ca dinţii gata să cadă. Muntele părea pe punctul de a se prăbuşi.
Echipa a aşezat tabăra pe o ieşitură largă, la 250 m sub buza craterului, la circa 100 m deasupra lacului tunător. Stânca era acoperită cu cenuşă grea, numită tefra, şi presărată cu picături de sticlă vulcanică şi firicele delicate de lavă numite „părul lui Pele“. Suprafaţa era caldă; pantalonii puşi pe jos în cort păreau dimineaţa că sunt scoşi din uscător.
Lacul de lavă emite zilnic aproximativ 6.300 t de dioxid de sulf, elementul principal al ploii acide. E mai mult decât produc toate maşinile şi fabricile din S.U.A. „În fond, e ditamai furnalul“ – spune Tedesco. Mediul era toxic, aerul era plin de particule acide şi aerosoli metalici. Picăturile de ploaie sfârâiau când cădeau în fumarole. Echipa purta măşti de gaze. În câteva zile, li se corodaseră fermoarele metalice; lentilele foto începeau să se dezintegreze. Sims împărţea dropsuri pentru gât.
Acolo, Tedesco şi Sims au început să lucreze cu echipamentul de laborator. Dintr-o cutie căptuşită cu material albastru a apărut un obiect numit de Tedesco „adulmecătorul de gaze“, care măsura cantitatea de dioxid de carbon, monoxid de carbon şi metan. Un RAD7 cât o cutie de pantofi detecta radonul. O pompă de vid, transportată într-o cutie ruginită pentru muniţie, capta gazele de fumarolă.
De ce era necesară analiza gazelor? Fiindcă vulcanii funcţionează cu gaze. Erupţiile sunt precedate adesea de o creştere a cantităţii de gaze eliberate şi de variaţii ale compoziţiei lor chimice. Ascensiunea magmei, acumularea ei în camere şi propulsarea în fisuri sunt fenomene ce produc semnale chimice care ajung la suprafaţă cu mult înaintea lavei.
Sims foloseşte doi izotopi de radon ca pe un ceas radioactiv pentru descifrarea proceselor dinăuntrul vulcanului, măsurându-i şi comparându-i. Urmărindu-le proporţia în timp, poate afla cât a durat pentru ca gazul să ajungă la suprafaţă şi poate deduce starea chimică, termică şi mecanică a rocilor prin care a trecut. Dar nu se pot deduce multe dintr-o singură expediţie. Doar studiile pe termen lung pot determina ce tip de fluctuaţii gazoase sunt motiv de alarmă şi care fac parte din ciclurile normale ale vulcanului. Până când cei mai buni oameni de ştiinţă vor face vizite regulate aici – scopul eforturilor disperate ale lui Tedesco –, cel mai bun lucru e o monitorizare precisă a fiecărei mişcări a lui Nyiragongo.
Această sarcină cade în seama Observatorului Vulcanic din Goma, aflat într-o clădire dărăpănată, cu un singur etaj, din centrul oraşului, unde se lucrează 24 de ore din 24. Kat-cho Karume, 44 de ani, directorul general al observatorului, are un doctorat în fizica mediului. „Seismologia e în centrul muncii noastre“ – spune el. Multe cutremure uşoare sunt de obicei, dar nu întotdeauna, un semn că se apropie o erupţie. Dar multe dintre staţiile seismice ale observatorului, plasate pe pantele lui Nyiragongo, au fost jefuite în războaie. „Pentru baterii“ – spune Karume, dând din cap la gândul că populaţia din Goma ar putea fi decimată pentru nişte baterii de câţiva dolari.
„Sincer, aproape că nici nu mai dorm – spune Karume. Depind de noi un milion de oameni.“ Fără echipamente moderne, care ar costa până la două milioane de dolari – o sumă descurajantă pentru una dintre cele mai sărace naţiuni din lume –, sunt slabe şanse să se poată face o previziune precisă. Şi chiar dacă observatorul ar putea prevedea erupţia, ce-ar fi de făcut?
„Avem un plan de urgenţă“ – insistă Feller Lutaichirwa, viceguvernator al provinciei Kivu de Nord. Steaguri de alertă sunt plasate în toate staţiile din oraş, anunţând nivelul riscului de erupţie, de la verde, pericol scăzut, la roşu, erupţie iminentă.
Alţii nu sunt de acord. „Nu există niciun plan – spune ziaristul Horeb Bulambo. Iar steagurile sunt vechi.“ Are dreptate. La mai toate staţiile pe care le-am văzut, steagurile se decoloraseră până la alb. Esteban Sacco, până nu de mult şeful Biroului pentru probleme umanitare al ONU din Goma, a menţionat că nu există decât o cale de ieşire din oraş în direcţia opusă vulcanului. „În câteva ore, tot oraşul va fi blocat – spune el. Gândiţi-vă la ce e mai rău.“

