Ciocanitoarea cu cioc de fildes

Imagine articol

O ciocanitoare-cu-cioc-de-fildes nu a mai fost vazuta cu certitudine din 1944. Oare sa fie Big Woods, din Arkansas, ultimul bastion al speciei?

Pot depune marturie ca pe 16 martie 2006, la ora 7:30 a.m., nu era nici o ciocanitoare-cu-cioc-de-fildes la latitudinea 34º6'48'', longitudinea 91º7'43'', in adancul padurilor care inverzeau in Rezervatia Nationala pentru Viata Salbatica Raul White, din Arkansas. O observatie destul de corecta, ai putea crede – dar te-ai insela. Cand vine vorba despre pasarea-fantoma, chiar si cele mai simple afirmatii pot duce la incertitudini si polemici.

Eram unul dintre cei aproximativ 50 de oameni care participau la “cautarea amanuntita” a unei zone unde biologii de la Laboratorul de Ornitologie Cornell (CLO) au crezut ca s-ar putea afla un cioc-de-fildes. Cat am stat linistit pe un bustean, cu binoclul si camera pregatite, ascultand cantecul matinal al pasarilor, am stiut ca unii vor spune ca intregul efort a fost inutil si chiar fara sens – ca motivul pentru care nici eu, nici altcineva nu vom vedea un cioc-de-fildes este acela ca ultimul din SUA a murit singur cuc acum cateva decenii, lasand in urma numai piei triste, uscate si fara ochi odihnindu-se in morgile ornitologice din vitrinele muzeelor.

Pe de alta parte, cei increzatori in cioc-de-fildes au o alta explicatie. Ei spun ca pasarea, in incarnarea ei din secolul al XXI-lea, s-a transformat intr-o creatura la fel de timida ca Bambi, tacuta ca un calugar trapist si la fel de tematoare incat sa-i evite pe fotografi precum un mafiot turnator dintr-un program de protectie a martorilor – per ansamblu, imperceptibila pentru simturile omului ca un avion invizibil pentru radar. Deci: sunt convins ca niciun cioc-de-fildes nu a fost prezent la ora si locul de mai sus, dar m-as putea insela.

Obisnuiti-va cu acest tip de enunt, pentru ca lectia de astazi e in intregime despre adverbele si conjunctiile dar, desi, totusi, daca nu, posibil, cu toate acestea si, desigur, poate. Mai cu seama poate.

Doua luni mai tarziu si 40 de mile mai la nord, Ron Rohrbaugh, de la CLO, s-a asezat pe peluza de sub turnul cu ceas al tribunalului din tinutul Monroe, adresandu-se unei mici multimi adapostite de soarele amiezii sub corturi puse la dispozitie de o firma locala de pompe funebre. Era acolo pentru a anunta rezultatele unei cautari de sase luni a ciocanitorii-cu-cioc-de-fildes in zona de est a statului Arkansas numita Big Woods, o intindere de paduri si mlastini de peste 200.000 de hectare centrata pe Raul White. Efortul a implicat cam 20 de biologi de teren si mai bine de o suta de voluntari atent selectati, precum si aparate de inregistrat sunetul la distanta, aparate foto automate, cartografiere computerizata GPS si alte smecherii tehnologice pe care echipa le-a strans din bugetul ei de un milion de dolari.

Rohrbaugh le-a multumit oamenilor din regiune pentru ospitalitatea lor, a trecut in revista cercetarile anterioare si a enumerat niste posibile aparitii “interesante” si “neobisnuite” care, din nefericire, “nu aduc nicio confirmare in plus”. Toate acestea ar fi putut fi rezumate in fraza plina de continut pe care colegul lui, Elliott Swarthout, o folosise cu cateva zile mai inainte. “Vom prezenta exact ce am gasit in sezonul acesta – a spus Swarthout -, adica mai nimic.”

Erau departe, si la propriu, si la figurat, de episodul din anul precedent, cand, pe 28 aprilie 2005, directorul CLO, John Fitzpatrick, statea la o tribuna din Washington, D.C., alaturi de secretarii departamentelor de interne si al agriculturii si de doi senatori, pentru a anunta ca o echipa secreta de cautare, condusa de Cornell, confirmase existenta unei ciocanitori-cu-cioc-de-fildes care zbura insesizabil printre copaci de-a lungul unui mic parau din Arkansas, numit Bayou DeView.

