Buruiana care a cucerit Vestul

Două simboluri ale Vestului: munții impunători din Monument Valley, în Arizona, și umilul ciurlan. Cel de-al doilea este de fapt un impostor, o specie eurasiatică oportunistă, care s-a pripășit în SUA în urmă cu aproape un veac și jumătate.

Cum a reușit un invadator din stepa rusă să devină un simbol al Vestului american?

Text: George Johnson
Foto: Diane Cook și Len Jenshel

Necazurile încep cam pe la asfințit, când un cuplu de șmecheri de la oraș ieșiți la o plimbare cu mașina prin deșert rămân în pană pe un drum pustiu, într-un canion. Peste tot e tăcere, nici măcar nu adie vântul. Și totuși, unul câte unul, ca niște lupi în noapte, maldăre de ciurlani  încep să se adune în jurul lor.

„Ne urmăresc“ – țipă eroina. Când soțul ei încearcă să intervină, unul dintre ciurlani îi sare în ochi.
„Era ca o caracatiță! – strigă el, după ce și-l smulge de pe față. Avea în el o forță vie! De unde atâta forță? Cum poate prinde viață o buruiană moartă?“

Au fost momente și mai înfricoșătoare în The Outer Limits, vechiul serial SF în alb-negru. Dar acest episod, „Strigătul tăcerii“, mie îmi stârnește un sentiment special de groază.

Propria-mi întâlnire cu acești monștri a început într-o toamnă când, împreună cu soția mea, am decis să cumpărăm niște teren – cam un hectar – pentru cai, la marginea orașului Santa Fe. Remarcaserăm vreo câteva schelete uscate de ciurlani zăcând prin jur. Însă era de așteptat. Salsola tragus, după cum se numește de fapt, sau ciulinul-rusesc, a ajuns să fie întâlnit pretutindeni în Vest. Câteva luni mai târziu, după ce cumpăraserăm proprietatea, am găsit și mai mulți: grămezi de ciurlani care se adunaseră și rămăseseră proptiți într-un pâlc mare de pini și ienuperi, aduși de vânturile de martie.

Am încercat să nu-mi fac prea multe griji. La casa noastră din oraș mă luptasem cu tot felul de buruieni, printre care și ocazionalii ciurlani. Fuseseră, de asemenea,  măturică și voinicică, un fel de plantă de muștar sălbatic care părea să reziste și la foc, și la erbicide, precum și linariță, care secretă o substanță ce arde pielea (un Homo sapiens-icid) ca să-i țină la distanță pe oamenii care ar încerca s-o smulgă, ca mine. Numele pe care le dăm acestor creaturi sunt dovada dezgustului pe care ni-l stârnesc: săricică, mohor, știr, ciumăfaie. Programate prin evoluție să-și ducă existența precară în cele mai dure regiuni ale planetei, ele consideră că viața în orice alt loc e ca o retragere la pensie, fără griji, în Florida.

În fiecare an, de Crăciun, un om de zăpadă făcut din ciurlani de Autoritatea pentru Controlul Inundațiilor din Zona Metropolitană Albuquerque, din New Mexico, este ridicat pe marginea Autostrăzii Interstatale 40. Înalt de 4 metri, omul de zăpadă din 2012 a fost cel mai mare clădit vreodată până acum.

Salsola – aveam să descopăr – e un fel de Genghis-Han al buruienilor. Un invadator venit din stepele eurasiatice de la răsărit de Munții Ural, ciulinul-rusesc și-a demonstrat îngrozitoarea abilitate de a prospera în țara lui de adopție. În fiecare iarnă, plantele mor, iar tulpinile lor devin uscate și sfărâmicioase, gata să se rupă la orice rafală de vânt. Apoi încep să se rostogolească și nu se mai opresc, adunându-se în mase țepoase și urâte, ca niște nori cafenii, care pot să îngroape o casă ori să hrănească furia dezlănțuită a incendiilor din sălbăticie. Aproape bune de nimic, cele mai mari plante – care pot crește de mărimea unei broscuțe Volkswagen – ajung să răspândească până la 250.000 de semințe pe traseul lor de mai mulți kilometri. Aceste semințe stau apoi în așteptare, pregătindu-se pentru următorul val al invaziei.

Primăvara se topesc zăpezile, după care vin primele ploi de vară în ferme. E momentul când mii de semințe de ciulini-rusești încep să răsară în lumina soarelui, apărând pe pământul maroniu ca niște steluțe albastru-verzui. Au un aer simpatic și nevinovat, cu lăstarii lor micuți scăldându-se în soare. Apoi încep să se metamorfozeze. În câteva zile erau deja mari cât palma mea, cu niște degete ca de cauciuc, cu vene purpurii, trăgându-se înapoi ca un trol când încercam să le smulg din pământ. Încă nu erau gata să plece.

