Ultimul cântec

O silvie în drum spre locurile de iernat din Africa e prinsă pe o vergea cu clei folosită drept capcană. Foto: David Guttenfelder

De o vargă unsă cu clei atârnă o viață – și o întrebare: cum putem pune capăt uciderii păsărilor cântătoare care migrează în bazinul mediteraneean?

Text: Jonathan Franzen
Foto: Davin Guttenfelder

Eram într-o piață de păsări din Marsa Matruh, un port turistic egiptean la Mediterană, și mă uitam la coliviile pline de turturele și prepelițe, când un vânzător, citindu-mi dezaprobarea pe figură, mi-a strigat sarcastic, în arabă: „Vouă, americanilor, vă e milă de păsări, dar când aruncați bombe în țara altora nu vă e milă.“

I-aș fi răspuns că e posibil să-ți pară rău și de păsări, și de  bombe, că două rele laolaltă nu fac un bine. Dar mi s-a părut că în spusele vânzătorului de păsări era o fărâmă de adevăr cu privire la problema conservării naturii într-o lume a conflictelor umane, un adevăr mai greu de respins. Și-a sărutat vârfurile degetelor ca să arate cât de gustoase sunt păsările, iar eu m-am încruntat în continuare la colivii.

Pentru un vizitator din America de Nord, unde vânătoarea de păsări e atent reglementată și doar băieții neascultători de pe la ferme mai trag în păsările cântătoare, situația din Mediterană e îngrozitoare: an de an, de la un capăt la altul al regiunii, sute de milioane de păsări cântătoare și păsări migratoare mai mari sunt ucise pentru hrană, câștig, sport și distracție. Metodele de ucidere nu fac aproape nicio diferențiere între specii și au un impact grav asupra celor dejadecimate de distrugerea sau fragmentarea habitatului lor de reproducere. Pe malurile Mediteranei se împușcă berze, cocori și răpitoare mari, pentru care guvernele țărilor nordice au  proiecte de conservare de milioane de euro. În toată Europa, populațiile de păsări scad rapid, iar una dintre cauze e măcelul mediteraneean.

Cei mai notorii sunt vânătorii și braconierii italieni: într-o mare parte a anului, pădurile și mlaștinile Italiei răsună de focuri de armă și de trosnetul capcanelor pentru păsări cântătoare. Francezii cei iubitori de gastronomie mănâncă în continuare, ilegal, presuri-de-grădină, iar pe lista remarcabil de lungă a păsărilor care pot fi vânate în Franța figurează multe specii de păsări de țărm pe cale de dispariție. Capcanele pentru păsări cântătoare sunt larg răspândite în unele zone ale Spaniei; vânătorii maltezi, frustrați de lipsa de vânat local, doboară răpitoarele migratoare care zboară deasupra insulei; ciprioții vânează diversele specii cântătoare la scară industrială și își umplu farfuriile cu ele, sfidând legea.

Totuși în Uniunea Europeană există, măcar teoretic, constrângeri față de uciderea păsărilor migratoare. Pe teritoriul ei, opinia publică e mai degrabă favorabilă conservării; numeroase grupuri pentru protecția naturii ajută guvernele să impună legea. (În Sicilia, unde odinioară se ucideau păsări răpitoare pe capete, braconajul a fost eliminat aproape complet, iar unii dintre foștii braconieri au devenit chiar ocrotitori ai păsărilor.) Un loc în care situația migratoarelor nu merge spre bine e zona mediteraneeană din afara granițelor UE. Dimpotrivă, anul trecut, când am fost în Albania și Egipt, am descoperit că problema se agravează dramatic.

*

În februarie 2012, Estul Europei a trecut prin cea mai rece perioadă din ultimii 50 de ani. Frigul a gonit spre sud gâștele care iernează de obicei pe Dunăre și vreo 50.000 au coborât pe câmpiile Albaniei, înfometate și epuizate. Au fost exterminate până la ultima. Bărbații le secerau cu puști și kalașnikovuri rusești vechi, iar femeile și copiii le duceau la oraș, să le vândă restaurantelor. Multe gâște aveau inele montate de cercetătorii din Nordul continentului; un vânător mi-a spus că a văzut un inel din Groenlanda. Deși în Albania nu se moare de foame, țara are unul dintre cele mai scăzute venituri pe cap de locuitor din Europa. Fluxul neobișnuit de gâște vandabile a fost mană cerească, de-a dreptul, pentru țăranii locali.

Cea mai estică rută de migrație din Europa trece peste Balcani, iar în Albania, coasta Adriatică, altfel plină de munți impresionanți,  se deschide într-un sistem extraordinar de bogat de mlaștini, lacuri și câmpii litorale. Timp de milenii, păsările care călătoresc din Africa spre nord s-au putut întrema aici, pentru ca apoi să-și continue dificila călătorie peste Alpii Dinarici, către zonele de reproducere, oprindu-se tot aici și toamna, înainte să traverseze din nou Mediterana.