Redescoperirea acestei vietati legendare a marilor paduri sudice, despre care majoritatea ornitologilor si observatorilor de pasari crezusera ca, probabil, a disparut de prin anii '40, a facut valva in toata lumea. Fitzpatrick a numit-o “povestea secolului in materie de conservare a naturii”. Iubitorii de natura erau in extaz; oamenii au plans cand au auzit stirea. Parea la fel ca un miracol stiintific. Fanii lui cioc-de-fildes, care si-au pastrat credinta in pasare vreme de decenii si au infruntat ridicolul, doar cu putin mai mic decat cel al fanaticilor lui Bigfoot, fusesera razbunati.

Aproape toti au acceptat stirea fara rezerve. Guvernul Statelor Unite si-a dat binecuvantarea prin cooperarea cu Serviciul pentru Pesti si Viata Salbatica. Nature Conservancy a fost un partener la anunt. Revista Science a publicat comunicarea echipei de cautare. La urma urmelor, Laboratorul de Ornitologie Cornell detine, pe buna dreptate, primul loc din lume printre cele mai prestigioase centre de studiere a pasarilor. Cand Vaticanul da un edict, cui i te adresezi mai exact pentru o a doua opinie?

Aproape nimeni din publicul larg nu stia cat de putine erau in realitate dovezile existentei ciocanitorii sau cat de recent reusise echipa insasi sa se convinga si sa obtina unanimitatea in a pretinde ca detine dovezi stiintifice. “Cu toata acea euforie, a fost o situatie destul de ciudata sa fii implicat – a spus Martjan Lammertink, expertul olandez in ciocanitori care este si cercetatorul pe proiect al echipei de la Cornell. Toata lumea era superincantata, in timp ce noi eram la sfarsitul unui sezon de teren destul de ambiguu.” De fapt, in cele zece luni anterioare avusese loc o singura observare pe care grupul o considera valida.

Echipa hotarase sa afirme ca avea dovezi cum ca un singur cioc-de-fildes se afla in Arkansas in 2004 si la inceputul lui 2005. Era un act de un curaj admirabil poate – desi, in functie de ceea ce se va petrece in urmatorii cativa ani, judecata echipei va ramane tema de dezbatere atat timp cat ii va mai pasa cuiva de pasari. Pe masura ce din ce in ce mai multi observatori de pasari si ornitologi au examinat dovezile – sapte reperari fugitive si patru secunde de material video incetosat, pe langa care celebrul film cu Bigfoot arata ca Marsul Pinguinilor -, s-a iscat o controversa care curand a depasit limitele discutiei politicoase si a ajuns la apelative vadit nestiintifice. Lumea s-a impartit in Credinciosi si Sceptici, iar mai apoi in Adevarati Credinciosi, Agnostici si Atei, iar fostii prieteni si colegi au sarit unii la gatul altora.

Cu trei saptamani inainte de marele anunt, membrii echipei de la Cornell s-au adunat in biroul Nature Conservancy din Arkansas, in Little Rock, pentru a-si expune cazul. Au discutat despre cele sapte aparitii si au prezentat caseta video. Ca niste adevarati oameni de stiinta, au enumerat punctele tari si slabe ale dovezilor, de la cele mai lungi pana la cele mai mici detalii.

Dupa ce a ascultat prezentarea, directorul Rezervatiei Raul White, Larry Mallard, s-a uitat la Martjan Lammertink. “Martjan – a spus -, noi pe-aici avem o vorba, cum ca nu poti fi doar un pic gravida. Asa ca zi-mi: Suntem insarcinati sau nu?” “Suntem insarcinati” – a spus Lammertink. Pentru cei mai multi a ramas insa neclar daca Lammertink avea greturi matinale sau doar un acces de nervozitate. Pentru ce era toata tevatura? Era sau nu era pasarea acolo?

Controversa actuala nu poate fi inteleasa, cum nici nu pot fi verificate probele existentei lui cioc-de-fildes – lipsind, pana una-alta, un specimen care sa fie adus din Arkansas precum King Kong din Insula Skull – fara a cunoaste ciocanitoarea-uriasa, jokerul din acest joc. Pasarea mare, in alb si negru, relativ raspandita, scoate un tipat ragusit, care parca i-ar batjocori pe miile de oameni care au confundat-o cu ruda sa mai mare, dar asemanatoare. (De la anuntul descoperirii, CLO a primit aproape 3.000 de raportari ale lui cioc-de-fildes, unele din locuri la fel de improbabile precum Vancouver si Vermont.) Pentru Sceptici, materialul video si celelalte relatari pot fi respinse ca identificari gresite ale unor ciocanitori-uriase, din pricina dorintei excesive.

