Charles – în niciun caz radicalul tipic

Arhitectul Craig Hamilton discută cu prinţul Charles despre renovarea hambarelor din Herefordshire. În calitatea sa de al 24-lea duce de Cornwall, Charles dirijează afacerile de milioane de dolari ale ducatului. Folosindu-şi prestigiul regal, el demonstrează că o operaţiune ecologică, în spiritul tradiţiei, poate să aducă profit – şi să protejeze moştenirea rurală a Marii Britanii. Foto: Catherine Karnow

Puţini latifundiari de sînge regesc au făcut şi altceva decît să cheltuiască profiturile Ducatului de Cornwall, pînă cînd Charles şi-a pus în gînd o misiune.

Prinţul Charles nu a dat niciun semn că era pe cale să-şi abandoneze rezerva obişnuită. Pur şi simplu, a început să spintece aerul cu mîinile, ridicînd vocea a frustrare: „Am fost martorul acestei orori cumplite a anilor 1960, cînd totul era denigrat, abandonat. Am văzut păduri tăiate, garduri vii smulse din rădăcini şi minunate clădiri vechi culcate la pămînt. M-a afectat teribil.“
„Scopul meu a fost să repar stricăciunile, să vindec rănile zonei rurale.“ Prinţul s-a mai calmat, iar vocea i-a revenit la obişnuita şoaptă răguşită. S-a aşezat la loc în fotoliul tapisat cu mătase, netezindu-şi costumul bleumarin, impecabil.
Într-o bună zi, prinţul Charles, acum în vîrstă de 57 de ani, va fi încoronat rege (mama lui are deja 80 de ani). Judecînd după modul în care s-a ocupat de moştenirea lui pînă acum – aproape 55.000 de hectare într-o zonă rurală, cunoscută ca Ducatul de Cornwall – ţara s-ar putea să aibă parte de unele surprize. A folosit acest mic regat particular pentru a testa soluţii la problemele epocii moderne, pentru că prinţul crede cu tărie că viaţa, atît la sat, cît şi la oraş, merge anapoda.
„Toată viaţa – spune prinţul – am încercat să sparg tiparele convenţionale, pentru că eu cred că sînt greşite. Singura mea soluţie era să folosesc ducatul pentru a demonstra că există şi un alt mod de a privi lucrurile.“ Ca urmare, cu ceva mai bine de un deceniu în urmă, pe 160 de hectare aflate în proprietatea Ducatului de Cornwall încă din secolul al XIV-lea s-au pus fundaţiile pentru un nou sat. Plasat în marginea de vest a Dorchesterului, un fost centru comercial roman, situat în prosperul ţinut al Dorsetului, Poundbury este visul prinţului Charles transformat în realitate, replica sa la „pura urîţenie şi mediocritate“ a cartierelor de locuinţe şi la „lipsa de suflet a excesului de planificare urbană“.
Cu peste 650 de case finalizate deja şi alte 1.600 care vor fi construite în următorii 15 ani, arhitectura localităţii Poundbury împrumută de la pitoreştile case ţărăneşti clădite în Dorset şi aduce un omagiu construcţiilor de secol XVIII din Dorchester. Toate clădirile au faţade fasonate din materiale locale, testate în timp, cum ar fi calcarul de culoarea mierii, ca să ajute comunitatea să prindă rădăcini într-o atmosferă familiară.