În cei patruzeci de ani ai dictaturii lui Enver Hodja, totalitarismul a distrus structura societății și a tradițiilor albaneze, dar păsările n-au dus-o rău. Hodja și-a rezervat privilegiul de a vâna și de a deține arme de foc lui și câtorva ciraci de încredere. (Muzeul de Istorie Naturală al Albaniei are și azi printre exponate păsările împăiate păstrate ca trofeu de Hodja și de alți membri ai biroului politic.) Dar o mână de vânători nu aveau cine știe ce impact asupra milioanelor de păsări migratoare care treceau prin țară, iar economia înapoiată, controlată de stat, și  plajele albaneze  neatrăgătoare pentru turiștii străini au păstrat intact un habitat de coastă foarte bogat.

După moartea lui Hodja, în 1985, țara a intrat într-o tranziție grea spre economia de piață, inclusiv o perioadă cvasianarhică, în care au fost sparte depozitele  de arme și cetățenii au pus mâna pe armamentul militar. Albanezii și-au păstrat armele și după restabilirea ordinii, iar țara a rămas, cum era de așteptat, ostilă oricăror reglementări. Economia a început să se dezvolte, iar printre tinerii din Tirana una dintre metodele de exprimare a noii libertăți și a prosperității  a fost să-și cumpere arme de foc scumpe, cu miile, și să facă ceea ce înainte aveau voie doar elitele: să ucidă păsări.

În Tirana, la câteva săptămâni după gerul din februarie 2012, am cunoscut o tânără foarte nemulțumită de noul hobby al soțului ei – vânătoarea. Mi-a spus că se certaseră din cauza armei lui, cumpărate cu bani împrumutați. O ținea în Mercedesul lor din 1986; soția mi-a povestit cum îl văzuse o dată trăgând pe dreapta, sărind din mașină și punându-se pe împușcat păsări de pe o linie de tensiune.

„Aș vrea să-l înțeleg“ – am spus eu.

„N-ai cum! – mi-a spus ea. Am discutat cu el și nici eu nu înțeleg.“ Dar l-a sunat pe mobil și l-a chemat să stăm de vorbă.

„E la modă, m-au convins prietenii – mi-a explicat vânătorul, oarecum spășit. Nu sunt vânător cu adevărat,  nu poți să ajungi vânător la 40 de ani. Dar, ca nou vânător, mă simțeam bine să am o armă cu permis, o armă foarte bună, puternică, mai ales că nu mai omorâsem păsări până atunci – la început a fost distractiv. Ca vara, când îți vine să te arunci în ocean. Plecam de unul singur și mergeam vreo oră cu mașina spre dealuri. N-avem zone protejate bine marcate, așa că trăgeam în orice vedeam. Era ceva spontan. Dar când te gândești la animalele pe care le omori, nu mai e așa plăcut.“

„Și atunci?“ – l-am întrebat.

Vânătorul s-a încruntat. „Nu-mi place deloc situația. Și prietenii mei spun: «Nu sunt păsări; mergem cu orele și nu vedem niciuna.» Te și sperii. Acum m-aș bucura dacă guvernul ar interzice orice formă de vânătoare timp de doi ani – sau nu, mai bine cinci – ca să-și revină păsările.“

N-ar fi prima aplicare a unei astfel de măsuri: acum șapte ani, când traficul de droguri și carne vie pe coastă devenise o problemă, guvernul pur și simplu a interzis majoritatea  iahturilor și a bărcilor private. Dar în Albania puterea electorală se află într-un echilibru precar între două partide politice mari și niciunul nu vrea să impună reguli care i-ar putea scădea popularitatea, într-o problemă minoră pentru majoritatea electoratului.

De fapt, păsările nu au decât un apărător serios în Albania: Taulant Bino, care e și singurul bird-watcher adevărat din țară. Bino, ministrul adjunct al mediului, m-a dus într-o dimineață în Parcul Național Divjaka-Karavasta,perla rezervațiilor costiere din Albania, un vast și excepțional habitat alcătuit din plaje și zone umede. Era jumătatea lui martie, când vânătoarea e interzisă în toată țara, iar parcul (unde e interzisă tot anul) ar fi trebuit să fie plin de păsări de apă și limicole care iernează aici și migrează. Dar, cu excepția unui iaz apărat de pescari, parcul era lipsit cu desăvârșire de păsări; nu vedeai nici măcar rațe sălbatice.

