California – Tărâmul florilor

Foto: Tim Laman

 

 

 

Statul care își protejează plajele și peisajele monumentale se luptă încă pentru a împiedica extinderea zonelor rezidențiale și agricole să-i distrugă natura unică.

Text: Virginia Morell
Foto: Tim Laman

Guy Wagner știe cât prețuieste un gard bun. În comunitățile chivernisite din Rancho Mirage – unde palmierii se leagănă sub albastrul cerului, iar peluze de un verde de smarald înconjoară casele albe -, s-au petrecut schimbări care îl fac fericit.

Cu câțiva ani în urmă, el întâlnea frecvent oi cu coarne mari și mieii lor pascând și zbenguindu-se pe aleile dichisite. „Oile canadiene trăiesc aici de cel putin 10.000 de ani – spune Wagner, biolog la Serviciul pentru Pescuit și Vânătoare al SUA. De aceea, ele cred că locul lor e aici – și chiar este. Dar acum, aici locuiesc și oamenii, iar ei nu vor să vadă pe peluzele lor oi care sa le mănânce trandafirii și sa li se înece în piscine.”

Pentru a separa animalele de oameni, Serviciul pentru Pescuit și Vânătoare al SUA a ajutat comunitatea Rancho Mirage să construiască un gard înalt pe dealurile din împrejurimi, care să țină animalele la distanță.

Înainte de construirea gardului, specia peninsulară de oi cu coarne mari, aflată în pericol de dispariție, cobora în vale din canioanele din deșert, în căutare de hrană.

În California au mai ramas mai puțin de 700 de exemplare. Gardul a funcționat. Oile au revenit la hrana și arealul lor, care se termina la altitudini ridicate, la limita vegetației dense: și asta pentru simplul motiv că oile nu intră în locuri în care vegetația le împiedică să vadă pumele și alți pradatori.

Oricat de superbe ar fi oile, adevăratele vedete ale zonelor sălbatice din California sunt probabil plantele de aici – de la uriașii sequoia, până la florile care incendiază pajiștile și la plantele mărunte și fragile crescute pe solurile nefertile din zonă. Rocile din mantaua Pământului rareori văd lumina soarelui.

Aceste roci – bogate in magneziu, fier, nichel, crom si cobalt, dar sărace în calciu – au fost împinse la suprafață doar acolo unde au avut loc coliziuni ale plăcilor tectonice, în locuri precum California. Sub acțiunea apei, roca se transformă în serpentinit, al cărui nume vine de la asemănarea cu pielea verde a unui șarpe.

Pe măsura ce sunt erodate de intemperii, serpentinitele se fărâmă, devenind un sol sărac în nutrienți, dar încărcat cu metale. Majoritatea plantelor ar muri pe un astfel de sol.

Dar pe peticele de sol cu serpentinit, risipită ici și colo, poate fi întâlnită o garofiță (Streptanthus breweri), înconjurată de roci cu străluciri de metal și sticlă. Această plantă, până la venirea primăverii, este o simplă rozetă de frunze cenușii; apoi înmugurește într-un lujer, unul singur, încărcat cu flori mici și purpurii, asemănătoare unor nestemate, care i-au dat și numele popular de floarea-giuvaier.

Floarea-giuvaier știe multe trucuri. Pentru a se apăra de omizile unui fluture care își depune ouăle pe plantă, și-a dezvoltat frunze tivite cu puncte portocalii protuberante – ouă false, menite să-i facă pe fluturi să creadă că un altul a trecut pe acolo înaintea lor.

„Asta este diversitatea biologică a Californiei – spune Susan Harrison, ecolog. Lucruri mici care dau naștere altor lucruri mici.” Harrison colaborează cu agenții de stat și cu diverse grupuri locale pentru a încuraja protejarea terenurilor bogate în serpentinit. În intervențiile sale publice, ea subliniază raritatea acestor plante și faptul că, multe fiind specii noi, furnizează oamenilor de știință un „laborator natural al evoluției” – o modalitate de a cerceta felul în care ia naștere diversitatea biologică.

O mare parte din acest stat este atât de diferită, încât cercetătorii au numit-o Provincia Floristică a Californiei (cu scuzele de rigoare pentru statele Oregon și Mexic, care au și ele regiuni incluse în provincie). Cu o climă mediteraneeană, un adevărat potpourri geologic și adăpostită la est dincolo de Sierra Nevada, provincia găzduiește o floră extrem de abundentă. Din cele 3.488 de specii de plante indigene, 60% nu se mai întâlnesc nicăieri altundeva pe glob. Prin comparație, numărul speciilor de animale endemice pălește: 4 specii de reptile, 8 de păsări, 15 de pești de apă dulce, 18 de mamifere, 25 de amfibieni. Însă speciile endemice de insecte se numără cu miile.

