Dispariţia sălbăticiei

Un urs polar mănîncă scheletul unei balene-de-Groenlanda ucisă de inupiaţi în Marea Beaufort. Foto: Joel Sartore

Setea de petrol ar putea devora Versantul Nordic din Alaska.

În sălbăticia bogată în petrol pe care locuitorii Alaskăi o numesc simplu „versantul“, banii mari, politica puterii şi zarva publicitară abundă la fel ca ţînţarii. E cea mai sălbatică regiune a celui mai sălbatic stat, o fîşie de tundră aproape de mărimea României, ce se întinde de la Munţii Brooks pînă la ţărmurile mărilor Beaufort şi Ciukotsk. Este, de asemenea, şi una dintre cele mai bogate, atît în hidrocarburi, cît şi în viaţă sălbatică. Întinsele cîmpuri petrolifere ce înconjoară Golful Prudhoe produc 17% din petrolul extras în SUA, împreună cu un formidabil 90% din venitul anual al statului Alaska.
Aproximativ 58.000 km2 în centrul versantului, inclusiv profitabilele cîmpuri petrolifere, sînt deţinute de stat. O mare parte din restul terenului, exceptînd cîteva parcele considerabile deţinute de populaţia băştinaşă inupiată, ne aparţine, mie şi ţie. Majoritatea proprietăţilor noastre se împart între pitoreasca Rezervaţie Naţională Arctică, din est, şi cel mai mare lot de pămînt aflat în proprietatea statului, o bucată de 93.000 km2 din vestul Arcticii, cunoscută ca Rezerva Naţională de Petrol – Alaska, sau NPRA. Cu toate că pare a fi un imens rezervor petrolier la care naţiunea recurge în momente de restrişte, în realitate cuprinde cea mai întinsă zonă sălbatică neprotejată din ţară, împreună cu o jumătate de milion de karibu, sute de urşi grizzly, lupi, iar vara mai multe păsări de apă, de pradă şi de ţărm decît ar putea cineva număra.
Biologii au susţinut zeci de ani că zonele cu rezerve de petrol sînt mai importante pentru viaţa sălbatică decît actuala rezervaţie. Dar pentru că se crede, de asemenea, că ascunde mari zăcăminte de petrol, gaze naturale şi cărbuni, biologii locali, cît şi cei federali au fost preveniţi să-şi înghită limba. În timp ce disputa privind forajele din cadrul rezervaţiei s-a dezlănţuit în Congresul SUA, administraţia Bush a concesionat suprafeţe mari din rezerva de petrol şi din apele din largul ţărmului celui care a licitat cel mai mult, un proces care ar putea transforma milioane de hectare de teren sălbatic în cîmpuri petrolifere şi gazeifere, iar Marea Beaufort – într-un Golf Mexic îngheţat. Unele dintre acele terenuri concesionate includ importante habitate pentru gîşte, karibu şi balene-de-Groenlanda, care au furnizat resurse populaţiei inupiat timp de mii de ani. Deţinînd substanţiale terenuri comune pe versant, cei 5.000 de inupiaţi, risipiţi prin şapte sate izolate şi în oraşul Barrow, sînt pe cale de a deveni noii baroni ai petrolului secolului al XXI-lea. Dar pe parcurs s-ar putea să piardă ceea ce-i caracterizează ca popor. Mulţi dintre ei nu sînt prea încîntaţi.

Niciun sat nu resimte mai acut beneficiile şi neajunsurile dezvoltării petroliere ca Nuiqsut, un mănunchi de aproximativ o sută de case pe malul Fluviului Colville, pe latura de est a NPRA. Este şi cazul multora dintre sătucurile din Districtul Versantului Nordic, unde majoritatea localnicilor locuiesc în case-tip viu colorate, construite de stat, şi beneficiază de instalaţii interioare de apă, de o centrală electrică pe motorină, ce le furnizează energie pentru iluminat şi televizoare, de şcoală modernă, clinică şi maşină de pompieri.