În timp ce mergeam cu mașina de-a lungul plajei, am văzut curând și de ce: un grup de vânători puseseră momeli și trăgeau în cormorani și sitari. Directorul parcului, care ne însoțea, le-a spus furios să plece, la care unul dintre ei a scos telefonul și a încercat să-și sune un prieten din guvern. „Ești nebun? – i-a strigat directorul. Tu nu vezi că sunt cu ministrul-adjunct al mediului?“

Ministerul lui Bino a pus sub protecție, cel puțin pe hârtie, suficient habitat pentru susținerea unei populații sănătoase de păsări migratoare sau care se reproduc aici. „Când au văzut că dezvoltarea economică riscă să afecteze biodiversitatea – mi-a spus Bino –, conservaționiștii s-au gândit să extindă rețeaua de zone protejate înainte de a fi distruse de dezvoltarea urbană. Dar e greu să controlezi oameni înarmați, îți trebuie și poliție. Am restricționat o zonă de aici în 2007 și au apărut 400 de vânători, care au împușcat tot. Au venit polițiștii, au confiscat niște arme, dar după două zile ne-au spus: «E problema voastră, nu a noastră.»“

Din păcate, vechea glumă comunistă se aplică și azi oficialilor din silvicultură responsabili cu zonele protejate: statul se face că-i plătește, iar ei se fac că muncesc. Prin urmare, legile nu se aplică – fapt pe care vânătorii italieni, constrânși acasă de legislația UE, l-au observat și l-au exploatat la scurtă vreme după moartea lui Hodja. În săptămâna cât am stat în Albania, n-am văzut zonă protejată fără vânători italieni, deși sezonul de vânătoare se încheiase chiar și în părțile neprotejate. Peste tot unde-i întâlneam, italienii foloseau echipamente ilegale, de înaltă calitate, pentru reproducerea sunetelor scoase de păsări – și împușcau cât voiau, oriunde voiau.

La o a doua vizită în Karavasta, fără Bino, am văzut doi bărbați în haine de camuflaj care urcau cu armele într-o barcă: se vedea că se grăbesc să iasă în larg ca să nu apuc să vorbesc cu ei. Un ajutor albanez care stătea pe plajă mi-a spus că sunt albanezi, dar când i-am strigat mi-au răspuns în italiană.

„Mă rog, sunt italieni – a recunoscut ajutorul, în timp ce vânătorii se îndepărtau în barca cu motor. Cardiologi din Bari, foarte bine echipați. Ieri au stat aici din zori până la miezul nopții.“

„Știu că s-a terminat sezonul de vânătoare?“ – l-am întrebat.

„Sunt oameni deștepți.“

„Cum au intrat în parcul național?“

„Poarta e deschisă.“

„Și cui dau șpagă? Paznicilor?“

„Nu paznicilor. Mai sus.“

„Directorului?“

Ajutorul a dat din umeri.

Cipru - După ce a desprins silvia de pe o vargă cu clei, salvatorul păsării cântătoare îi curăță cleiul  de pe pene și picioare cu salivă, ca, odată eliberată, să poată zbura în siguranță. Foto: David Guttenfelder

Pe vremuri, Albania s-a aflat sub stăpânirea Italiei și mulți albanezi îi consideră pe italieni un model de sofisticare și modernitate. Dincolo de pagubele imediate considerabile pe care le produc în Albania, vânătorii italieni turiști au adus cu ei sistemul măcelului fără discernământ și noi metode – mai ales utilizarea momelilor sonore care atrag păsările cu o eficiență catastrofală. Acum, chiar și în sate, vânătorii albanezi au pe mobile și pe iPod-uri  fișiere MP3 cu chemări pentru rațe. Noua tehnică, alături de cele circa 100.000 de puști (într-o țară cu trei milioane de locuitori) și o abundență de alte arme care pot fi folosite după bunul plac, a făcut din Albania o adevărată gaură neagră pentru biomasa migratoare din Estul Europei: vin milioane de păsări, dar foarte puține mai scapă cu viață.

Cele deștepte sau norocoase ocolesc Albania. Pe o plajă din Velipoja, am văzut stoluri mari de rațe-cârâitoare zburând de colo-colo, tulburate, în larg. După traversarea Adriaticii, oboseau și mai tare, fiindcă vânătorii din zonă, așezați în ascunzători distanțate pe plajă, nu le lăsau să ajungă la mlaștinile din care se hrănesc. Martin Schneider-Jacoby, expert ornitolog al organizației germane EuroNatur, care a încetat din viață vara trecută, îmi explicase cum stolurile de cocori care se apropie de Albania dinspre mare se separă în două, după vârstă. Adulții își continuă zborul la mare altitudine, iar păsările de un an, lipsite de experiență, văd habitatul îmbietor de sub ele și coboară până aud primele focuri de armă – pentru ținte ușoare mereu se găsesc amatori –, apoi se ridică din nou și se alătură adulților. „Vin din Sahara – spunea Schneider-Jacoby – și au de traversat munți de 2.000 de metri. Au nevoie de odihnă. Poate mai au energie pentru traversarea munților, dar apoi nu vor mai avea putere să se reproducă.“