După încă o săptămână, unele plante ajunseseră mari cât niște bile de bowling. Știind că în scurt timp urmau să-și dubleze și apoi să-și tripleze dimensiunile, le-am hăcuit cu săpăliga, le-am încărcat în caroseria jeepului meu și le-am dus la groapa de gunoi. Două săptămâni mai târziu, se întorseseră deja.

Peste vară, ne-am petrecut mai toate sâmbetele îndesând fiecare ultimă recoltă în saci de gunoi uriași, încercând să întrerupem acest ciclu de viață străvechi, împiedicând tinerele plante să-și mai răspândească semințele. Piguleam fiecare metru pătrat al proprietății, însă după o săptămână trebuia s-o iau din nou de la început. Salsola era peste tot.

În următoarele câteva luni, am intrat cu buruienile mele într-un fel de ciclu pradă-prădător – și am dobândit instincte de vânător. Cea mai micuță Salsola abia întrezărită îmi sărea în ochi și trebuia să toc și să ucid o parcelă întreagă. Am încercat să le cosesc cu o tocătoare pentru buruieni, incinerând lăstarii tineri cu un arzător alimentat cu propan. Am încercat cu erbicide – chimioterapie – care ar fi trebuit să anihileze semințele înainte să apuce să încolțească sau să întrerupă metabolismul plantelor deja formate. Toate aceste metode au avut doar o eficiență neglijabilă. Salsola era mereu cu un pas înaintea mea.

Curând m-am surprins petrecând ore în șir studiind volume de tipul Buruienile din Vest sau Elemente fundamentale de știință a buruienilor. Ai o anumită satisfacție când începi să-ți cunoști dușmanul: ce obiceiuri, ce comportamente și – uneori mi se părea – chiar ce psihologie are. Deja eram sigur că plantele învățaseră să se ferească de mine, ghemuindu-se pe după câte un bolovan și explodând apoi în semințe, înainte să le prind. În noiembrie, când infestarea se calmase în sfârșit, fiindcă venea iarna, eu deja vedeam ciulini-rusești ori de câte ori închideam ochii. Îl auzeam pe Gene Autry cântând în mintea mea acea melodie oribilă: „Tumbling Tumbleweeds“ („Ciulinii  rostogolindu-se“).

În jurul meu, ciulinii își cântă elegia

Noaptea, sub clar de lună, cutreierând preria.

Eu, călărind alături, le murmur melodia.

uit la ei cum se rostogolesc,

Jurând credință pământului pe care-l iubesc.

Jurând credință pământului pe care-l iubesc?! Mai degrabă jefuind și cotropind tot ce le iese în cale! În primăvara următoare, după atât amar de strădanie, Salsola era la fel de crâncenă ca întotdeauna. Și, desigur, n-aș putea spune că eram singurul om care ducea acest război imposibil de câștigat. Cum de se ajunsese la o asemenea situație?

Ca o armată pornită în marș, sute de ciurlani purtați de vânt se înghesuie într-un șanț pentru controlarea inundațiilor, în suburbiile orașului Lancaster. Un gard de plasă metalică nu e nici pe departe suficient pentru a opri din drum această forță teribilă.

În octombrie 1880, Departamentul pentru Agricultură din Washington (USDA) a fost anunțat pentru prima dată că o plantă ciudată începuse să apară pe terenurile fermelor abia ridicate în Dakota de Sud. În raport era inclusă și o mostră ce fusese găsită în apropierea orașului Yankton, pe Fluviul Missouri. Informația a fost arhivată și dată uitării până când, după un deceniu și ceva, noi mostre au început să sosească prin poștă. Una venea din Aberdeen, de la 320 km nord-vest față de primele plante văzute, iar alta tocmai din extremitatea nordică a Dakotei de Nord. Marșul se desfășura necruțător. La începutul anilor 1890, un om al legii a propus să se ridice un gard care să împrejmuiască statul, pentru a stăvili invazia. Dar era prea târziu. La vremea respectivă, buruiana își croise deja drum până în Canada.

Urmărindu-i istoria, James A. Young, un cercetător de la USDA, a adunat scrisorile care relatau despre invadatori. „Cea mai mare parte din Dakota de Sud, la est de Missouri, e deja infestată – scria un fermier în 1891. Buruiana asta nesuferită a devenit atât de puternică în anumite zone ale statului, încât a reușit să alunge mulți fermieri din casele lor.“

Un alt corespondent scria că „niște ruși deștepți“ i-au povestit că buruiana se găsea din belșug la ei acasă, în jurul orașului Odesa, „și probabil că a fost adusă în America de ruși, într-o manieră necunoscută“. Unii fermieri bănuiau că fusese răspândită de menoniți subversivi.