Timp de 20 de ani, zona industrială petrolieră a fost departe de privirile şi de mintea oamenilor. Dar s-a strecurat încet spre Nuiqsut. Cel mai nou cîmp petrolifer, Alpine, care a început să funcţioneze în 2.000, se află atît pe terenul indigenilor, cît şi pe cel al statului, în delta răsfirată pe 13 km în aval a fluviului. ConocoPhillips l-a prezentat la început ca pe un model al dezvoltării petroliere foarte avansate, cu impact minim, fără drumuri permanente şi utilizînd forajele direcţionate pentru a sonda 160 km2 sub două terenuri de foraj care ar deranja doar 40 ha de tundră.
Apoi, sondorii au dat lovitura. În prezent sînt în dezvoltare cinci noi terenuri-satelit de foraj. Cu NPRA, concesionările vin neîntrerupt, Nuiqsut fiind practic înconjurat de instalaţii de foraj, drumuri îngheţate şi echipe de seismologi pe durata lungului sezon de foraje din timpul iernii, atunci cînd echipamentul greu poate fi deplasat prin tundră. Activitatea asigură slujbe pentru cîţiva din sat, dar localnicii susţin că acest lucru a alungat karibu, obligîndu-i să se deplaseze la 20 sau 30 km de casă pentru a face rost de carne de pus pe masă. Cu toate că anul trecut acţionarii din corporaţia sătească au primit fiecare dividende în valoare de 3.000 $ din partea arendaşilor de la Alpine, părerea generală în zonă şi în sat e că localnicii din Nuiqsut au făcut o afacere proastă.
„Oraşul este plin de mînie – afirmă Bernice Kaigelak, care predă limba şi obiceiurile tradiţionale inupiate la şcoala din sat. Încercăm să găsim un echilibru între subzistenţă şi stilul de viaţă vestic. Există cîteva zone pe care nu vrem să ni le distrugă, iar altele pe care am vrea să ni le folosească.“
Chester Hopson, un tînăr vînător din sat, a arătat unde ajung în contact cele două lumi. În septembrie, cînd temperaturile oscilează în jurul îngheţului iar vînturile biciuiesc întinderea tundrei, Hopson şi-a lansat barca de aluminiu de şase metri în valurile înspumate ale fluviului larg, cu ape de un verde pal. Vărul lui Chester, Anthony Hopson, lucra la Alpine şi voia să-şi ridice salariul, aşa că el, fratele Andrew şi prietenul lor Joe Frank Sovalik, toţi aproape de 20 de ani sau abia trecuţi, au mers împreună în această plimbare.
Curînd, barca sălta la vale şuierînd pe fluviul vălurit, în timp ce Hopson cîrmea cu dibăcie printre obstacolele din apă. După cîţiva kilometri, pe malul drept s-a ivit un dreptunghi gri de prundiş, ce se ridica la aproape doi metri deasupra tundrei. Containerele navale erau stivuite pe platformă, pregătite pentru sezonul de foraje din iarna care se apropia.
O sondă de foraj sfredelea de zor departe, în aval, la următoarea platformă, ridicîndu-se ca un far roşu-ruginiu în mijlocul unei mări maro-roşiatice. Salariul lui Anthony îl aştepta la birou, aşa că Chester a înfipt barca într-un banc de nămol, punctat ici-colo de urme de grizzly şi karibu, iar tinerii au parcurs pe jos, prin tundra ca un burete, kilometrul rămas. În spatele lor, se întindea pînă la orizont vasta cîmpie litorală, lipsită de relief. Scena era în mod ciudat frumoasă, aproape stranie, dînd naştere unui sentiment de nelinişte şi totuşi de voie bună şi de nesfîrşită deşertăciune. Un cufundar-cu-cioc-alb singuratic, vîrîndu-şi capul în apele puţin adînci, era singurul care amintea de această iluzie trecătoare. În timpul sezonului estival de împerechere, Delta Colville colcăie de sălbăticiuni, printre care cufundari-cu-cioc-alb şi eideri-cu-ochelari, ce se află printre speciile ameninţate de dezvoltarea petrolieră.
