Ariile naturale protejate din România

Ecologistul Florin Stoican este de părere că ariile naturale protejate din România, aflate într-un moment de răscruce, au mare nevoie de o busolă guvernamentală. Foto: Helmut Ignat

Interviu cu Florin Stoican.

Sunt peste 10 ani de când Florin Stoican se bate pentru protecția naturii din România. Pe toate fronturile! A inițiat și a participat la multe proiecte de conservare a biodiversității și geodiversității, ecoturism și educație ecologică. A înființat Parcul Național Buila-Vânturarița și a lucrat apoi 5 ani la punerea bazelor administrației acestuia, a contribuit la înființarea Parcului Natural Văcărești și a altor arii protejate, conduce Asociația Kogayon, care a fost 10 ani coadministrator al Parcului Național Buila-Vânturarița și este custode, din 2015, al Rezervației Naturale Muzeul Trovanților – Costești. A fost membru al comisiei de acordare a custodiei ariilor protejate din regiunea S-V Oltenia și implicat în mai toate procesele legislative care au vizat ariile naturale protejate în ultimii ani. Toate aceste succese i-au lăsat însă un gust amar într-o țară încă a formelor fără fond, care are o natură binecuvântată, dar nu și bani, voință sau vreo mare urgență să o protejeze. În urma unei inițiative parlamentare, fostul guvern a început anul trecut procesul de elaborare a unei HG care să stabilească modul de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate (ANANP). Procesul a fost întrerupt și reluat de către guvernul Cioloș.

În ce stadiu sunt discuțiile?

Legea înființării ANANP e pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, după ce Senatul a aprobat-o. Ministerul Mediului a invitat persoanele interesate să se înscrie în grupul de lucru în cadrul căruia o să se elaboreze și o să se discute hotărârea de guvern prin care se va stabili modul de funcționare și organizare a noii instituții. M-am înscris și eu în acest grup, alături de alți aproape 40 care și-au manifestat interesul și așteptăm ca ministerul să ne invite la prima întâlnire de lucru.

În teorie stăm binișor: avem 13 parcuri naționale, 13 – naturale, două geoparcuri și câteva sute de rezervații și monumente ale naturii, Rezervația Biosferei Delta Dunării + siturile Natura 2000. O suprafață totală de circa 23% din cea a țării. Cum stau lucrurile în practică? De ce e nevoie de o Agenție Națională pentru Arii Naturale Protejate?
Pe hârtie stăm bine, într-adevăr, deși fără siturile Natura 2000 suprafața protejată e de doar aproape 8%, în condițiile în care România dispune de cel mai bogat, divers și valoros patrimoniu natural dintre țările Europei. E păcat că zone precum Făgăraș, Țarcu, Ciucaș au rămas numai situri Natura 2000, deși au existat proiecte și propuneri de înființare a unor parcuri naționale.

Realitatea este însă diferită: 8 arii protejate mari care necesită structuri de administrare nu au un administrator și 61% dintre celelalte nu au un custode. Asta după 7 sesiuni succesive de atribuire în administrare/custodie (un fel de licitații organizate de către autoritatea responsabilă). Mai mult, numai în ultimul an 74 de convenții de custodie au fost reziliate, ceea ce arată că sistemul are o problemă.

Administrarea este făcută pe baza unor planuri de management realizate în urma studiilor și a consultărilor și aprobate de către autorități, iar la ora actuală, după 15 ani de la crearea rețelei de arii naturale protejate așa cum o știm acum, numai 35 de arii protejate, adică 6%, au un plan de management aprobat.

Și chiar dacă acestea ar exista, ar rămâne niște simple hârtii, atât timp cât nu există resursele necesare aplicării lor. Or, asta nu se poate face prin voluntariat și delegare de atribuții și cu bani proveniți din proiecte care azi sunt și mâine poate nu.

Este nevoie de ANANP pentru a asigura o administrare durabilă pe termen lung, o viziune coerentă, criterii de evaluare a managementului, monitorizarea sistemului și resursele necesare gestionării eficiente a patrimoniului natural.

S-a mai vorbit de ANANP în 2008… Și totuși s-a ajuns la actualul sistem de administrare prin încredințare terților.