David Sibley, expert in identificari si autor al unui ghid al pasarilor devenit bestseller, a fost initial incantat la auzul stirii despre cioc-de-fildes. A fost – dupa cum marturiseste chiar el – “o poveste pe care toata lumea voia s-o creada”. Totusi, la scurt timp, Sibley s-a mai uitat o data peste probe si si-a dat seama cat de putine erau. La cateva saptamani de la anunt, el se situa intr-un grup tot mai mare de experti care isi exprimau indoielile in particular, dupa ce fiecare traise un moment cand – dupa cum isi aminteste Sibley – “m-a izbit faptul ca imaginea estompata ar putea fi a unei uriase”.

“Mi-am dat seama in acelasi timp – spune Sibley – ce ar putea insemna aceasta pentru credibilitatea stiintei conservarii. Era cel mai important subiect ornitologic al secolului. Era o stire internationala de prima pagina. Dar daca era eronata?” La unsprezece luni dupa ce a publicat comunicarea echipei de la Cornell, revista Science a inserat o alta, avandu-l pe David Sibley ca autor principal, afirmand ca imaginile nu excludeau posibilitatea ca pasarea sa fi fost o ciocanitoare-uriasa. Simultan, Cornell a publicat o replica. Iubitorii de pasari ocazionali si publicul larg erau bagati in ceata, din cauza tuturor discutiilor despre suprafete ventrale, remige si alterari ale imaginii video, dar cu siguranta ca unii Credinciosi s-au convertit la Agnosticism, iar multi Agnostici au devenit Atei.

Echipa cioc-de-fildes inca sustine validitatea a sapte reperari (si invoca altele care aproape au ajuns pe lista), dar apararea sa nu este intotdeauna exprimata in termenii cei mai fermi. Ken Rosenberg, de la Cornell, un ornitolog de prim rang membru al echipei de recuperare a lui cioc-de-fildes, se afla in spatele analizei video a echipei, dar recunoaste ca proasta calitate a filmului poate exclude orice raspuns definitiv. (“Daca imi doresc sa fi avut o inregistrare mai buna? – se intreaba directorul CLO, John Fitzpatrick. Mai mult decat orice om in viata.”). Despre aparitii, Rosenberg spune: “Chiar si la cele mai bune, notitele de pe teren nu sunt asa cum le-as scrie eu, iar amintirile nu sunt… pur si simplu nu sunt toate acolo. Sa speram ca asta nu va trece drept indoiala asupra a ceea ce au vazut, dar este frustrant.”

In repetate randuri, membrii echipei au subliniat cat de mult au fost influentati de reactiile celor care au spus ca au vazut un cioc-de-fildes. Fitzpatrick l-a crezut pe Tim Gallagher, din personalul CLO, cand a vazut o pasare in februarie 2004, si datorita faptului ca acesta era intr-o stare de uluiala emotionala care lui Fitzpatrick i s-a parut a fi un “soc total”. Rosenberg, “cu lacrimi care-i curgeau pe obraji”, a auzit si a crezut relatarile catorva reperari anterioare.

Cand Ron Rohrbaugh a sosit in canoe pentru a o recupera pe Melanie Driscoll dupa reperarea ei din 11 aprilie 2004, si-a putut da seama de la o posta ca ceva se intamplase. S-a gandit ca poate a fost muscata de o vipera. “Imi amintesc ca am incercat sa vaslesc mai repede ca sa ajung la ea. si cand am ajuns, am asistat la o explozie de entuziasm.”

Dar in lumea stiintei, socul si lacrimile nu reprezinta dovezi. Toti, de la John Fitzpatrick la adunatura ciudata de excentrici conectati la net care semnaleaza cate un cioc-de-fildes practic in fiecare saptamana, din Louisiana pana in Florida, trebuie sa faca fata inevitabilei intrebari: De ce, cu toate semnalarile raportate in cei 62 de ani de cand a fost incontestabil vazut ultima oara un cioc-de-fildes, nu a existat nicio singura imprejurare in care alti observatori sa se intoarca la locatie, sa gaseasca pasarea si sa faca o fotografie clara si neechivoca?