Dincolo de granița Albaniei, în Muntenegru, Schneider-Jacoby mi-a arătatîntinsele bălți sărate de lângă orașul Ulcinj. Până nu de mult, din cauza vânătorilor muntenegreni,iazurile sărate erau la fel de lipsite de păsări ca zonele „protejate“ din Albania, aflate la doar 10 km depărtare, dar un ONG, Centrul pentru Protecția și Cercetarea Păsărilor din Muntenegru, a făcut posibilă raportarea braconierilor la poliție de către un singur agent de pază, iar rezultatele au fost remarcabile: zburătoare cât vezi cu ochii, mii de păsări limicole, mii de rațe – și toate se hrănesc de zor. Migrația de primăvară mi s-a părut întotdeauna impresionantă, dar niciodată ca atunci. „Eurasia nu-și permite o gaură neagră cum e Albania – mi-a spus Schneider-Jacoby. Ne pricepem prea bine să le omorâm și Europa încă n-a învățat să pună la punct un sistem care să permită supraviețuirea păsărilor. Deocamdată nu par să aibă efect decât interdicțiile de vânătoare. Dacă pun capăt vânătorii aici, vor avea cel mai bun habitat din Europa. Lumea va veni la Karavasta să vadă cocorii cum se odihnesc.“

Situația din Albania nu e lipsită de speranță. Mulți vânători tineri par să-și dea seama că e nevoie de o schimbare; educația mai solidă pe probleme de mediu și preconizatul influx de turiști străini au șanse să crească cererea de zone naturale neafectate, iar populațiile de păsări se vor restabili repede dacă statul aplică legea în zonele protejate. Când i-am luat cu mine la Karavasta pe vânătorul amator și pe soția lui și le-am arătat rațele și păsările limicole de pe singurul lac păzit, soția a exclamat, plină de mândrie și bucurie: „Nici nu știam că avem asemenea păsări pe la noi!“ (La scurtă vreme după vizita mea, soțul ei și-a vândut arma.)

Mai spre sud, speranța e mai greu de găsit. Ca și în Egipt, în Albania istoria și politica se opun conservării. Oficial, țara a semnat mai multe convenții internaționale care reglementează vânătoarea de păsări, dar ranchiuna veche față de colonialismul european, susținută de conflictul dintre cultura musulmană tradițională și libertățile occidentale care o destabilizează, împiedică guvernul egiptean să le respecte. Mai mult, revoluția egipteană din 2011 a fost în mare parte o formă de respingere a poliției egiptene. Noul președinte, Mohamed Morsi, nu-și putea permite să fie prea zelos în aplicarea regulilor; avea griji mult mai presante decât fauna sălbatică.

În partea de nord-est a Africii, spre deosebire de Balcani, există și o tradiție străveche, amplă și neîntreruptă, a profitului de pe urma păsărilor migratoare de orice mărime. (Se spune că proviziile miraculoase de carne care au însoțit mana cerească ce i-a salvat pe israeliți în Sinai ar fi fost prepelițe migratoare.) Cât timp metodele au rămas cele tradiționale (plase lucrate manual și bețe cu clei, capcane mici din trestie, cămile ca unic mijloc de transport), impactul asupra populațiilor de păsări eurasiatice care se reproduc aici a fost cât de cât suportabil. Acum însă noile tehnologii au sporit enorm captura, iar tradiția vânătorii e încă vie.

Dar cea mai gravă diferență culturală e, poate, alta: vânătorii de păsări egipteni nu fac nicio diferență între a prinde un pește și a prinde o pasăre (de fapt, în Delta Nilului folosesc aceleași năvoade pentru ambele activități), în timp ce, pentru mulți occidentali, păsările au o anumită charismă care le conferă un statut emoțional și chiar etic, de care peștii nu se bucură. În deșertul aflat la vest de Cairo, stând într-un cort cu șase tineri vânători de păsări beduini, am văzut o codobatură-galbenă țopăind în nisipul de afară. Reacția mea a fost emoțională: iată o vietate micuță, încrezătoare, cu sânge cald și penaj superb care zburase peste sute și sute de kilometri de deșert. Reacția vânătorului de lângă mine a fost să pună mâna pe o armă cu aer comprimat și să tragă în ea. Pentru el, când codobatura și-a luat zborul neatinsă, a fost ca și cum i-ar fi scăpat un pește. Pentru mine a fost un rar moment de ușurare.

Cei șase beduini, de-abia ieșiți din adolescență, își așezaseră tabăra într-un pâlc rar de acacia, înconjurat din toate părțile de nisipul care fierbea în soarele de septembrie. Patrulau printre copaci cu câteva puști cu aer comprimat și una obișnuită, oprindu-se din loc în loc să sperie păsările de pe ramuri bătând din palme și împroșcând nisip cu picioarele. Pâlcul de copaci era un magnet pentru migratoarele care se îndreptau spre sud; orice pasăre care se așeza acolo, indiferent de mărime, specie sau statut de conservare, era ucisă și mâncată. Pentru tineri, vânătoarea de păsări cântătoare era un leac contra plictiselii, o scuză pentru a-și petrece timpul împreună, făcând treburi bărbătești. Aveau și un generator, un calculator plin cu filme de mâna a doua, un aparat foto SLR, ochelari pentru vedere nocturnă și un kalașnikov cu care trăgeau de dragul distracției. Toți erau din familii destul de bogate.