„Ceea ce am încercat – a spus prinţul – a fost să le reamintesc oamenilor că e absurd să dea cu piciorul cunoştinţelor, experienţei şi înţelepciunii – mai ales înţelepciunii – ale trecutului.“
Clare Jenkins, fost preşedinte al Asociaţiei Locuitorilor din Poundbury, locuieşte cu soţul ei, Mike, şi cu cei doi băieţi mici ai lor într-o casă în stil clasic, cu patru dormitoare, cu aer prosper şi cu vedere spre fortul Maiden Castle, ridicat pe deal încă din epoca fierului. Ea şi Mike au pus bazele unei companii de servicii IT, într-un atelier aflat la cîţiva metri de casă. „Pot să merg pe jos la serviciu – spune ea. Copiii pot merge pe jos sau cu bicicleta pînă la şcoală, peste cîmp. Indiferent cum au gîndit planificarea urbană, se pare că le-a reuşit. Nu există drumuri principale uriaşe. Mergi pe jos pînă la prăvălia locală, în loc să te duci cu maşina pînă la un mare supermarket. Nu există grădini mari în faţă, în spatele cărora să te ascunzi, nici grădini mari în dosul casei, deci atunci cînd copiii vor să se joace, ieşi pe cîmp şi te întîlneşti cu alţi oameni. Se coagulează astfel un cu totul alt sentiment al comunităţii.“
Spre deosebire de cartierele convenţionale, pe care prinţul le dispreţuieşte atît de mult, Poundbury urmăreşte un design de o îndrăzneală aproape dezarmantă, în ciuda atmosferei sale tihnite, de lume veche. Presărată cu birouri şi cîteva fabrici aproape inobservabile, localitatea este foarte compactă, permiţîndu-le multor locuitori să meargă pe jos la serviciu, iar aleile sale înguste şi străzile şerpuite au scopul de a-i descuraja pe automobilişti. „Dacă proiectezi totul gîndindu-te la pietoni, nu la maşini – spune prinţul –, atunci în mod automat produci o comunitate mai locuibilă.“
Privind faţadele frumoase ale caselor din Poundbury, nu ai ghici niciodată că una din trei este repartizată unor oameni care nu-şi permit chiriile sau preţurile de achiziţie de pe piaţa liberă – reflectînd convingerea prinţului Charles că o comunitate puternică poate fi întreţinută cel mai bine imitînd combinaţia socială şi economică a unui sat tradiţional.
El recunoaşte că Poundbury este un experiment costisitor, lansat în pofida arhitecţilor, urbaniştilor şi a economiştilor. Costurile ridicate au decurs inevitabil din hotărîrea lui de a evita materialele produse în serie, care dau un aspect mohorît, uniform. În Poundbury, pînă şi bordurile de trotuar sînt din granit, şi nu din obişnuitele dale de ciment.
„Aproape că era să fie altfel decît acum, pentru că au fost făcute eforturi pentru a se „dilua“ planurile iniţiale – spune prinţul. Dar cred că am demonstrat că, suplimentînd costurile totale cu încă zece la sută, obţinem o valoare mult mai ridicată pe termen lung, nu pe termen scurt, aşa cum se face totul în lumea modernă.“
Într-adevăr, Poundbury se bucură de atît de mult succes, încît versiuni ale sale mai mici s-au răspîndit şi în alte părţi din ducat, iar o variantă a sa mai mare se va ridica în apropierea oraşului Newquay, din Cornwall. Acolo, prinţul intenţionează să utilizeze, alături de „principiile Poundbury“ pentru design, strategii performante de dezvoltare durabilă, cum ar fi colectarea apei de ploaie şi tehnologie geotermală. Experienţa cîştigată cu Poundbury ar trebui să fie de folos. „A durat multă vreme pînă i-am convins pe cei de la serviciile publice să facă un singur şanţ pentru apă, electricitate şi gaz – a zis el. A fost mai dificil decît vă puteţi imagina. Asta înseamnă că nu mai trebuie să găureşti drumurile din cinci în cinci minute – şi, vă daţi seama, o antenă-satelit unică înseamnă că nu mai vezi chestii din astea crescînd peste tot, ca un puroi.“
Speranţa prinţului că viziunea sa va modifica stilul de viaţă urban dincolo de graniţele ducatului pare să devină realitate. Guvernul britanic a adoptat principiile Poundbury, iar anul trecut urbanişti şi înalţi oficiali din mai multe ţări, inclusiv din Statele Unite, s-au plimbat curioşi pe străzile din Poundbury. „Şi cei din Arabia Saudită vor veni acum să vadă, ca urmare a încurajărilor mele“ – a spus prinţul.