Obiceiurile de hranire specializate ale acestei ciocanitori, spun Credinciosii, o forteaza sa duca o existenta nomada, cutreierand suprafete intinse pentru a gasi cei cativa copaci uscati, imprastiati la distante mari, care gazduiesc prada sa de cari si viermi. Dar notiunea de nomadism este o sabie cu doua taisuri. Daca pasarile cutreiera in mod constant – dupa cum sustine David Sibley -, “te-ai astepta ca macar cateodata in cei 60 de ani care au trecut sa apara una si la debarcaderul din Vicksburg, pe Mississippi, si sa petreaca trei zile jupuind scoarta unui frasin mare si uscat, ca toata lumea s-o poata vedea.”

Presiunile extreme pe care vanatoarea si colectarea pentru muzee le-au exercitat asupra minusculei populatii ramase in secolul al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea -spun unii Credinciosi – au eliminat pasarile zgomotoase si netematoare. Selectia naturala a favorizat supravietuirea caracteristicilor de tacere si timiditate extrema, salvand cativa indivizi aproape muti si extrem de speriosi, foarte diferiti de varietatile despre care se spune ca erau venerate de amerindieni pentru curajul lor. (Multi cercetatori se indoiesc totusi ca asemenea schimbari de comportament ar putea avea loc in doar doua secole sau cam asa.)

Imediat, Scepticii arata spre altceva care sare in ochi: macar din cand in cand, perechile de cioc-de-fildes trebuie sa se curteze, sa se imperecheze, sa sape o scorbura, sa depuna oua, sa le cloceasca si sa-si hraneasca puii din cuib, lucruri care cer ca pasarile sa ramana in acelasi loc mai bine de doua luni. De ce, in 62 de ani, nu s-a gasit nici macar un cuib? Aceasta este, poate mai mult ca orice, problema Scepticilor, care altfel ar inclina catre credinta.

Dar apoi Rosenberg, Rohrbaugh si Lammertink – alaturi de Credinciosii de pretutindeni – trec la exprimarea unei idei care ar putea fi adevarata si care trebuie sa fie adevarata daca mai exista ciocanitori-cu-cioc-de-fildes pe acest pamant: exista zone vaste de padure in luncile sudice unde putini oameni patrund, unde cateva perechi de pasari ar putea cuibari, poate nu in fiecare an, dar o data la cativa ani, fara sa fie gasite. “Am voie sa-mi imaginez ca o populatie mica, rarefiata, la limita supravietuirii, a persistat pana in prezent? – se intreaba John Fitzpatrick. Da, am.”

Timp de doi ani, am strabatut periodic padurile din lunca Raului White impreuna cu cautatorii lui cioc-de-fildes, am impartit cu ei colibe de vanatoare, am mancat somn si am baut bere cu ei si i-am intrebat despre toate cele, de la visele din copilarie pana la – cu parere de rau, dar inevitabil – credibilitatea stiintifica. In spiritul marturisirii, trebuie sa recunosc ca am inceput sa-i plac si chiar sa-i respect aproape pe toti. Mi-am dat seama ca, daca voiam sa fiu sceptic, atunci eram dator fata de ei si de cioc-de-fildes (sau de amintirea ei) sa ma uit in ochii cuiva care nu era din echipa, dar vazuse pasarea, si sa aud povestea la prima mana. Asa am si facut.

Ochii Melaniei Driscoll, in opinia lui Ken Rosenberg, erau martorii “celei mai bune reperari dintre toate” cele sapte citate de echipa. Asezata la celalalt capat al mesei intr-o cafenea din Baton Rouge, ea nu cauta aprobarea mea si nici nu era nelinistita in legatura cu reactia mea, ci pur si simplu isi relata experienta – pe care puteam s-o cred sau nu.

Mai fusese prezentata in trecut unora, care, auzind ca este dintre cei care au vazut un cioc-de-fildes, si-au dat ochii peste cap si si-au vazut de drum fara nicio vorba. si se intalnise si cu Adevarati Credinciosi, care imediat si fara intrebari au idolatrizat-o ca pe o vedeta rock, chiar daca era evident ca nu studiasera dovezile si nu stiau mare lucru despre intreaga situatie. Acei oameni – a spus – o irita la fel de mult ca si Scepticii.