 

Lyster Hoxie Dewey, botanist-asistent, a fost trimis de la Washington ca să investigheze situația. Omul a stat de vorbă cu toți cei pe care i-a găsit și care îi puteau oferi informații despre invazie. Mi-l imaginez călare, cu mâinile încleștate pe afișe de tipul „Căutat“, cu fotografii ale buruienilor. A împărțit chestionare autorităților ținuturilor din șapte state, întrebând când fusese remarcată planta pentru prima dată și cât de mult se răspândise. A fost îngrozit de ceea ce a aflat: „O suprafață aproape neîntreruptă, de 90.000 kmp, care a ajuns să fie mai mult sau mai puțin acoperită de ciulini-rusești, într-o perioadă de timp relativ scurtă, de 20 de ani.“

Iowa, Nebraska și porțiuni din Wisconsin – toate erau năpădite. Dewey s-a grăbit să-i asigure pe superiorii lui că invazia nu era rezultatul unei conspirații. Undeva prin 1873 sau 1874 – atât de exacte erau informațiile lui Dewey –, semințe de in contaminate fuseseră sădite în mod accidental la o fermă din apropierea orășelului Scotland, în Dakota de Sud.

„Rapiditatea cu care s-a răspândit acest ciulin-rusesc, infestând noi teritorii și acoperind minuțios teritoriile deja infestate, depășește cu mult orice buruiană cunoscută în America – a raportat Dewey. Chiar și dintre plantele cultivate, care sunt introduse și răspândite în mod intenționat de om, foarte puține ating rata de proliferare a acestei buruieni.“

Prinzând rădăcini de-a lungul drumurilor, șanțurilor de irigații și șinelor de cale ferată sau ascunzându-se prin transporturile de grâne, Salsola s-a răspândit rapid în tot Vestul Americii. În 1885, ajunsese deja în California. În decurs de câțiva ani, apăruse în peste 12 state. Într-o veselie, dând iama prin noua ei patrie, Salsola devenea o mașinărie de însămânțat înspăimântător de eficientă.

Planta abia dacă se deranjează să producă frunze. În schimb, își folosește toată energia ca să producă niște solzișori spinoși, numiți bractee. Ghemuite în fanta dintre bractee și tulpină, florile care urmează să facă semințe sunt mici, abia vizibile. În interiorul fiecărei semințe, încolăcit ca un șarpe, se ascunde embrionul de Salsola, gata să se desfacă într-un puiet de îndată ce temperaturile pe timp de zi depășesc cu puțin punctul de îngheț. Dacă are parte fie și numai de câțiva stropi de umezeală, buruiana începe să crească, împingând în pământ o rădăcină care poate ajunge până la doi metri adâncime, dar ale cărei tentacule ajung mult mai departe.

Toamna târziu, când planta matură e plină de semințe, un strat de celule de la baza ei devine mai firav, ca o codiță de măr, pentru ca tulpina să se poată desprinde cu ușurință. Apoi vin inevitabilele vânturi. Planta se rupe, se rostogolește și se însămânțează. Sol bogat sau sărac în nutrienți, uscat sau umed, argilos sau nisipos, alcalin sau acid – orice șansă i se oferă e la fel de bună. Dacă pământul a fost desțelenit de un plug, o lopată sau măcar de copitele unei vaci, Salsola va crește acolo. În 1959, a fost găsită pentru prima dată în Hawaii. La ora actuală, baza de date pentru plante a USDA anunță că ciulinii-rusești cresc în toate statele, cu două excepții: Florida și Alaska.

Buruiana a continuat să se dezvolte de minune și în ținuturile ei de baștină, răspândindu-se prin zonele aride din Europa și Asia. Canada, Australia, Argentina, Africa de Sud – toate au fost, de asemenea, cucerite. La începutul anilor 1960, după ce testele nucleare de suprafață au fost în sfârșit sistate în Zona de Teste din Nevada, prima chestie care a început să crească aici a fost ciulinul-rusesc. Salsola radioactivă a pornit rostogolindu-se din vechea Rezervație Nucleară Hanford, din Washington, unde era prelucrat plutoniul în timpul Războiului Rece. Aproape că mă aștept să aud într-o bună zi că au găsit ciulini-rusești și pe Lună!