Între timp, oamenii trăiesc în continuare pe lavă. „Am văzut erupţia din 1977 şi pe cea din 2002“ – spune Ignace Madingo, secretar administrativ al districtului cel mai apropiat de vulcan. De fiecare dată a fugit cu familia şi de fiecare dată casa i-a fost distrusă. „Au murit mulţi oameni din zonă – spune el. Lava i-a transformat în pietre. Nici nu-ţi poţi închipui. Nici nu-i mai vezi. Nicio urmă.“ Azi, proprietatea lui e un morman de roci vulcanice colţuroase. „Ştim că va erupe din nou. O să vină lava. Or să ardă casele. Apoi construim la loc.“
Sims crede că, pentru a preveni o catastrofă, trebuie să înţelegem mai bine Vulcanul Nyiragongo. Se începe cu o sursă de informaţii numită mostră de vârsta zero: o bucată de lavă proaspătă din lac. Ar fi cheia descifrării limbajului lui Nyiragongo, care ar putea dezvălui povestea muntelui, făcând posibilă datarea precisă a tuturor celorlalte roci. „În cele din urmă, ar contribui la previziuni mai corecte ale erupţiilor“ – spune Sims.
Sims voia acea bucată de lavă. Dar ştia că va fi periculos s-o obţină şi a şovăit multă vreme până să ia o decizie. Se gândea la familia lui; se temea de bombe de lavă şi de căderi de pietre. Nu concepea să-şi lase vreun student să-şi rişte viaţa pentru mostră. Dar înţelegea, în acelaşi timp, că era printre puţinii participanţi cu destule cunoştinţe de alpinism şi ştiinţifice cât să obţină exact ce voia.
Aşa că a coborât în rapel spre inima vulcanului. De pe fundul craterului nu vedea lacul în sine, aflat deasupra lui, în conul de lavă răcită. Dar auzea gazele cum şuieră şi îi simţea vaporii acri. A îmbrăcat un costum izolator argintiu, ca o mănuşă de bucătărie pentru tot corpul, atât de rigid că nu se putea apleca să-şi lege şireturile.
Pe calea spre con, lava îi trosnea sub picioare ca nişte coji de ouă. Buza conului avea 10 m înălţime, cu pereţi aproape verticali, pentru a căror escaladare era nevoie de aptitudini de căţărare. A început urcuşul, întinzându-se după puncte de sprijin pentru mâini şi picioare, leoarcă de sudoare în costum. La trei metri de vârf, observatorii i-au descris prin radio nivelul lavei, unde exploda, unde se revărsa. Condiţiile se schimbau de la un minut la altul. Mai avea doi metri. Apoi unul. Brusc, i-a alunecat piciorul şi a simţit miros de cauciuc ars. Privind în jos, a văzut cum i se topeşte încălţămintea sub talpă.
Dar a continuat. A tras cu ochiul peste buză, faţă-n faţă cu lava în fierbere. Nu mai era vorba de ştiinţă. Era ceva personal, punctul culminant al unei vieţi întregi de explorări, aventură şi curiozitate neobosită. Emoţia din voce i se simţea prin radio. „Uimitor. Incredibil. În viaţa mea n-o să mai văd aşa ceva.“
După câteva secunde, s-a tras înapoi. Mai avea încă un lucru esenţial de făcut. Nu avea ciocan, aşa că a rupt o bucată de lavă proaspătă cu o lovitură puternică de pumn. Era lucioasă, neagră cu irizaţii şi atât de fierbinte, încât era nevoit s-o joace în palme, deşi purta mănuşi izolante.
Dar era a lui. Mostra de vârsta zero. Trecuse printr-o zonă beligerantă, urcase un munte, coborâse într-un crater, ajunsese pe malul unui lac de lavă şi o luase. Acum, în sfârşit, putea să înceapă ştiinţa.

Text: Michael Finkel

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2011)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*