În prada de dimineață, înșirată pe sârmă ca un mănunchi mare de pești, se găseau turturele, granguri și alte păsărele cântătoare. Dintr-o pasăre cântătoare măruntă sau chiar dintr-un grangur nu te alegi cu prea multă carne, dar, ca pregătire pentru călătoria lungă din toamnă,  migratoarele își fac rezerve de grăsime, vizibile sub forma unor lobi galbeni pe pântecul jumulit de vânători. Servite cu orez cu mirodenii, asigură un prânz sățios. În Orientul Mijlociu, grangurii au faima de a spori potența masculină (mi s-a spus că sunt „Viagra naturală“), dar mie nu-mi trebuia Viagra, așa că am servit doar carne de turturică.

După prânz, un vânător mi-a adus în cort codobatura-galbenă pe care o văzusem țopăind pe nisip. Moartă, arăta și mai mică. „Sărăcuța“ – a spus alt vânător, stârnind râsul tuturor. Făcuse o glumă de dragul occidentalului.

Fiindcă în ziua de azi prin deșertul egiptean se călătorește cu camioneta, nu cu cămila, cam orice copac sau tufiș mai măricel, oricât de izolat, e la îndemâna vânătorilor în sezonul de vârf din toamnă. În unele zone, grangurii sunt o pradă bănoasă: se vând mijlocitorilor, care îi congelează și îi revând în statele din jurul Golfului Persic. Beduinii însă obișnuiesc să mănânce ce prind sau să împartă cu prietenii și vecinii. În locurile bogate în vânat, ca Oaza Al Maghrah, unde vânătorii se adună cu zecile, un singur om poate ucide peste 50 de granguri într-o zi.

Am fost la Al Maghrah spre sfârșitul sezonului, dar momelile pentru granguri (de obicei un mascul mort prins pe un băț) încă mai atrăgeau o mulțime de păsări, iar puștile vânătorilor rareori își ratau ținta. Având în vedere cât de mulți vânători se adunaseră acolo, n-ar fi de mirare ca, doar în oaza aceasta, să se vâneze anual 5.000 de exemplare. Iar dacă ne gândim că deșertul are zeci de astfel de locuri de vânătoare și că specia e la mare preț și pe coasta egipteană, pierderile din Egipt reprezintă o proporție importantă din populația europeană de granguri – două-trei milioane de perechi la vârsta reproducerii. Așadar, bucuria de a vedea o specie viu colorată, cu un habitat de vară și de iarnă vast, e monopolizată în fiecare septembrie de un număr relativ mic de vânători amatori, bine hrăniți, în căutare de Viagra naturală. Și dacă o parte dintre ei folosesc arme fără permis, majoritatea nu încalcă nicio lege egipteană.

Tot în oază am cunoscut și un păstor prea sărac să-și permită o pușcă. El și fiul lui de zece ani se bazau pe patru plase, atârnate peste copaci, în care prindeau mai ales păsări mici – muscari, sfrâncioci și cântătoare mărunte. Fiul a fost deci peste măsură de bucuros când a reușit să încolțească într-o plasă un grangur mascul, cu un splendid penaj negru-auriu. A dat fuga la tatăl lui să i-l arate (strigând mândru: „Un grangur“), după care i-a tăiat gâtul cu cuțitul. După câteva clipe, a trecut ca săgeata pe lângă noi o femelă, iar eu m-am întrebat dacă nu cumva era perechea  disperată a masculului mort. Băiatul păstorului a fugărit-o spre un palmier pe care era o plasă, dar pasărea a ocolit copacul în ultima clipă și a zburat spre sud, în inima deșertului.

Majoritatea beduinilor cu care am vorbit mi-au spus că nu omoară specii locale, ca pupezele sau turturelele-de-Senegal. Dar, ca și alți vânători din zona mediteraneeană, consideră că orice specie migratoare e bună de vânat; cum le place să spună albanezilor, „nu-s păsările noastre“. Deși n-am cunoscut vânător egiptean care să nu admită că numărul de păsări migratoare a scăzut în ultimii ani, puțini recunoșteau că vânătoarea excesivă ar putea avea și ea un rol. Unii vânători dădeau vina pe schimbarea de climă; o teorie foarte populară e că lumina electrică tot mai intensă de pe coastă sperie păsările. (De fapt, becurile mai degrabă le-ar atrage.)

Activismul și educația de mediu din Egipt se limitează, în mare parte, la câteva ONG-uri mărunte, ca Nature Conservation Egypt (care m-a sprijinit în scrierea articolului de față). Grupurile europene pentru protejarea păsărilor cheltuiesc sume importante și ore de muncă în Malta și în  alte locuri din Europa unde se vânează intens păsări migratoare, dar problema din Egipt, deși mai gravă decât oriunde în Europa, e în bună măsură ignorată. S-ar putea spune că e reversul perspectivei „nu sunt păsările noastre“: Nu sunt vânătorii noștri. Dar o piedică importantă e șiruptura politică și culturală dintre Occident și Orientul Mijlociu. Nu putem nega că mesajul fundamental al „educației“ pe teme de mediu e, în mod inevitabil, că egiptenii trebuie să nu mai facă ceea ce au făcut din moși-strămoși, iar grijile unei națiuni îndrăgostite de păsări ca Anglia, căreia, oricum, încă i se reproșează colonizarea Egiptului, par la fel de absurde și de intruzive cum ar fi o Societate Regală pentru Conservarea Somnilor pentru locuitorii de pe Mississippi.