Dupa ce a vazut ciocul-de-fildes – spunea ea -, primul ei gand a fost: “Pentru numele lui Dumnezeu, nu pot sa plang. Sunt un om de stiinta.” Mi-a spus cum si-a indreptat binoclul x10 spre pasarea in zbor si cum “am reusit sa prind aproape trei batai complete de aripi, unde am putut sa disting miscarea sus-jos. La fiecare bataie am putut sa vad dunga alba de la marginea aripii, atat dedesubt, cat si deasupra”, precum si “alb pe gat, prelungit peste tot pe gusa si de-a latul corpului, pana cand aproape se intalnea cu albul de pe aripi”. Detalii care, chiar daca ai credinta numai cat o boaba de mustar, te fac sa sari in sus de bucurie ca ciocul-de-fildes traieste, iar daca esti un Sceptic, te provoaca sa cauti motive pentru care aceasta femeie nu a vazut o ciocanitoare-cu-cioc-de-fildes.

Multi dintre observatorii americani de frunte ai pasarilor, inclusiv David Sibley, au un raspuns simplu: pasararii, chiar si cei mai buni, pot gresi. Fiecare caz de identificare pe teren este un apel la judecata, o sortare a informatiei si formarea unei opinii, iar cateodata concluzia este gresita. “N-are nimic de-a face cu cinstea sau priceperea sau buna credinta – spune Sibley. Toti facem genul acesta de greseli. Ne entuziasmam in legatura cu o posibilitate, iar creierul nostru tinde s-o adopte ori de cate ori vedem ceva oarecum similar.”

Melanie Driscoll mi-a spus calm, ca si cand ar fi cerut niste apa fierbinte pentru ceai: “Sunt suta la suta sigura ca am vazut un cioc-de-fildes.” A ras cand si-a amintit cum, chiar in timpul reperarii, a stiut ca oamenii ar putea crede ca a innebunit. “Cel putin, daca urma sa fiu trimisa la balamuc, as fi avut o buna companie – a spus ea. Asa ca da, nu ma astept ca oamenii sa creada in ceea ce am vazut eu. E trist, dar adevarat. Intr-un fel, consider ca e incredibil ca cineva crede in reperari. In ziua de azi, ne asteptam la dovezi mai obiective.”

Panourile se mai afla si acum de-a lungul autostrazii 40, invitand soferii sa se opreasca la Brinkley, Casa Ciocanitorii-cu-Cioc-de-Fildes. Orasul a inceput ca o halta de cale ferata numita Lick Skillet, iar trenurile erau ocupate la sfarsitul secolului al XIX-lea cu caratul copacilor uriasi din paduri aparent nesfarsite, din ceea ce pe atunci era cunoscut ca Marea Mlastina din Arkansas. Cherestegiii erau asa de eficienti, incat, atunci cand au terminat lucrul, nu mai ramasese aproape niciun fel de padure, cu exceptia celor de-a lungul unor paraie precum Bayou DeView – iar ultimul cioc-de-fildes a disparut de aici cu mult inainte ca soldatii sa se urce in trenuri pentru a lupta in Primul Razboi Mondial. Doar daca nu… mai stii?

Pana pe 28 aprilie 2005, Brinkley fusese muribund, asemeni multor altor orasele din estul Arkansasului. Sperantele sale au renascut prin redescoperirea lui cioc-de-fildes, simbolul conventional al vietii salbatice disparute, la nici 5 km de McDonald's-ul local. Oamenii au inceput noi afaceri si le-au rebotezat pe cele vechi; ghidurile de vanatoare au devenit ghiduri de pasari; cabanele sportive si-au indreptat reclamele spre ornitologi; turistii au venit si au cheltuit bani; prima Sarbatoare a Cantecului Ciocanitorii-cu-Cioc-de-Fildes din oras a atras 250 de participanti din toata tara la centrul de intruniri.

Am vorbit cu Katie si Thomas Jacques, coproprietari ai ziarului din Brinkley, in biroul lor din spatele oficiului postal. Tocmai publicasera o retrospectiva a anului plin de evenimente ce a urmat anuntului despre cioc-de-fildes. Atat de multe se intamplasera, de fapt, incat povestea s-a intins pe doua editii din Brinkley Argus. Am intrebat daca orasul a avut in vedere ce se va intampla daca cioc-de-fildes nu va mai fi vazuta niciodata. Katie a ras si a spus: “Aceasta intrebare s-a pus de mult.”