Mergînd spre marea platformă de foraj, cu luminile ei orbitoare, forfota camioanelor şi uruitul diesel al activităţii febrile, pe de altă parte, era ca şi cum ai fi venit din deşert în Vegas, atît de nepotrivit şi cu totul deplasat, încît numele de „satelit“ pare o descriere potrivită. Tinerii s-au îndreptat spre complexul rezidenţial şi s-au oprit la o masă din cafenea, în timp ce Anthony s-a dus după salariu. Mîncarea este gratuită pe platforma de foraj, astfel că oamenii s-au servit cu chipsuri, suc şi bucăţi de pui fript. Iarna, ei îşi aduc aici mamele în fiecare săptămînă să se îndoape gratis cu costiţă sau să joace bingo. În ciuda relativei apropieri de slujbele bine plătite, puţini inupiaţi lucrează pe cîmpurile petrolifere. Mulţi se plîng de turele de lucru de 2 săptămîni, de slujbele inferioare sau de discriminare.
Înapoi în barcă, Chester şi prietenii săi s-au îndreptat cîţiva kilometri în aval, spre locul bunicii sale, Nanny Woods, o cocioabă grosolană de placaj, situată pe un mal erodat. Acesta e locul lor – spuneau verii –, adăpostul lor departe de casă. Aici scapă de presiunea crescîndă asupra vieţii populaţiei inupiat, de zgomotul constant al maşinilor pe patru roţi, de bîzîitul continuu al televizorului, de plictiseala satului şi pot doar să vîneze, să pescuiască şi să fie liberi.
„Aici obişnuia să poposească turma de karibu. De cînd cu conducta, cu greu mai vin cîţiva. Petrolul e benefic pentru slujbe, dar schimbă lucrurile“ – a spus Chester.
„Îmi place cînd aleargă turma – a spus Joe Frank. Poţi să o asculţi pe pămînt, ca în Dansînd cu lupii.“ Acum sînt alte sunete. De aici, ei pot auzi instalaţia de foraj, generatoarele, avioanele, elicopterele şi un „superaspirator“ de dimensiunile unei maşini de gunoi, pentru curăţarea scurgerilor. „În regulă – am spus –, să presupunem că sînt ConocoPhillips. Vă ofer fiecăruia 10 milioane de dolari pentru această colibă şi pămîntul din jurul ei. Doritori?“ Toţi pînă la unul au refuzat.
„Acest loc ne dă mai mult decît bani – a adăugat Joe Frank. Pămîntul te hrăneşte. Sîntem bogaţi atît timp cît avem pămînt.“

Astăzi e rîndul terenurilor de vînătoare din Nuiqsut. Următoarea oprire pe lista de dorinţe a industriei petroliere, bazată pe locurile unde îşi plasează banii, nu este cîmpia litorală a ANWR, cunoscută sub indicativul guvernamental de Zona 1002. E Lacul Teshekpuk. Cea mai mare sursă de apă potabilă de pe versant stă pe cea mai controversată parcelă a NPRA, de aproximativ 18.500 km2, cunoscută în mod oficial ca Zona Sistematizată de Nord-Est, ce va fi scoasă la licitaţie în bloc. Lacul şi împrejurimile sale mlăştinoase, dantelate de pîrîiaşe şi bălţi, a fost de mult considerată una dintre cele mai importante zone de năpîrlire pentru gîşte şi alte păsări din Arctica. O treime din gîştele-negre din lume, de exemplu, îşi pierd penele de zbor în apropierea lacului, alături de zeci de mii de gîşte-canadiene, gîrliţe-mari, gîşte-de-zăpadă şi lebede-mici. Este, de asemenea, arealul de fătare pentru 45.000 de karibu, cunoscuţi şi sub numele de turma Teshekpuk, care serveşte drept sursă de carne pentru patru sate.