Cele mai multe orașe de coastă din Egipt au piețe de păsări, unde poți cumpăra o prepeliță cu doi dolari, cu cinci – o turturică, un grangur – cu trei, iar păsăretul mărunt – cu câteva monede. Lângă El Daba, un astfel de oraș, am vizitat ferma unui bărbat cu barbă albă care pusese la punct o operațiune de prindere a păsărilor în capcane de o asemenea amploare, încât, chiar și după ce se săturau din ele  familiile celor șase fii ai lui, tot îi rămânea un surplus de dus la piață. Peste opt tamarisce înalte și mai multe tufișuri joase, înconjurate de un pâlc de smochini și măslini, erau întinse plase; acestea erau moderne, ieftine și apăruseră în El Daba doar cu șapte ani în urmă. Soarele ardea, iar păsările cântătoare migratoare soseau dinspre țărmul din apropiere, în căutare de adăpost. Încercând să evite plasa dintr-un copac, zburau spre următorul, până se pomeneau prinse. Nepoții fermierului dădeau fuga în interiorul plaselor și le prindeau, iar unul dintre fii le smulgea penele de zbor de pe aripi și le dădea drumul într-un sac de plastic pentru grâu. În douăzeci de minute, am văzut dispărând în sac un sfrâncioc-roșiatic, un muscar-gulerat, un muscar-sur, un mascul de grangur, o pitulice-mică, o silvie-cu-cap-negru, două  pitulici-sfârâitoare, două păsări din genul Cisticola și multe alte păsări neidentificate. Până ne-am oprit la umbră, printre capetele și penele aruncate rămase de la cuci, pupeze și un uliu-păsărar, sacul era umflat, iar din el se auzea țipătul grangurului.

Pe baza estimării făcute de fermier pentru ziua respectivă, am calculat că an de an, între 25 august și 25 septembrie, operațiunea lui înlătură de pe cer 600 de granguri, 250 de guguștiuci, 200 de pupeze și 4.500 de alte păsări mai mici. Desigur, venitul suplimentar e bine-venit, dar e clar că ferma ar prospera și fără el; mobila din spațioasa sufragerie pentru oaspeți, în care am fost tratat cu ospitalitatea generoasă a beduinilor, era nou-nouță și de foarte bună calitate.

Oriunde mergeam pe coastă, de la Marsa Matruh la Ras el Barr, vedeam plase ca ale fermierului. Și mai impresionante erau plasele ornitologice pentru prepelițe: rețele de nailon ultrafin, aproape invizibile pentru păsări, întinse pe stâlpi de la nivelul solului până la peste trei metri înălțime. Și ele sunt o inovație recentă: au fost introduse în Sinai acum vreo 15 ani și s-au răspândit spre vest, acoperind acum întreaga coastă mediteraneeană a Egiptului. Doar în partea de nord a  Sinaiului se întind pe 80 km. De-a lungul autostrăzii de coastă, la vest de Sinai, plasele se întind cât vezi cu ochii și trec drept prin orașele turistice, prin fața hotelurilor și a complexurilor de apartamente.

Pe hârtie, o mare parte din coasta egipteană e protejată. Dar rezervațiile costiere nu protejează păsările decât în sensul că nu permit instalarea de plase fără permis. Permisele sunt ieftine și ușor de obținut; restricțiile oficiale privind înălțimea și distanța dintre plase sunt încălcate cu sfințenie. Deținătorii de plase vin înaintea zorilor și așteaptă prepelițele care vin de peste mare, survolează plaja în viteză și se încurcă în plase. Într-o zi bună, cu o jumătate de kilometru de plase se pot prinde 50 de prepelițe sau chiar mai mult. Estimarea mea foarte îngăduitoare, pe baza cifrelor dintr-un an slab, e că în fiecare an, pe coastele egiptene, doar în aceste „plase invizibile“ se prind 100.000.

În timp ce într-o mare parte a Europei prepelița e tot mai greu de găsit, în Egipt captura sporește, grație noii tehnologii de play-back. Cel mai bun sistem, Bird Sound, al cărui cip digital conține 100  de cântece de păsări redate hi-fi, este interzis în scopul vânătorii în UE, dar nimeni nu-ți cere socoteală când îl cumperi din magazin. În Alexandria, am vorbit cu un vânător sportiv, Wael Karawia, care susținea că el a introdus Bird Sound în Egipt, în 2009. Mai spunea că acum se simte „foarte jenat și regretă enorm“. În mod normal, cam trei sferturi din prepelițe zboară peste plasele invizibile“, dar cu Bird Sound vânătorii le pot atrage și pe cele care zboară mai sus; metoda a fost deja adoptată de toți vânătorii cu plase invizibile“ din partea de nord a  Sinaiului și unii o aplică și primăvara, nu doar toamna. Vânătorii de pe lacurile mari ale Egiptului au început să folosească și ei Bird Sound ca să prindă stoluri întregi de rațe, noaptea.