E-n ordine, Brinkley are un raspuns – intr-un oras din New Mexico, care s-a descurcat destul de bine ca loc de pelerinaj pentru un fel de Credinciosi putin diferiti. “Uita-te la Roswell – a spus Katie Jacques. Acolo intreaga afacere cu prabusirea OZN-ului s-a bazat pe un mic articol de ziar din, cat, 1946, '47? Asa ca nu e nevoie de prea mult ca inca sa-i atragi pe oameni intr-o zona, daca exista cea mai mica licarire de speranta a ceva care e minunat.”

Echipa de la Cornell n-a renuntat la gasirea unui cioc-de-fildes in Arkansas si, de fapt, se va intoarce la Big Woods pentru sezonul de cautare iarna-primavara 2006-2007, chiar daca are un sprijin mult redus. si, in ciuda lipsei de succes din Arkansas, Serviciul pentru Pesti si Viata Salbatica din SUA a decis sa finanteze cautarea in habitate posibil potrivite din alte cateva state sudice, cu scopul de a determina, o data pentru totdeauna, daca cioc-de-fildes traieste. Cornell planuieste sa trimita o echipa mobila speciala pentru a-i consilia pe cautatorii locali din zone precum bazinul Raului Choctawhatchee, din Florida, unde recent s-au inregistrat o serie de aparitii neconfirmate.

Dupa cum spune Ron Rohrbaugh, Cornell a dezvoltat o tehnologie “destul de sofisticata” pentru cautarea lui cioc-de-fildes. Totusi acea tehnologie e valabila atat pentru rezultate pozitive, cat si negative. Tehnicile aparatelor foto cu control de la distanta, create cu multe chinuri de echipa de cautare, au demonstrat ca decojirea trunchiurilor crezuta a fi opera unui cioc-de-fildes a fost deseori facuta de ciocanitoarea-uriasa. Analiza audio perfectionata a demonstrat cat de multe specii de pasari comune – in special gaita-albastra, scortarul-cu-piept-alb si presura-cu-epoleti – scot sunete care l-ar putea face pe ascultator sa creada ca sursa e un cioc-de-fildes. (Este de inteles ca unii credinciosi se intreaba cum gaita-albastra, o bine-cunoscuta imitatoare, ar putea reproduce cantecul unei pasari disparute de decenii.) In orice caz, tehnicile perfectionate folosite de Cornell ar putea sfarsi, in timpul urmatoarei cautari regionale, prin a aduna dovezi ca ciocanitoarea-cu-cioc-de-fildes este, intr-adevar, disparuta.

Aici este in joc mai mult decat existenta sau absenta unei singure specii. Ornitologul Mark Robbins, de la Universitatea din Kansas, unul dintre cei mai acerbi critici ai Laboratorului Cornell, spune ca s-a implicat in controversa in primul rand “pentru ca sunt atat de dezgustat ca luam bani de la specii care nu sunt disparute, care sunt in primejdie”, de oriunde din programul federal pentru specii periclitate.

De o vreme, in Congres exista serioase presiuni pentru revizuirea Legii speciilor periclitate (castrarea ei, spun adeptii conservarii) si unii se tem ca episodul cioc-de-fildes ar putea da apa la moara politicienilor si istetilor, care pot pretinde ca ecologistii exagereaza, manipuland stiinta, folosind tehnici de intimidare pentru a-si atinge scopurile.

David Sibley nu este insa prea suparat. Spune ca atat timp cat situatia “nu degenereaza intr-un fel de teorie a conspiratiei sau scandal care sa ameninte conservarea, cred ca pe termen lung va fi ceva benefic. Am multa incredere in oameni si in abilitatea noastra de a depasi astfel de situatii. Cred ca atentia indreptata catre Big Woods si habitat este de bun augur.”