Dilema plantelor mici este că sunt atât de ușor de ignorat. Dacă cele mari au fost doborâte (96% din pădurile seculare de sequoia au fost tăiate, deși majoritatea celor rămase sunt acum protejate), ce șanse mai există atunci pentru cele mici? Cum să convingi oamenii – în special pe cei care locuiesc în regiuni cu specii amenințate extrem de diverse – de importanța salvării acestui fond secătuit de viață?

În 1989, Organizația Conservation International (CI), cu sediul în Washington, D.C., a adoptat conceptul de zone critice din punctul de vedere al biodiversității. Pentru a primi acest statut, regiunile trebuie să aibă cel puțin 1.500 de specii de plante endemice, care să-și fi pierdut 70% din habitatul lor inițial. Vestea proastă este că Provincia Floristică a Californiei a obținut acest statut în 1990.

„Lista inițială număra 10 astfel de puncte fierbinți – spune Michael Hoffmann, biolog la CI. Acum am ajuns la 34. Am recunoscut recent că Japonia are o floră diversă, iar Podișurile Înalte din Etiopia trebuie și ele incluse pe listă, din cauza habitatelor și a speciilor afro-montane rare.”

 

Conceptul de zonă critică are o mare influență în stabilirea priorităților globale de conservare, concentrând atenția opiniei publice și făcând presiuni asupra guvernelor. Potrivit CI, această abordare a atras circa 750 de milioane de dolari pentru cauza conservării diversității biologice.

 

Adesea, zonele critice identificate de CI se suprapun cu regiunile protejate de ecologiști pentru alte rațiuni. Printre acestea se numără cele 218 zone cu specii endemice de păsări definite de BirdLife International și cele 200 de ecoregiuni globale definite de World Wildlife Fund. Ecologiștii acționează pentru creșterea numărului acestor suprapuneri și încearcă să nu lase pe dinafară nici o regiune importantă, recunoscând că modalitatea cea mai bună de a salva speciile amenințate este protejarea teritoriilor în care trăiesc.

 

Identificarea habitatelor care le adăpostesc și a speciilor care le populează este una; protejarea lor este alta. Pe teren, apărătorii mediului se confruntă cu probleme de politici locale, cu interesele economice și cu nevoile oamenilor.

„Nu ne-am concentrat eforturile asupra zonelor critice din țările dezvoltate, deși credem că aceste zone sunt cu adevărat importante – spune Hoffmann. Am preferat să acționăm în țările în curs de dezvoltare. Ne place să credem că țările dezvoltate sunt responsabile și vor avea singure grijă de propriile zone critice.”

Provincia Floristică a Californiei este confruntată cu amenințări serioase, la fel ca alte patru zone critice cu climă mediteraneeană (veri fierbinți și uscate și ierni reci și umede) – aflate în Chile, Australia, Africa de Sud și, deloc surprinzător, în bazinul mediteraneean. Motivul? „Toate aceste regiuni sunt foarte frumoase, au o climă minunată, iar oamenii vor să locuiască acolo – spune Rebecca Shaw, de la Organizația Conservarea Naturii, din San Francisco. Așa că peste tot apar aceleași probleme: fragmentarea habitatelor, urbanizarea și extinderea suprafețelor agricole.”

Numai în California, care este deja cel mai populat stat din SUA, se așteaptă zece milioane de noi locuitori în următorii 25 de ani. „Cum să facem planuri în fața acestei creșteri este cea mai mare problemă a noastră – spune Shaw. Totuși, spre deosebire de alte regiuni, toată lumea, de la populație la cei care fac legile, este aici conștientă de importanța deosebită a protejării mediului.”

California și-a protejat 20% din teritoriu – procent depășit numai de Alaska. Dar problema este că majoritatea acestor rezervații sunt alese pentru frumusețea peisajului (la altitudini ridicate) și pentru reducerea impactului economic, nu pentru salvarea cât mai multor specii posibil. În realitate, numai un procent infim din aceste zone, unde trăiesc specii în puncte fierbinți, sunt protejate.

Oaia canadiană face în continuare cale întoarsă la vederea gardului ce protejează luxuriantele tufișuri din Rancho Mirage. Dar Guy Wagner știe că gardul nu este suficient pentru a salva această populație de oi. Locuințele și terenurile de golf invadează tot mai mult văile, iar casele și potecile pentru turiștii pedeștri sau călare invadează munții. „Împingem oile într-o fâșie îngustă de habitat – spune Wagner -, unde nu pot găsi suficiente locuri de păscut pe depozitele aluvionare și nici căi de scăpare, în susul povârnișurilor, din calea prădătorilor. Vor reuși ele să supraviețuiască? E timpul să luăm unele decizii dificile.”

 

Articolul a apărut în ediția de februarie 2006 a revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*