„O să înceapă să afecteze păsările, nici nu se poate altfel – mi-a spus Karawia. Problema e mentalitatea, lumea vrea să pescuiască orice și să vâneze orice, fără restricții. Și înainte de revoluție aveam multe arme, iar de atunci s-au înmulțit cu 40%. Cine nu are bani și le face singur, ceea ce e foarte periculos – poți să faci trei ani de închisoare –, dar lor nu le pasă. Și copiii fac la fel. Școala începe în septembrie, dar elevii nu merg la școală până nu se termină sezonul de vânătoare.“

Pe plaja orașului turistic Baltim, m-am întâlnit cu astfel de copii. Cu „plase invizibile“ n-ai voie să prinzi decât prepeliță, dar întotdeauna cad victime colaterale și păsări mai mici sau chiar șoimii care le vânează. În timp ce mă plimbam la apus prin Baltim, cu un ghid de la Nature Conservation Egypt și un reprezentant oficial al zoneiprotejate, am văzut o pasăre  de țărm  superbă, micuță, un prundăraș-gulerat, prins într-o plasă în umbra complexurilor de apartamente. Ghidul meu, Wael Shohdi, a început să-l desprindă cu grijă, dar s-a oprit când un tânăr s-a apropiat în fugă, cu un sac cu ochiuri, urmat de doi prieteni adolescenți. „Ia mâna de pe pasăre – a strigat el furios. Sunt plasele noastre!“

„Stai liniștit – l-a potolit Shohdi. Știm să umblăm cu păsările.“

S-a iscat mare agitație: tânărul vânător încerca să-i arate lui Shohdi cum să smulgă pasărea  fără să strice plasa. Shohdi, a cărui prioritate era siguranța păsării, a reușit, cu chiu-cu vai, să elibereze prundărașul teafăr și nevătămat. Dar apoi vânătorul a pretins să i se dea pasărea.

Oficialul guvernamental, Hani Mansour Bishara, a remarcat că, pe lângă cele două prepelițe vii, băiatul mai avea în sac și o pasăre cântătoare vie.

„Ba e prepeliță“ – a spus vânătorul.

„Ba nu e.“

„Mă rog, e pietrar. Dar am 20 de ani și noi cu plasa asta ne câștigăm pâinea.“

Nefiind vorbitor de arabă, de-abia mai târziu am aflat ce spuneau. La fața locului, n-am văzut decât că Shohdi ținea în continuare prundărașul în mână, iar vânătorul încerca furios să i-l smulgă. Ne aflam într-o țară în care sunt omorâte milioane de păsări, dar tot îmi făceam griji pentru soarta unui singur prundăraș. L-am îndemnat pe Shohdi să-i amintească vânătorului că e ilegal să păstrezi, din plasă, altă pasăre decât prepelița.

Shohdi s-a conformat, dar se pare că legea nu era cine știe ce argument în fața unor tineri furioși. Pentru schimbarea atmosferei și a opiniilor, Shohdi și Bishara au argumentat că prundărașul-gulerat e o specie importantă, care nu se găsește decât pe întinderile mlăștinoase și pe deasupra se poate să  fie și infestat cu o boală periculoasă. („Am mințit puțin“ – îmi spunea mai târziu Shohdi.)

„Deci cum e, până la urmă? – a întrebat vânătorul. E bolnavă sau e specie importantă?“

„Amândouă!“ – au spus Shohdi și Bishara.

„Dacă era adevărată partea cu boala – a spus unul dintre adolescenți –, eram morți toți de mult. Mâncăm tot ce prindem în plase. Nu dăm drumul la nimic.“
„Boala poți s-o iei și de la păsări gătite“ – a improvizat Bishara.

Mi s-a făcut și mai teamă pentru prundăraș când Shohdi i l-a dat vânătorului, care (cum aveam să aflu de-abia mai târziu) se jurase pe Allah că-l va elibera și pe el, și pe pietrar, dar nu cu noi de față.

„Dar  National Geographic trebuie să vadă  că sunt într-adevăr eliberate“ – a spus Shohdi.

Și mai furios, vânătorul a scos pietrarul din sac și l-a aruncat-în aer, apoi a făcut la fel cu prundărașul. Amândouă păsările au zburat drept la tovarășele lor aflate pe plajă, fără să se uite înapoi. „N-am făcut-o decât fiindcă sunt om de cuvânt“ – a spus vânătorul sfidător. Amândouă păsările, puse laolaltă, de-abia făceau o îmbucătură mai mare de carne, dar am înțeles din expresia lui amară cât de greu îi era să le dea drumul. Voia să le păstreze chiar mai mult decât voiam eu să le văd libere.