Moştenirea ducală a prinţului Charles este foarte veche. Pe 17 martie 1337, după ce „s-a gîndit cu îngrijorare“, regele Edward al III-lea a declarat că fiul său cel mai mare, Prinţul Negru, trebuie să se bucure din acel moment de un venit demn de un moştenitor al tronului. Ca urmare, regele i-a cedat fiului său cîteva din castelele, conacele şi cătunele sale – în cea mai mare parte din ţinuturile Devon şi Cornwall – împreună cu un nou titlu dichisit: ducele de Cornwall.
Cei mai mulţi dintre duci au lăsat arendaşii şi pămînturile în pace. Nu însă şi prinţul Charles, care supraveghează lucrările de pe această proprietate într-o măsură uluitoare. Personalul său ducal, de 72 de persoane, a învăţat să nu ridice nicio casă şi să nu taie niciun hectar de pădure fără încuviinţarea regală. Prinţul îi trimite lui Bertie Ross, şeful de personal (oficial, secretarul şi arhivarul ducatului), un flux constant de idei sau întrebări amănunţite, scrise de mînă, cu cerneală. Dar activitatea de zi cu zi referitoare la proiectele şi locuitorii ducatului este lăsată în grija personalului, răspîndit între biroul central din Londra şi patru avanposturi regionale, conduse de cîte un administrator. Aceştia, toţi bărbaţi, se află de multă vreme în posturi şi într-atît şi-au însuşit ideile „şefului“, încît adesea se trezesc vorbind cu vocea lui inconfundabilă, puţin strangulată.
Ducatul furnizează întregul venit anual al prinţului – 13,2 milioane de lire sterline (23,5 milioane de dolari) în 2004 – ceea ce acoperă cea mai mare parte a costurilor îndatoririlor sale oficiale, ale activităţilor în scopuri caritabile şi toate cheltuielile sale personale. Sînt banii proveniţi din arenda de la circa 250 de ferme şi – printre multe alte surse – din cabluri transatlantice din fibră optică şi dintr-un bar de homosexuali din Londra. Singura frînă în calea prinţului, în afară de opinia publică britanică, uşor de stîrnit, este trezoreria guvernului, însărcinată prin lege să se asigure că administrarea finanţelor ducatului protejează interesele viitorilor duci de Cornwall.
Home farm, care cuprinde 430 de hectare în apropiere de Highgrove House, în bucolicul Gloucestershire, este pentru zona rurală ceea ce Poundbury este pentru oraş. Highgrove este locul pe care prinţul Charles îl consideră adevăratul său cămin, iar ferma este o pepinieră pentru ideile sale de agricultură durabilă.
Dacă aţi fi trecut pe acolo în toamna trecută, în ziua cu burniţă în care prinţul a găzduit ediţia anuală a Campionatului naţional de garduri vii, l-aţi fi văzut îmbrăcat într-o cămaşă roz, descheiată la gît, cu o haină veche de tweed cu petice de piele, trudind la un gard înalt de păducel şi legîndu-i tulpinile dure, astfel încît să nu mai poată trece vitele. Nu intenţionase să-şi exerseze propria îndemînare la aranjat garduri vii, cînd atîţi profesionişti îşi demonstrau măiestria în preajmă, dar nu s-a putut stăpîni. Pentru prinţ, acest exerciţiu este ca o vrajă puternică: el combină o îndeletnicire tradiţională cu grija faţă de un element vulnerabil al peisajului.
În alte părţi din Highgrove, aţi fi putut vedea şi alte curiozităţi, poate chiar caii lui de tracţiune uriaşi, din rasa Suffolk Punch, Duke şi Emperor, care trăgeau un plug cu coarne. Prinţul încurajează folosirea cailor în ducat, pentru a transporta buştenii din zonele abrupte, împădurite, care ar putea fi afectate de roţile vehiculelor grele.
