Grădini nocturne

În Japonia, admirarea în timpul nopţii a florilor de cireş, cum sunt acestea de la Altarul Hirano, din Kyoto, este un eveniment special primăvara. „Singurul cusur al cireşilor: mulţimile pe care le atrag atunci când înfloresc“ – scria Saigyo, un poet din secolul al XII-lea.

Dispare soarele. Răsare luna ca o perlă. Se produce magia.

Text: Cathy Newman
Foto: Diane Cook şi Len Jenshel

În povestea nocturnă ce se desfăşoară într-o grădină după căderea serii, personajele sunt florile teribil de înmiresmate care se deschid în întuneric – ca iasomia, tuberoza, gardenia; fluturi din specia Actias luna cu aripile gălbui şi scarabei irizaţi ca opalul. Luna, care iluminează această scenă, îşi împrumută lumina de la Soare. După cum ştiau şi filosofii greci, lumina sa cenuşie este reflectată. O grădină nocturnă invită la reflecţie. Spre deosebire de Soare, Luna se lasă privită. Putem să devenim poetici, să fim cuprinşi de melancolie – putem urla, chiar – şi să admirăm minunea celeilalte feţe a lumii, în care plantele se întind nu spre lumina solară, ci spre licărul aruncat spre Pământ de o diademă de stele.

Culoarea este în general irelevantă într-o grădină nocturnă. Din cauza felului în care vede ochiul, chiar şi cele mai incendiare nuanţe de roşu şi portocaliu se transformă într-un tablou monocrom de argintiu şi griuri sub luna în descreştere. Retina, căptuşeala sensibilă a interiorului ochiului, conţine un strat de celule fotoreceptoare, numite bastonaşe şi conuri. Bastonaşele, care detectează intensitatea luminii, pot percepe nivelurile reduse ale acesteia. Însă conurile, care disting culoarea, necesită un prag al luminii mai ridicat decât cel oferit de luna în descreştere. În lipsa acelui prag, culoarea se şterge. (Expunerea prelungită şi sensibilitatea imaginilor digitale fac ceea ce retina nu poate şi de aceea vedem culoare în aceste fotografii).

Nuferi sub lumina stelelor la Longwood Gardens, în Pennsylvania. Foto: Diane Cook și Len JenshelSulițele de jad ale bambușilor veghează o alee spre templul Kodai-ji din Kyoto. Foto: Diane Cook și Len Jenshel

Ştiinţa, deşi atât de informativă, poate fi foarte rudimentară. Parfumul florilor în timpul nopţii nu este altceva decât un şiretlic. „Grădinile înflorite noaptea sunt mai înmiresmate decât grădinile înflorite ziua deoarece majoritatea polenizatorilor nocturni au vedere slabă, astfel că trebuie să se bazeze pe simţul olfactiv pentru a găsi florile“ – spune John Kress, custode al secţiei de botanică de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală al Institutului Smithsonian. Lumea plantelor care înfloresc noaptea şi a polenizatorilor lor este un univers alternativ, şlefuit până la urmă de-a lungul eonilor de selecţie evolutivă. Polenizatorii diurni, precum fluturii, păsările şi albinele, se bazează pe semnale vizuale transmise de culorile aprinse; lucrătorii din schimbul de noapte, precum gândacii şi moliile, depind de parfum, de luminescenţa petalelor albe sau – ca în cazul ecolocaţiei liliecilor –  de contururile vagi ale formei.

Destul. Mai bine să zăbovim în amurgul de vis al imaginaţiei şi să mergem în Pavilionul unde Luna întâlneşte Vântul, din Grădina Stăpânului Năvoadelor din Suzhou (China), sau prin Grădina Albă a poetei Vita Sackville-West, de la Castelul Sissinghurst, din Anglia, decorată cu lalele albe, crini, anemone, nemţişori crem, campanule alb-cenuşii şi trandafiri, Iceberg şi White Wings. Acestea au fost plantate – scria ea – în speranţa că „o strigă mare şi fantomatică va plana fără zgomot peste o grădină palidă… în amurg.“ Sau am putea să ne inspirăm din trecut şi să evocăm grădinile plăcerii construite de conducătorii moguli, răcorite de perle de apă din fântânile de marmură, acoperite de bolta copacilor încărcaţi cu rodii şi portocale şi pictate cu lumina lunii, ca legendara Grădină Shalimar, din Pakistan.

Grădinile Kykuit, de pe domeniul Rockefeller din Sleepy Hollow, New York, au fost concepute pentru a străluci fie zi, fie noapte. Foto: Diane Cook și Len Jenshel

Originea cuvântului „paradis“ poate fi găsită într-o transliteraţie a cuvântului pairidaeza din persana veche, însemnând „grădină înconjurată de ziduri – spune Elizabeth Moynihan, istoric al arhitecturii. Paradisul promis în Coran este alcătuit din mai multe grădini terasate, fiecare mai splendidă decât precedenta“ – scrie ea. Palatul în aer liber reprezentat de o grădinăislamică era, la propriu şi la figurat, paradisul pe Pământ, un loc unde se bea vin din ulcioare de argint, se mâncau pepeni de Kabul şi se asculta poezie.

„Deşi acest suflet al islamului rămâne izolat şi închis, mă îndoiesc că l-am simţit vreodată mai aproape de noi decât în acea seară, printre fântânile şi florile nocturne  din Grădina Shalimar, în timp ce luna plină din august îşi revărsa lumina senină de pe zăpezile graniţei tibetane“ – îşi amintea scriitorul francez Vicomte Robert d’Humières după ce a fost oaspete al fratelui maharajahului din Jammu şi Kashmir, la începutul secolului al XX-lea.

Dacă o grădină este o încercare de a recupera Edenul, poate dorinţa noastră este răsplătită cel mai bine în timpul nopţii. Luna iartă imperfecţiunea dezgolită de soare. Floarea roasă de omizi, frunza deshidratată, creanga putrezită sunt înghiţite de umbre, lăsând doar iluzia perfecţiunii, argintată de lumina stelelor, aurită de lumina lunii.

Articolul a fost publicat în ediţia din martie 2013 a revistei National Geographic

 

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*