„Lacul Teshekpuk este ţara lui Dumnezeu – afirmă fostul primar al districtului, George Ahmaogak, care deţine două terenuri de vînătoare în zonă. Acolo poţi avea totul: păsări de apă, peşte, karibu. Am făcut un efort considerabil de a menţine acea zonă închisă. Acum, administraţia Bush vine şi spune că o scoate pe toată la concesionare.“ În 1977, administraţia Carter a desemnat iniţial lacul ca fiind una dintre cele trei zone speciale din NPRA, datorită importanţei sale pentru viaţa sălbatică, împreună cu malurile abrupte din preajma Fluviului Colville, care sînt folosite pentru reproducere de mii de şoimi-călători, şoimi-de-tundră şi şorecari-încălţaţi, şi de ţinuturile muntoase de pe Rîul Utukok, terenurile de fătare ale turmelor de karibu din vestul Arcticii.
Cînd administraţia Clinton a hotărît să deschidă NPRA explorărilor petroliere, la sfîrşitul anilor ,90, a dispus întocmirea unui studiu exhaustiv de impact asupra mediului (EIS) pentru zona de 18.500 km2 din nord-est. După numeroase studii asupra karibu şi a gîştelor şi după nenumărate întîlniri cu satele care depind de vînatul din zonă, Bruce Babbitt, pe atunci secretar de interne, a extins aria protejată la peste 2.000 km2, dar a aprobat concesionarea restului de 87% din suprafaţa Zonei Sistematizate de Nord-Est.
Unele dintre cele mai promiţătoare prospecţiuni petroliere totuşi au fost în cele 13 procente de zonă protejată. O formaţiune geologică cunoscută sub numele de Arcul Barrow se află în apropierea lacului şi aproape fiecare descoperire de petrol comercială de pe versant a fost făcută înăuntrul a 30 km distanţă de la ea. Administraţia Bush a decis să modernizeze EIS, pretinzînd că guvernul avea noi informaţii ce urmau să atenueze impactul asupra vieţii sălbatice. În ianuarie, secretarul de interne, Gale Norton, a deschis întreaga zonă pentru foraje, mai puţin lacul. Decizia lasă doar 6% din cîmpia litorală închisă explorărilor petroliere, bucată ce face parte din ANWR.
„În 1998 am ajuns la o înţelegere cu care majoritatea dintre noi eram de acord – spunea Geoff Carroll, un biolog cu experienţă care studiază turma Teshekpuk. După care a fost complet răstălmăcită.“ Pînă acum, cîteva studii au reafirmat importanţa zonei ca habitat al vieţii sălbatice. Singura informaţie nouă a fost presupunerea BLM-ului că există mai mult petrol decît s-a crezut iniţial.“
O parte a dilemei cu care se confruntă acum Versantul Nordic şi rezidenţii săi e permanenţa deciziilor care au început să se ia aici, în mare măsură ferite de ochii naţiunii. Infrastructura petrolieră din Arctica se aseamănă un pic cu cicatricea pe care ai căpătat-o în copilărie la locul de joacă. Poate să se estompeze, dar nu dispare niciodată. Priviţi cîteva puţuri vechi de pe o culme ce domină faimosul cîmp petrolifer Umiat, la 150 km în amonte de Nuiqsut. Era în anii ,40 şi la începutul anilor ,50 cînd Marina a forat aici primele puţuri experimentale, în cadrul a ceea ce era numit pe atunci Rezerva Petrolieră Navală Numărul 4, instituită în 1923 ca o rezervă de urgenţă pentru armată. Umiatul păstrează astăzi două distincţii dubioase: este unul dintre cele mai friguroase locuri din SUA (temperatura medie e de –11,8oC) şi totodată locul unei decontaminări toxice de multe milioane de dolari.