„Este o fermă care funcţionează, nu trebuie să fie un exponat“ – a spus David Wilson, administratorul Home Farm.
La Highgrove, apele reziduale din locuinţa principală sînt filtrate printr-un strat de trestie, iar oile, vitele şi porcii includ o mulţime de „rase rare“, deja uitate de cei mai mulţi fermieri. „Ideea modernă – a spus prinţul – a fost că trebuie să deţii tot mai multe animale care să dea producţii mari. Aceste rase tradiţionale îşi recapătă drepturile, fiindcă, desigur, nu vrei să obţii producţii tot mai mari, ci vrei animale care sînt de mai bună calitate şi mai bine adaptate la condiţiile lor locale. Lumea începuse să renunţe la aşa ceva.“ Prinţul consideră că se face dreptate prin modificările recente aduse subvenţiilor acordate fermelor din Uniunea Europeană, care pun acum accentul pe principiile dezvoltării durabile, ecologice, mai mult decît pe volumul producţiei.
Prinţul Charles, una peste alta, a întors spatele orientării principale din agricultură şi administrarea pămînturilor – bazată pe îngrăşăminte chimice, pesticide şi antibiotice –, pentru a demonstra că un sistem mai bine armonizat cu natura poate fi comercial viabil. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, a creat o gamă de articole de mare succes, de la dulceţuri organice pînă la mobilier de grădină, sub eticheta „Duchy Originals“ (produse originale din ducat). Profiturile, de aproximativ un milion de lire sterline pe an, sînt folosite în scopuri caritabile.
„În agricultură, ca şi în grădinărit – a scris cîndva prinţul –, eu cred că, dacă tratezi pămîntul cu dragoste şi respect (în special respect pentru faptul că are un suflet aproape viu), atunci te va răsplăti în natură.“ Dovezi asupra acestei convingeri înflăcărate se găsesc din abundenţă la Home Farm, mergînd pînă la morcovii cultivaţi organic. „Aceşti morcovi sînt cu totul deosebiţi – a spus el. Ia mirosiţi-i! Sînt absolut minunaţi!“
Cu două decenii în urmă, cînd a început el această cruciadă, mulţi dintre fermierii britanici resimţeau experimentele lui ca pe un reproş la adresa metodelor lor eficiente, moderne. „A fost ridiculizat în public. A fost ucigător“ – îşi amintea Patrick Holden, directorul Asociaţiei Solului, principala organizaţie a cultivatorilor organici. De atunci însă, suprafaţa cultivată ecologic în Marea Britanie a crescut de mai bine de o sută de ori. Cît i se datorează prinţului Charles şi fermei de la Highgrove? „Nu cred că influenţa lui poate fi apreciată îndeajuns – a zis Holden. El s-a dovedit a fi liderul global al mişcării pentru o agricultură durabilă – şi pe bună dreptate.“
Ducele, ca orice alt proprietar de pămînt, le-ar putea cere noilor săi arendaşi să practice agricultură ecologică. În schimb însă, toţi fermierii din ducat sînt îndemnaţi să-şi propună o serie de obiective ecologice, pentru specii de faună şi floră nativă. Dincolo de asta, cînd îşi alege noi arendaşi, ducatul îi favorizează pe fermierii organici pe pămînturile pe care le consideră potrivite.