La acea atentie s-a referit John Fitzpatrick, de la Cornell, cand a spus: “Aceasta este o poveste despre conservare si despre stiinta, nu despre urmarirea pasarilor.” Scepticii il acuza pe Fitzpatrick de “deturnarea misiunii”, schimband scopul proiectului pentru a distrage atentia de la faptul ca cioc-de-fildes s-ar putea sa nu existe. Se poate, dar eu sunt martor ca el spunea acelasi lucru inca de cand l-am cunoscut eu, in martie 2004. In acele timpuri ale entuziasmului si increderii, el a folosit in mod repetat analogia ca “presa a inteles total gresit povestea huhurezului pestrit”. Disputa nu era “biata pasarica cu ochi caprui” – a spus -, ci distrugerea continua a batranelor paduri de pe coasta pacifica de nord-vest. |n cazul cioc-de-fildes – a spus -, este extinderea zonelor protejate ale Big Woods, din Arkansas.

“Este posibil – intreaba Fitzpatrick – sa putem recrea in Statele Unite o mare bucata de pamant care sa arate ca atunci cand naturalistul, ornitologul si pictorul Audubon a fost aici? Raspunsul este da. Exista locul unde s-o facem. Iar daca cioc-de-fildes supravietuieste sau nu aici este complet irelevant. Relevant este ceea ce ne spune cioc-de-fildes. Ea ne spune ca avem sanse de care putem profita sau nu. Ar trebui sa profitam de ele.”

Multi ar fi de acord ca protejarea Big Woods este un scop admirabil. S-ar putea argumenta totusi ca prezenta lui cioc-de-fildes nu este deloc irelevanta pentru oamenii care au plans cand au auzit de redescoperirea ei sau pentru cei legati de aceasta poveste. Melanie Driscoll a fost recrutata pentru o misiune secreta si a privit cum o pasare a zburat printr-un luminis pentru aproximativ patru secunde. Ea crede in aparitiile pe baza carora a fost anuntata redescoperirea, dar este in acelasi timp suficient de realista incat sa admita posibilitatea ca, daca cioc-de-fildes nu va mai fi vazuta, istoria ar putea consemna ca “a fost vorba de o isterie in masa, nimeni nu a vazut ce credea ca vede, cioc-de-fildes a disparut acum 60 sau 25 de ani, iar noi nu am stiut la momentul respectiv”.

Daca inca un sezon de cautari va trece fara dovezi de netagaduit, este inevitabil ca tot mai multi oameni sa ajunga sa creada ca cioc-de-fildes din Arkansas a fost una dintr-o lunga serie de alarme false si cazuri de falsa identificare. Nu trebuie sa fii matematician pentru a admite ca probabilitatea ca ciocul-de-fildes de la Bayou DeView sa fi fost ultimul exemplar viu din specia sa sa se fi intamplat. Discutiile vor continua totusi ani in sir, pentru ca nimeni nu va putea demonstra ca nu a fost nicio ciocanitoare-cu-cioc-de-fildes in Arkansas in 2004 si 2005.

In ceea ce o priveste, echipa de la Cornell subliniaza faptul ca nu a pretins niciodata altceva decat ca un singur individ a fost prezent in sapte zile diferite pe parcursul unui interval de 14 luni. De atunci – dupa cum mi-au spus mai multi angajati de la Cornell – “pasarea ar fi putut fi lovita de un camion pe autostrada”.

In Big Woods, alta primavara va aduce noi frunze stejarilor uriasi, licvidambarilor si chiparosilor de balta seculari. Ursii americani vor iesi din barlogurile lor din sicomorii scorburosi, iar puii de vultur-plesuv vor cere mancare parintilor. Gaile-cu-coada-de-randunica si silviile-lui-Swainson isi vor face cuib, serpii se vor descolaci si vor porni in cautarea broastelor imprudente, iar ratele-de-padure isi vor conduce puii prin baltile in care traiesc pesti-aligator lungi cat caiacele.

Cautatorii vor continua sa vina si ei, nu doar in Arkansas, ci si in Mlastina Congaree, din Carolina de Sud, si in bazinul Raului Atchafalaya, din Louisiana, si in alte mari paduri din sud. Vor fi acolo cu binoclurile si aparatele lor de fotografiat, ascultand, scrutand cerul, tresarind de fiecare data cand o ciocanitoare-uriasa va zburataci prin copaci. Multi vor fi Credinciosi, dar nu toti, pentru ca nicio pasare din istorie nu a insemnat atat de mult pentru atat de multi oameni precum cioc-de-fildes – si nimeni, nici macar Scepticii, nu vor sa renunte la acel Poate, care inseamna o ultima speranta pentru pasarea fantoma.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*