Un rezervor de combustibil ruginit şi un „pom de Crăciun“ împodobit cu valve marchează Puţul Umiat Numărul 9, aproape de vîrful culmii. Armata a lăsat odinioară mii de butoaie de petrol, motorină, DTT şi PCB să se degradeze aici. Într-o dimineaţă, pe o ploaie rece de-ţi pătrundea şi în oase, şase şoimi-călători planau ca nişte bombardiere invizibile în lungul acelei faleze, vînînd bieţii boboci de raţă sau rozătoare pentru a-şi hrăni puii flămînzi. Falezele din lungul fluviului asigură pentru specii unele dintre cele mai importante zone de cuibărit din Arctica.
E o regiune accidentată, frumoasă şi deschisă, aproape neschimbată din vremea cînd mamuţii-lînoşi cutreierau aceste stepe. E greu să ţi-o imaginezi înţesată de conducte, staţii de pompare şi drumuri prunduite. Şi totuşi, undeva sub aceste piemonturi se află o cantitate estimată de 100 de milioane de barili de ţiţei uşor şi aproape 1,7 miliarde m3 de gaze naturale, îndeajuns pentru a satisface cererea actuală în SUA pentru trei ani. Tabăra de la Umiat era ocupată de geologi specializaţi în cîmpuri petrolifere şi de alţi experţi, înaintea viitoarei concesionări anticipate în NPRA şi a intensivelor lucrări seismice, programate pentru iarnă. Iar agenţiile federale mai încearcă încă să cureţe solul contaminat de la Umiat, după aproape 60 de ani de la forajele Marinei.

Scott Digert, inginerul Companiei British Petroleum, arăta spre o structură ciudată de oţel ce se ridica din tundra industrializată din Golful Prudhoe, într-o zi mohorîtă de septembrie, cu zăpada viscolită orizontal în largul Mării Beaufort. „Acela este puţul descoperirii“ – strigă către un mic grup de jurnalişti prin vîntul care urla –, ultimul din cele douăsprezece puţuri de explorare forate în anii ,60. Primele 11 au fost doar nişte găuri seci, dar cu ultimul dintre ele ARCO şi Humble Oil (acum Exxon) au dat lovitura: cel mai mare zăcămînt de petrol descoperit pe continent.
În anul 1968, Prudhoe era şi mai îndepărtat decît Umiat. Ceea ce a început ca un punct de foraj ce acoperea 26 ha s-a extins acum pe 26.000 km2, cu 19 cîmpuri de producţie şi 3.000 km de conducte, fiind unul dintre cele mai mari complexuri industriale de pe glob. Zăcămîntul iniţial a fost estimat la 9,6 miliarde de barili. Prudhoe a produs deja 10 miliarde de barili, iar BP şi partenerii săi speră să mai stoarcă încă nişte miliarde de barili, probabil prelungind viaţa cîmpului pentru încă 50 de ani.
Totuşi sfîrşitul petrolului se întrevede. Sistemul de Conducte Trans-Alaska, sau TAPS, care transporta mai mult de 2 milioane de barili pe zi în 1988, a ajuns la 900.000 de barili pe zi şi scade cu 3% pe an. Guvernatorul Alaskăi, Frank Murkowski, militează pentru construirea unei noi conducte, care să transporte vastul zăcămînt de gaze naturale de pe versant. Dacă conducta de petrol primeşte aprobare, va fi unul dintre cele mai mari proiecte private de construcţie văzut vreodată şi e posibil să schimbe faţa versantului pentru totdeauna.
Pentru moment, purtătorul de cuvînt al BP, Daren Beaudo, a explicat că această companie a ieşit din jocul prospecţiunilor pe Versantul Nordic. În schimb, BP se concentrează pe folosirea celor mai noi tehnologii pentru a stoarce ultima picătură din zăcămintele cunoscute din Prudhoe, inclusiv cele 23 de miliarde de barili de petrol greu, vîscos, care au rămas în mare măsură intacte.