Arendaşilor pare să le placă abordarea aceasta, cu un control nu foarte strict, şi îl respectă pe prinţ. „El înţelege cum este cu şeptelul. Înţelege cum se face agricultura, pentru că şi el este fermier“ – a spus unul dintre crescătorii de vaci. Dintre zecile de arendaşi intervievaţi, numai unul a făcut, neoficial, o declaraţie nu prea măgulitoare. Dar o situaţie mult mai frecventă era să auzi fermierii, aşezaţi în intimitatea bucătăriei lor, încălziţi de o sticlă sau două de bere blondă, cum îşi compară situaţia cu cea a vecinilor, ai căror proprietari nu le acordă drepturi gratuite de vînătoare, nu le repară casele cu o grijă obsedantă pentru materialele istorice sau nu se deranjează să le ofere cadouri de Crăciun.

Departe, în extremitatea sud-vestică a Angliei, Dartmoor este cea mai mare suprafaţă compactă de teren a ducatului, cu peste 27.300 de hectare de ţinuturi sălbatice înalte, cu arbuşti. Într-o duminică, la începutul lui septembrie, un mic grup de fermieri a pornit prin ceaţa zorilor spre Chagford. Era una din cele cîteva întîlniri autumnale cînd se aduceau poneii din Dartmoor pentru a li se marca mînjii şi pentru a fi vîndut la licitaţii locale surplusul de animale.
Cînd au adunat vreo 50 de ponei, pe jumătate sălbatici, bărbaţii i-au mînat pe un drumeag îngust spre Ferma Yardworthy, lîngă satul Chagford. Acolo, în curtea rece şi cenuşie a fermei, Sue Hutchings, al cărei fiu de 28 de ani, Philip, fusese printre cei de pe drumeag, mi-a vorbit despre presiunile cu care se confruntă fermierii. „Acum cinci ani, am fi adus 100 de ponei. Cîţi au fost azi acolo? – a întrebat ea retoric. Acum avem 25 ai noştri, dar aveam de obicei 40. Îi păstrăm fiindcă aşa e tradiţia fermierilor noştri.“
Aceşti ponei dolofani şi cu picioare scurte – o rasă rară – sînt promovaţi în industria turistică drept embleme ale ţinuturilor arbustive. Dar în anii 1980, piaţa poneilor a decăzut, odată cu veniturile acestor fermieri de pe coline. Supravieţuirea rasei a fost o dată în plus pusă în pericol de încrucişările cu poneii nonnativi aduşi în ţinut. Ca urmare, cîţiva fermieri din Dartmoor, cu sprijin financiar din partea ducatului, au început un program de promovare a liniilor pur-sînge. Nu aduce niciun profit ducatului, este determinat doar de un simţ al răspunderii faţă de Dartmoor şi de credinţa încăpăţînată a prinţului Charles în valoarea intrinsecă a raselor tradiţionale.
„Prinţul a lucrat aici o săptămînă, împreună cu tatăl soţului meu; a muls vaci, a construit ziduri de piatră; a vrut să afle cum e să fii fermier“ – a spus Sue. Însă legătura apropiată cu prinţul nu schimbă cu nimic economia dură a Fermei Yardworthy. „Am calculat că, după toate cheltuielile, cîştigăm net o liră şi jumătate (2,60 $) pe un viţel îngrăşat, dacă avem noroc. Anul ăsta am cîştigat 20 de penny pe o oaie, poate nici atît. Întotdeauna depăşim cu mult bugetul.“ Cu o asemenea rată a profitului, chiar dacă familia şi-ar vinde toate cele 80 de vite şi 800 de oi, ar realiza un profit de numai 500 $.
Pentru familia Hutching nu există niciun răgaz. Subvenţiile acordate fermelor ajută, dar Philip lucrează aproape zi-lumină, iar Sue face 35 de ore pe săptămînă în schimbul de noapte la spitalul local, în afară de munca ei de la fermă (cu normă întreagă în sezonul mieilor). Fratele lui Philip, Ian, constructor, îi ajută cînd poate, iar soţul lui Sue, Wilf, 57 de ani, cîştigă banii necesari construind ziduri de piatră pentru alţi fermieri.