Egipt - O pasăre de pradă legată de picior e folosită ca indicator. Când vede un șoim, pasărea privește în sus. Văzând-o, vânătorul dă drumul unei păsări mici purtătoare de lațuri în care să se agațe prădătorul, dacă o atacă. Vânătorii cu șoim plătesc și 35.000 $ pentru un șoim viu. Foto: David Guttenfelder

Înainte să plec din Egipt, am petrecut câteva zile cu beduinii care prind șoimi în capcane, în deșert. Chiar și după standardele beduinilor, punerea de capcane pentru șoimi e o treabă pentru oameni cu mult timp liber. Unii fac așa ceva de 20 de ani și încă n-au prins niciuna dintre cele două specii mai căutate, șoimul-dunărean și cel călător, cumpărate la preț bun de mijlocitorii care-i revând apoi arabilor amatori de șoimi, putred de bogați. Șoimul-dunărean e atât de rar, încât nu se prind decât zece-douăzeci pe an, dar miza e mare (un exemplar bun aduce peste 35.000 $, iar un călător – peste 15.000) și-i motivează pe sutele de vânători să stea în deșert cu săptămânile.

Pentru capcanele de șoimi sunt folosite cu cruzime multe păsări mici. Porumbeii mai mari sunt legați de țăruși înfipți în nisip și lăsați în soare, să atragă prădătorii; celor mai mici și prepelițelor li se pun hamuri de care atârnă o mulțime de lațuri mici de nailon, în care se pot prinde picioarele șoimilor-dunăreni sau călători; șoimilor mai mici li se cos pleoapele și li se prinde de un picior o momeală cu greutate, bine garnisită cu lațuri. Vânătorii umblă prin deșert în câte o Toyota pick-up, trec pe la locurile unde au priponit porumbei de țăruși și mai aruncă în aer, ca pe o minge de rugbi, acești șoimi schilodiți, orbiți  în speranța că vor atrage un dunărean sau un călător – un șoim orb și cu o greutate atârnată de el nu poate zbura prea departe. Mai mult, adesea vânătorii leagă de capota camionetei un șoim cu pleoapele necusute  și stau cu ochii pe el, conducând cu viteză prin nisip. Când șoimul se uită în sus, înseamnă că a simțit deasupra un prădător mare, iar vânătorii sar din mașină să-și desfășoare diversele momeli. Rutina se desfășoară în fiecare după-amiază, săptămână de săptămână.

Dintre cele două experiențe din Egipt care mi-au dat cea mai multă speranță, una a fost atenția fascinată cu care au analizat vânătorii de șoimi ediția ieftină din Păsările Europei pe care o port cu mine ca ghid de teren. Fără excepție, se adunau în jurul ei și-i întorceau paginile încet, de la sfârșit spre început, studiind ilustrațiile cu păsări – pe unele le mai văzuseră, pe altele nu. Într-o după-amiază, mă uitam la ei cum răsfoiesc cartea, într-un cort în care fusesem tratat cu ceai tare și un prânz foarte târziu, și m-a săgetat speranța nebună că toți beduinii sunt, deși nu-și dau seama încă, mari pasionați de păsări.

Până să ne primim prânzul noi, oamenii, unul dintre vânători a încercat să le dea celor două păsări orbite ținute în cort, dintre care una era uliu-păsărar, niște  cântătoare mici decapitate. Primul n-a așteptat să fie rugat, dar păsărarul a refuzat să mănânce, oricât îi împingeau ei carnea în față. În schimb, își tot ciugulea sfoara legată de picior;  degeaba – mi se părea mie –, cel puțin până după masă, când am ieșit din cort și i-am lăsat pe vânători să-mi încerce binoclul. Brusc, s-a auzit un strigăt. M-am întors și am văzut păsărarul zburând hotărât afară din cort și pierzându-se în deșert.

Vânătorii au plecat imediat în urmărirea lui cu camionetele, pe de-o parte, fiindcă pasărea era valoroasă pentru ei, dar – iar aceasta a fost a doua experiență care mi-a dat speranțe – și pentru că o pasăre oarbă nu putea supraviețui pe cont propriu și le părea rău de ea. (La sfârșitul sezonului de vânătoare de șoimi, vânătorii le scot șoimilor-momeală copcile din pleoape și le dau drumul, dacă nu din alt motiv, măcar fiindcă nu vor să se deranjeze să le dea  mâncare tot anul.) Vânătorii s-au adâncit tot mai mult în deșert, tot întrebându-se unde a ajuns șoimul și sperând să dea de el, dar eu unul nu știam ce să cred. Știam că, dacă scapă și nu-l găsește alt grup de vânători, va muri repede; dar, în dorința lui arzătoare de a scăpa din captivitate, fie și orbit, fie și sub amenințarea sigură a morții, părea să întrupeze esența păsărilor sălbatice și a importanței lor. Douăzeci de minute mai târziu, când și ultimul vânător se întorsese la cort cu mâna goală, m-am gândit: cel puțin această pasăre a avut șansa să moară liberă.

 

Articolul a apărut în numărul din iulie 2013 al revistei National Geographic România.

Vezi în revistă harta celor mai periculoase zone pentru păsări.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*