Este greu să nu fii impresionat de ceea ce au creat munca grea, tehnologia şi o sumă de bani indecent de mare într-unul dintre cele mai aspre medii de pe glob. Impactul este tot pe atît de impresionant: sute de scurgeri de petrol în fiecare an, majoritatea din cauza cedării conductelor; şi, probabil cel mai îngrijorător lucru, nu există niciun plan din partea companiilor petroliere de a curăţa locul atunci cînd hidrocarburile vor fi epuizate. Un raport din anul 2003, întocmit de independentul Consiliu Naţional de Cercetare, a stabilit că, din cauza costurilor exorbitante şi a unei supravegheri laxe din partea agenţiilor federale şi statale, o mare parte a tundrei nu va mai fi niciodată reabilitată, făcînd ca miza în bătălia ce se desfăşoară pentru Rezervaţia Naţională Arctică să fie tot mai ridicată.
„În acest stadiu, decizia de a deschide ANWR s-a mutat în sfera politicului – a spus Beaudo. Poporul american trebuie să decidă. Nu vom încerca să influenţăm asta în vreun fel.“
Sau cel puţin nu de acum încolo. După ce au cheltuit milioane de dolari făcînd lobby pe lîngă Congres ca să deschidă pentru foraj Zona 1002 din ANWR, BP şi alte mari companii petroliere au renunţat la unul dintre cele mai gălăgioase grupuri de lobby, cunoscut ca Arctic Power. Probabil consideră că a venit timpul să stea pe tuşă. Sau probabil că puţurile pe care le-au forat în apropierea rezervaţiei au fost dezamăgitoare, în timp ce puţurile săpate spre NPRA, cu mai puţine capcane politice, i-au răsplătit pe termen lung.
Se poate ca Rezervaţia Naţională Arctică să fie singurul loc din întregul Versant Nordic unde publicul american nu s-a comportat ca un latifundiar absent. Sătenii din Kaktovik, aşezat pe coastă chiar la nord de rezervaţie, îşi ies din fire cînd aud de această idee, deoarece, cu mult înainte de a fi fost considerată de ecologişti, în anii ,50, „cea din urmă mare zonă sălbatică“, era pur şi simplu curtea lor unde pescuiau, vînau şi îşi instalau tabăra. Urmele strămoşilor lor sînt peste tot şi ei au denumit fiecare cot al rîului, fiecare munte, fiecare copcă. Sălbăticia, la Kaktovik, presupune lipsa omului.
Satul, de aproximativ 300 de locuitori, care deţin cam 400 km2 de terenuri potenţial bogate în petrol din ANWR, a suportat totuşi mult timp forajul pe teritoriul rezervaţiei, dar i-a adus pe săteni în conflict cu tribul gwich’in, din sudul Munţilor Brooks, care depinde, de asemenea, de karibu din turma Porcupine, ce poposesc vara şi fată în lungul cîmpiei litorale. Tribul inupiat cunoaşte prea bine de unde vin banii, slujbele, şcoala, centrala electrică şi recent toaletele cu apă curentă. După o aprinsă dezbatere desfăşurată în Congres, jurnalişti din întreaga lume au descins vara trecută în micul sat, făcîndu-l pe primarul Lon Sonsalla să se simtă asediat.
„Vrem exact ceea ce doreşte toată lumea – spunea Sonsalla, un fost fermier din Wisconsin care a venit în nord pentru a găsi de lucru, s-a îndrăgostit şi a rămas aici. O viaţă mai bună pentru copiii tăi şi pentru copiii lor. Vrei să fii capabil să-ţi controlezi cît de cît destinul. În mod oficial, localitatea este încă în favoarea dezvoltării responsabile spre ţărm. Ne putem împotrivi fiarei? Vor trebui însă să se gîndească bine la ceea ce fac.“

Neoficial, satul pare extrem de divizat în privinţa disputei. Robert Thompson e unul dintre rezidenţii tot mai numeroşi care se opun cu ardoare dezvoltării petroliere în rezervaţie. Ghid prin sălbăticie care conduce plutaşii în josul rîurilor puţin adînci, cu bolovani, ce se rostogolesc din Munţii Brooks, Thompson a difuzat o petiţie împotriva forajelor şi a strîns 58 de semnături. E ceva semnificativ – a spus el –, din moment ce numai 98 de persoane au votat la ultimele alegeri.