Cînd Sue şi Wilf vor fi prea bătrîni pentru o asemenea trudă, Philip va deveni a treia generaţie de arendaşi de la Yardworthy. Dacă îşi face griji pentru viitor? „Uneori nu dorm noaptea, gîndindu-mă la asta“ – mi-a răspuns calm.
Dacă ar vrea, ducatul ar putea să declare o „vacanţă“ de arendă pe termen scurt pentru arendaşii săi cel mai greu încercaţi, aşa cum a făcut în 2001, cînd febra aftoasă a devastat multe ferme. Dar nici asta nu ar rezolva problemele persistente ale agriculturii. În schimb, a fost lansată o „iniţiativă a fermelor de pe coline“, care urmăreşte să promoveze vînzarea de produse locale, creînd un nou brand de marketing. „Toate zonele de deal sînt nişte adevărate provocări – a spus prinţul. Cred că viitorul lor constă în a valorifica la maximum ceea ce au bun şi a încerca să găsească o cale de a se axa cel mai mult pe identitatea şi caracteristicile locale. La un moment dat a existat şi un fel de «hei-rup» teribilist, în care s-au adus arendaşi întreprinzători, care să le arate localnicilor cum să facă agricultură ca lumea. Au adus pe cineva care s-a repezit să facă asta la ferma din Dartmoor, dar după cinci ani era complet terminat, pentru că încercase să facă în ţinuturile mlăştinoase lucruri care, pur şi simplu, nu pot fi făcute acolo. Asta m-a învăţat multe despre nevoia de a respecta condiţiile naturale locale. Dacă încerci să te iei la trîntă cu natura şi să o forţezi, ripostează.“
Prin intermediul unor seminarii sau al administratorilor, prinţul Charles îi îndemnase pe arendaşi să încerce şi afaceri mai profitabile decît agricultura. Pensiuni şi căsuţe de vacanţă au răsărit peste tot pe terenurile ducatului, deşi nu şi în Yardworthy. „Aici nu avem niciun fel de grajduri pe care să le putem transforma“ – a spus Philip Hutchings.
Niciunul dintre arendaşii din Dartmoor nu s-a dat încă bătut. Dar, dacă o vor face, ducatul a spus că nu va vinde fermele părăsite, chiar dacă oamenii de la oraş le-ar înşfăca imediat, pentru milioane de lire sterline.

În anii 1800, ducatul a dat în arendă cel mai izolat teritoriu al său, Insulele Scilly, aflat la aproximativ 50 de kilometri de extremitatea sud-vestică a Angliei, moştenitorului unui imperiu bancar de pe continent. Experienţa i-a lăsat pe locuitorii insulelor cu prea puţină simpatie pentru oamenii (fie ei şi prinţi) care le ordonau din spatele frontului ce să facă ei în avanposturi.
„Nu ne simpatizează deloc – a răbufnit Colin Sturmer, administratorul pămînturilor. Oamenii ăştia trăiesc aici de generaţii şi o bună parte din ce vedeţi au făcut cu mîna lor. Şi-au construit singuri casele, îşi administrează singuri pămînturile şi au fost adesea consideraţi de cei de pe continent drept «ăia 2.000 de beţivani rămaşi pe nişte stînci departe în Atlantic».“
Privind peisajul din jur, alcătuit din plaje de nisip alb şi mici pajişti verzi, mărginite de garduri vii încolăcite de flori sălbatice, vezi cît de fundamental greşită este această impresie.
„De ce ţi-ai dori să locuieşti oriunde altundeva?“ – a întrebat Chris Charlton, 37 de ani, căpitanul unei ambarcaţiuni cu motor de pe insuliţa St. Martin. În ultimii şase ani, a locuit într-un colţişor al serei din curtea unui prieten – podea goală de ciment, acoperiş de sticlă, fără apă curentă, fără draperii. „Aveam lîngă pat un termometru de seră, care era marcat pînă la 50 de grade Celsius, dar a explodat de căldură – a zis el rîzînd. E greu, pentru că eu vreau o locuinţă pe insulă, dar trebuie să trăiesc pe undeva pe aici pentru a o dobîndi, deci suport această situaţie.“ Charlton a estimat că au mai existat alţi zece „locatari de colibe“ – de obicei bărbaţi necăsătoriţi, ca el, de pe continent – care au locuit neoficial pe St. Martin în vara aceea.