S-a mai discutat despre înființarea ANANP în 2008, când situația ariilor protejate nu era cu mult diferită față de acum. Sistemul actual e un rezultat al lipsei de voință politică și al importanței scăzute dată conservării naturii de către cei care decid. Statul a preferat să găsească pe alții care să-i facă treaba, aceștia trebuind să scoată de unde pot oameni, bani și alte resurse, pe care să le pună în slujba conservării patrimoniului natural național. O vreme s-a crezut că soluția aceasta e viabilă, până când și-a dovedit limitările evidente.

Cu ce probleme se confruntă ariile naturale protejate din România și cei care încearcă să le administreze?

Ariile protejate se confruntă cu multe probleme, toate fiind cauza creșterii presiunii antropice asupra refugiilor de viață sălbatică. Fără a fi o listă completă, cele mai mari amenințări sunt constituite de construcții și investiții de toate felurile (drumuri, microhidrocentrale, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu, stațiuni, construcții diverse etc.); de exploatări forestiere (deopotrivă legale și ilegale); de vânătoarea și pescuitul necontrolate; de braconajul, pășunatul intensiv, activitățile de culegere, colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinale, fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor; precum și de turismul necontrolat. Toate acestea duc la distrugerea unor ecosisteme, la perturbarea și fragmentarea habitatelor, la lipsa de liniște pentru faună, la distrugeri și degradări ale mediului.

Problemele cele mai mari ale administratorilor sunt legate de: incoerența și bâlbâiala legislativă, măsuri contrare din partea altor sectoare – în special cele investiționale în infrastructură, păduri și agricultură –, ineficiența autorităților și lipsa sprijinului acestora, lipsa de resurse umane și financiare.

De ce procesul efectiv de administrare în sistemul actual e unul reactiv?

Fiindcă presiunile sunt în continuă creștere, în timp ce resursele alocate sunt extrem de puține și mai ales nesigure. Nu poți face administrare eficientă bazându-te exclusiv pe voluntariat sau cu oameni puțini, neechipați, slab motivați, insuficient pregătiți.

Cât e, aproximativ, bugetul unui parc național din România? Cum stau lucrurile în lumea civilizată?

Oscilează între 100 și 200 de mii de euro/an, care sunt alocați însă în funcție de posibilitățile și disponibilitatea administratorului, cu o medie de 14 angajați/administrație. Față de lumea civilizată (includem aici și țările africane care investesc mult mai mult în conservare decât o facem noi), suntem tare departe. Spre exemplu, un parc național din Marea Britanie are buget anual alocat ferm de către stat de peste 5 milioane de euro și o administrație formată din peste 300 de angajați. în condițiile în care vârful biodiversității lor este reprezentat de către vulpi, arici și veverițe, pe când noi, inclusiv autoritățile și politicienii, ne mândrim cu aproape jumătate din populația Europei de carnivore mari.

Cum ar putea câștiga bani statul român investind în conservarea naturii?

Câștigurile pot fi foarte mari, însă sunt indirecte. Cine crede că se poate obține profit direct din administrarea unei arii naturale protejate greșește și transformă activitatea de conservare într-una economică sortită din start eșecului. Beneficiile indirecte însă sunt mari și diverse, pe de o parte pentru comunitățile locale, pe de alta – pentru vizitatorii zonelor protejate. Putem vorbi aici de activități ecoturistice în interiorul și mai ales în afara ariilor naturale protejate, de la servicii de cazare, transport și masă până la servicii specifice de interpretare și cunoaștere a naturii, ghidaj, închiriere de echipamente și altele, dar și de utilizarea durabilă și eficientă a resurselor naturale disponibile, de la fructe de pădure și lemn, până la produse tradiționale și resurse de apă. Iar acestea sunt doar surse de venit, fiindcă, poate, mult mai importante – deși greu cuantificabile – sunt conservarea habitatelor și a speciilor, păstrarea nealterată a peisajelor, potențialul de recreere, cunoaștere și educație, sechestrarea de carbon, emisiile de oxigen și altele.