„Guvernatorul Alaskăi spune că facem asta pentru oamenii din Kaktovik, pentru că nu vrea să trăim ca într-o ţară din lumea a treia – spunea Thompson din fotoliul său, înconjurat de arme, arcuri şi echipament asortat pentru exterior. Nu am beneficiat de pe urma banilor rezultaţi din petrol pînă la construirea în Anchorage a unui centru pentru activităţi artistice de 100 de milioane de dolari. Abia după 28 de ani de exploatare petrolieră am scăpat de toaletele din curte. Duceţi-vă să aruncaţi o privire la acea toaletă. E o toaletă de un milion de dolari. Majoritatea oficialilor din Versantul Nordic care au pledat în favoarea dezvoltării petroliere au petrecut mai mult timp în Hawaii decît în rezervaţie.“
În mod surprinzător, toate disputele dintre grupurile ce erau în favoarea forajelor şi ecologişti, despre cît de mult petrol se află de fapt în subsolul rezervaţiei, erau bazate pe prea puţine date reale, adevărate. Nu mai puţin de opt evaluări diferite ale potenţialului petrolifer al zonei au fost efectuate de diverse agenţii federale sau statale începînd cu 1986, punînd numere peste tot pe hartă. În cel mai recent studiu, făcut de Serviciul de Cadastru al SUA (USGS) în 1998, datele au fost reintroduse în computere mai performante, împreună cu descoperirile de la cîteva puţuri mai noi, forate în lungul părţii periferice a rezervaţiei, adăugate pentru o măsurare mai exactă. Estimarea aceea a acordat rezervaţiei cam 95% şanse să conţină 4,3 miliarde de barili şi 5% şanse să conţină 11,8 miliarde de barili, cu o medie evaluată la 7,7 miliarde. Se presupune că acum petrolul se află în 35 de zăcăminte relativ mici, risipite în special în partea vestică a Zonei 1002, o concluzie ce contrazice poziţia USGS din 1986, cînd se credea că majoritatea petrolului se află în secţiunea de est.
„Să încerci să estimezi cantitatea de petrol sau de gaze este o treabă foarte nesigură“ – spune Kenneth Bird, de la USGS, conducător de proiect pentru studiul din 1998.
Singurul mod prin care poţi şti sigur ce se află într-o formaţiune e să forezi în ea, şi tocmai asta a făcut un consorţiu condus de Chevron pe durata iernilor din anii 1985 şi 1986 pe un petic de pămînt din rezervaţie deţinut de Corporaţia Kaktovik Inupiat. Compania a forat la mai mult de 4,5 km in interiorul uneia dintre cele mai promiţătoare formaţiuni din rezervaţie, o „capcană“ geologică mare, care, dacă ar fi plină de petrol, ar rivaliza cu cele de sub Arabia Saudită. Acel puţ, cunoscut ca KIC-1, era o „groapă compactă“, termen petrolier pentru un mare secret. De atunci, Chevron şi ceilalţi au păzit cu străşnicie rezultatele acelui puţ.
KIC-1 a fost în cele din urmă o dezamăgire – spun surse anonime care cunosc datele furnizate de puţ. Cea mai incitantă descoperire – spuneau sursele – a fost făcută chiar sub permafrost, în momentul în care au interceptat un strat despre care au crezut că era petrol, dar care s-a dovedit a fi hidrat, probabil o formă de metan îngheţat, des întîlnită în Arctica. Hidratul a fost prezentat ca unul dintre combustibilii viitorului, dar deocamdată nu există tehnologia necesară pentru a-l exploata. KIC-1, poate cel mai faimos puţ din Alaska de la descoperirea petrolului la Prudhoe, este doar o groapă seacă în tundră.