Da – a zis Colin Sturmer –, problemele ducatului în Insulele Scilly se reduc la „locuinţe, locuinţe şi iar locuinţe“. Pentru că ducatul a avut un rol dominant atît de mult timp şi încă deţine aproape o treime din proprietăţile rezidenţiale, mulţi insulari (dar nu şi Charlton) dau vina în mod automat pe lăcomia ducatului pentru numărul mic de case şi chiriile inaccesibile. Poate că ei nu ştiu cît de constrîns este ducatul. Multe dintre proprietăţi sînt arendate pe perioade lungi, iar legile planificării urbane de astăzi – menite să protejeze farmecul acestor insule – restricţionează construirea de locuinţe. Trezoreria nici nu îngăduie atît de uşor ducatului să se răsfeţe cu gesturi filantropice, ca, de exemplu, fixarea unor chirii sub preţul local al pieţei.
Sturmer detestă să se ciorovăiască pentru chirii cu arendaşii. E mai fericit să lucreze la iniţiativele ducatului: să transforme o magazie de pe chei într-o cameră frigorifică, unde pescarii locali să-şi poată congela peştele prins, la preţuri ieftine; să-i ajute să comercializeze narcisele cultivate aici; să încurajeze fermierii să-şi ducă vitele la păscut pe promontorii, ca să permită înflorirea florei locale. Însă nici măcar aceste eforturi nu temperează ostilitatea care clocoteşte înăbuşit, răbufnind recent, cînd ducatul a închiriat două dintre cele 340 de proprietăţi ale sale de pe insule drept case de vacanţă, fiecare aducînd pînă la 3.000 $ pe săptămînă, o chirie de cel puţin zece ori mai mare decît ar plăti un localnic. „Prinţul vorbeşte mereu despre locuinţe la preţuri accesibile – mi-a spus un barcagiu local. E o simplă ipocrizie. Dar nu mă citaţi, totuşi cea mai mare parte a banilor mei vin de la ducat.“ Care consideră însă că încasările provenite de la acele case reprezintă un venit suplimentar justificat în urma investiţiei făcute în infrastructura insulelor.
Ce face prinţul Charles în privinţa situaţiei cu casele? „Mulţi dintre oamenii de pe Insulele Scilly – a replicat el – trăiesc acolo de generaţii şi pentru mine este extrem de important ca ei să continue s-o facă. Ducatul recunoaşte problema accesibilităţii şi a furnizat mai multe case pentru localnici, plus alte 20 pentru lucrătorii importanţi. Însă trebuie să facem mai multe, şi iată de ce construim case noi, la preţuri accesibile.“
Curînd, Charles va prelua îndatoririle mamei sale, iar cu aceste probleme se va confrunta următorul duce de Cornwall, prinţul William. „Am încercat să creez mai degrabă un sentiment de familie în ce priveşte ducatul, pentru ca el să devină un exerciţiu ceva mai personal“ – a spus prinţul. Nu e o exagerare că, în 40 de ani, Charles a făcut mai multe pentru – şi cu – acest ducat decît toţi strămoşii săi în aproape 700 de ani. Speranţa lui cea mai profundă este acum că William îi va continua viziunea, consolidînd relaţiile pe care el s-a străduit să şi le formeze cu arendaşii.
„Îmi place grozav ideea că fiul meu va continua cu ei“ – a spus prinţul, vorbind atît de încet, încît ceasurile de la Clarence House, care băteau ora exactă, aproape că i-au acoperit vocea.

Text: Sandy Mitchell

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2006)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*