Totul trebuie gândit la scară regională, nu restrâns la teritoriul ariilor naturale protejate. Granițele acestora sunt niște convenții ale oamenilor, ursul și lupul nu prea țin cont de limitele administrative, juridice și politice ale momentului. La fel și beneficiile. Ariile naturale protejate trebuie să fie privite ca niște poli ai dezvoltării regionale. Dacă ele sunt conservate, asigură pilonul principal al dezvoltării regiunilor. Nu administrația parcului trebuie să obțină profit, nu trebuie să li se taie capul dacă nu obțin profit economic direct. Bugetul trebuie însă să-i fie asigurat ca o normalitate de către stat, în condițiile în care cheltuielile sunt regăsite multiplicat, înzecit și însutit, în beneficiile economice aduse zonei de existența acolo a ariei protejate. Dar pentru asta trebuie viziune, voință și resurse.

Am cunoscut așa ceva în Germania, unde cei peste 80 de parteneri la administrarea unui parc natural vedeau ca pe o normalitate învestirea a 5 milioane de euro în administrarea acestuia, care, privită individual, este o instituție cu balanță bugetară negativă, atât timp cât veniturile indirecte pentru comunitățile locale erau de peste 50 de milioane de euro anual, reprezentate de tot ceea ce înseamnă bani cheltuiți în zonă – de către cei care veneau pentru a vizita parcul – cu transportul, cazarea, masa, suveniruri, echipamente, evenimente și altele, bani care nu intrau în conturile administrației, ci în cele ale sutelor de firme și antreprenori mari și mici din regiune. Din perspectiva financiară, dacă distrugi parcul, e ca și cum ai omorî găina cu ouă de aur.

Din 1989 încoace, în mod aproape tradițional, la ministerul mediului nu a existat un ministru „marcant“, cu o echipă puternică în spate care să se bată pentru natură. Prioritățile tuturor guvernelor, și ale societății românești, au fost mereu altele. De ce e acum un moment propice?
Ministerul Mediului, sub multele lui denumiri și conduceri, a fost unul voit slab, poate cel mai slab dintre ministere, care nu prea a contat în fața celorlalte priorități și interese. Niciodată nu a existat o echipă care să se bată cu toate mijloacele posibile pentru nevoile reale ale naturii, ci s-a mers permanent în nota generală a compromisului, pornindu-se din start cu handicapul defetist al celui care nu încearcă mai mult fiindcă oricum nu i se va da/aproba de către cei care au pâinea și cuțitul: finanțele, justiția, administrația, agricultura, industria, transporturile etc. Politica asta a compromisului a fost adoptată nu numai de către autorități, dar și de către reprezentanții societății civile care dau tonul, având ca rezultate unele victorii de etapă și succese punctuale, din când în când, dar per ansamblu situația mergând înspre rău, cu efecte vizibile la nivelul pădurilor, râurilor, biodiversității și geodiversității, a căror stare de conservare este în declin, în fața creșterii constante a presiunilor de toate felurile.

Marea șansă a acestui moment este că actualul guvern nu are presiune și control politic și ar putea acționa în sensul fundamentării unei variante ideale a ANANP, care să nu țină cont decât de problemele și nevoile reale ale patrimoniului natural național. Nu ar trebui să conteze că nu există linie bugetară. Lipsa fondurilor e o falsă sperietoare, în contextul în care vorbim de aproape un sfert din teritoriul țării, mai exact sfertul cel mai valoros din punct de vedere al patrimoniului natural național, a cărui pierdere sau degradare are consecințe catastrofale asupra viitorului nostru, inclusiv din perspectiva bugetară. Dacă s-ar aborda această variantă, sunt convins că autoritățile ar primi sprijinul larg al societății civile, care ar crea suficientă presiune asupra factorilor decizionali de acum, dar și din viitor, după terminarea acestui scurt mandat, încât aceștia să aprobe o variantă optimă pentru natură, mai ales în contextul în care opinia publică este foarte sensibilă în ultima vreme la temele de mediu. Acum nu vorbim de voință politică, ci de voința aparatului administrativ condus de tehnocrați – care sper să existe –, putând duce la rezolvarea pe termen lung a situației grave, triste și rușinoase în care se află țara europeană cu cea mai valoroasă biodiversitate.

Catalin Gruia



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*