Spre sfârșitul acestei primăveri, dornic să văd de unde a început toată această nebunie, am luat avionul spre Sioux Fall, am închiriat o mașină și am pornit-o spre sud, către ținutul Bon Homme, de unde acei nefericiți fermieri din Dakota de Sud au lăsat să evadeze acest geniu malefic. Mergând cu mașina pe drumuri de țară, mă tot gândeam la episodul acela din Outer Limits. În serial, un moșneag pe jumătate nebun îi salvează până la urmă pe cei doi soți de buruienile atacatoare, apoi toți trei se refugiază la ferma lui. Pe o masă se află jurnalul bătrânului. „În spatele acestor buruieni se ascunde o inteligență malefică – a scris el, înainte de a-și pierde complet mințile. Nu, nu în spatele lor, ci în ele.“

O pancartă de identificare amplasată la intrarea în orășelul Scotland anunța că acesta are o populație de 891 de locuitori. Nu exista niciun panou publicitar de-a curmezișul drumului, așa cum e cel din Castroville, din California, „centrul mondial al anghinarei“. Când ești locul de baștină al ciulinului-rusesc, ăsta nu e un lucru cu care să te mândrești. Un turn de apă mov se ridica deasupra Străzii Principale, care ducea spre un parc unde se jucau copiii. Într-un colț, dincolo de spațiul îngrijit, mai mulți ciurlani stăteau ghemuiți, așteptând să se strecoare înăuntru. Cea mai mare parte din regiune este acum cultivată cu porumb și soia, deci n-am văzut chiar atât de mulți ciulini-rusești pe cât mă așteptam. Îi vedeai mai degrabă de-a lungul drumurilor, prin gropi neîngrijite. Având la dispoziție mai puține spații deschise prin care să călătorească și atacată de erbicidele folosite din plin, la scară industrială, Salsola s-a mutat spre vest, în zone mai primitoare.

Am plecat cu mașina spre Vermillion, unde aranjasem să văd niște mostre istorice din ierbarul Universității din Dakota de Sud. James Robertson, un absolvent care se ocupă acum de colecție, a întins buruienile pe o masă de parcă ar fi fost o galerie de fotografii cu infractori. Cel mai vechi exemplar era datat „August 1892“, cu mai bine de o sută de generații în urmă.

„Am avut un îndrumător care obișnuia să spună că «buruiană» e de fapt termenul folosit de nepricepuți pentru «biruință» – spune Robertson. Cred că ciurlanii au biruit.“

Dar nu toată lumea e dispusă să capituleze. Ca să mențină Salsola sub control, cercetătorii de la USDA colaborează de ani de zile cu colegii lor din Rusia, Uzbekistan și Turcia, făcând experimente cu dăunători – căpușe, gărgărițe, molii și ciuperci – care vânează buruieni în habitatul lor natural. Sosite din import în Statele Unite, asemenea instrumente de control biologic „ar trebui să contribuie la reducerea populației acestor buruieni până la niveluri inofensive, pe arii extinse“ – a prezis Lincoln Smith, unul dintre cercetători. Dar el trebuie să primească mai întâi autorizația de la nivel federal pentru a putea elibera aceste specii pe teren. Presupun că astfel de reglementări la nivel federal sunt bune. Mi-aș fi dorit doar să fi fost implementate astfel încât să stopeze Salsola. Pentru că acum singurul inamic real al buruienii suntem doar noi.

Iar noi nici măcar nu suntem prea uniți. De Crăciun, locuitorii din Chandler, Arizona, ridică un pom de Crăciun alcătuit din ciurlani. În Albuquerque, un uriaș om de zăpadă din ciurlani se ridică amenințător deasupra Autostrăzii Interstatale 40. Ferma Ciurlanilor de Prerie, din Garden City, în Kansas, cultivă Salsola – în mod intenționat! – în rânduri lungi, frumos aranjate, „Ciurlani testați calitativ“, și expediază ghemotoacele în cutii, cu prețuri între 15 $ și 25 $, ca obiecte decorative. (O pagină specială de web furnizează ciurlani clienților japonezi.) Un bărbat de la Curious Country Creations, din Utah, mi-a spus cu mândrie că ciurlanii lui au fost folosiți pentru aranjamentele din vitrina  magazinelor Ralph Laurent, în spectacole de pe Broadway și pentru nunți cu tematică „western“. Contra sumei de 14,99 $, individul îți trimite un pachețel cu semințe de ciurlan.

Poate că există ceva demn de admirație în asemenea demersuri colective și comerciale – ceva legat de dorința de a face cum e mai bine și de a accepta inevitabilul. Dar eu nu înghit așa ceva! Pentru mine, toate astea sunt doar o formă de conviețuire cu inamicul.

 

Articolul a apărul în ediția din decembrie 2013 a revistei National Geographic România.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*