Desigur, un puţ de testare nu caracterizează un întreg cîmp; au forat 11 găuri seci pînă să descopere Prudhoe, dar ar putea fi o explicaţie pentru dorinţa companiilor ca veştile proaste să nu fie folosite în cadrul foarte aprinsei dezbateri politice. Cînd a fost rugat să comenteze, un purtător de cuvînt de la Chevron a spus doar: „Nu facem public ceea ce am descoperit. Aceasta este o activitate foarte competitivă şi am decis să păstrăm secrete informaţiile despre acel puţ.“
Adepţii forajelor, ca senatorul de Alaska Ted Stevens şi guvernatorul Frank Murkowski, au descris de mult cîmpia litorală ca pe un spaţiu pustiu şi îngheţat, foarte puţin folositor, dar care ne poate reduce întrucîtva dependenţa faţă de petrolul străin.
Este un punct de vedere ce-l face pe cunoscutul biolog George Schaller, care a ajutat la coordonarea unuia dintre primele studii asupra vieţii sălbatice în rezervaţie, să dea din cap. „Este dovada supremă de patriotism să laşi generaţiilor viitoare ceea ce trecutul a venerat – spunea el. Forajele din ANWR sînt doar vandalism ecologic.“
Unii observatori ai industriei comentează că nicio companie petrolieră nu este atît de interesată în a fora în ANWR, cît este de a amplasa acolo conducte şi alte tipuri de infrastructură, în vederea exploatării enormelor zăcăminte ce se presupune că se găsesc sub Marea Beaufort. Pînă acum, costurile prohibitive şi riscurile ridicate de a exploata astfel de cîmpuri aflate în mijlocul gheţii arctice au menţinut companiile petroliere aproape de ţărm. Dar cum preţul petrolului urcă tot mai sus, iar gheaţa arctică se topeşte, s-ar putea ca în curînd să devină profitabilă punerea în joc a acelor cîmpuri.
Forajul în larg a fost de mult timp cea mai mare spaimă a inupiaţilor. Chiar şi oficialii companiei petroliere admit că nu se cunoaşte nicio tehnologie de curăţare a scurgerilor de petrol în condiţiile de gheaţă fragmentată de primăvară şi de toamnă, cînd, ca o coincidenţă, circa 10.000 de balene-de-Groenlanda migrează în largul coastei. Vînătorile anuale de primăvară şi de toamnă ale balenelor-de-Groenlanda şi împărţirea la comun a cărnii au devenit trăsătura culturală fundamentală a populaţiei inupiat în faţa năvalei occidentalizării. Iar o scurgere într-o zonă unde baza lanţului trofic, fitoplanctonul şi algele marine, depinde de lumina soarelui ce pătrunde prin gheaţă ar putea devasta ecosistemul arctic pentru zeci de ani.
Pilotul pe avioane mici Pat Valkenburg, biolog pensionat de la Departamentul pentru Vînătoare şi Pescuit din Alaska, şi-a înclinat micul aparat Super Cub, zburînd jos, pe deasupra unui pătrat accidentat de tundră aflat la 100 m dedesubt. „Iată-l – a spus el, arătînd spre o ţeavă de oţel care străpungea tundra. Singurul puţ de testare forat vreodată în ANWR. Nu prea e cine ştie ce, nu-i aşa?“ A trebuit să încuviinţez. În ultimele trei ore am zburat deasupra unuia dintre cele mai spectaculoase peisaje de pe Pămînt: Marea Beaufort, ce părea o nesfîrşită prăjitură albă, garnisită cu albastru cobalt; tundra maro-gălbuie a cîmpiei litorale, punctată de karibu; piemonturile vălurite ce se înalţă devenind Munţii Brooks, scînteind pe cer ca Oraşul de Smarald din Oz. Pe acestea, frumoase de-ţi tăiau răsuflarea, le aşteptam într-adevăr.
Exista însă acea conductă mică, afurisită, care părea să simbolizeze alegerea supremă a unei naţiuni: dacă să lase un colţişor al celui mai sălbatic stat aşa cum a fost timp de milenii sau să nu lase niciun petic de tundră nedeturnat, spre a satisface setea noastră de nepotolit pentru petrol.

Text: Joel K. Bourne, Jr.

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2006)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*