Peisaje inghetate

Frigul e puternic. Ingheata apa de sub suprafata solului, care poate impinge in sus pamantul, formand movile conice cu miez de gheata – asa-numitele pingo – in Peninsula Tuktoyaktuk, din Canada. Cea mai mare din peste o mie de asemenea pingo este Ibyuk, care se ridica la 50 de metri deasupra campiei.

Uriase intinderi ale planetei noastre sunt incorsetate de mii de ani in uluitoare formatiuni de permafrost. Dar probabil ca nu va fi asa pentru totdeauna.

Eseu de Barry Lopez

Satelitul natural al Pamantului, Luna, este un peisaj straniu si indepartat, insa fascinant si bine cunoscut noua, tuturor. De pe peluzele din fata caselor sau de la ferestrele apartamentelor noastre, ni-l imaginam ca pe un loc al absentei. Fara vant si fara niciun fir de iarba pe care l-ar putea clinti vreo briza. Fara oameni. Fara rauri care coboara in cascade, fara urme de animale. Si totusi de o frumusete nepamanteana.

Intr-o noapte senina, cu un binoclu puternic, craterele si muntii, depresiunile si marile apar atat de clar schitate, iar modelul lor de umbre si lumini este atat de captivant, incat geografia iti poate induce o senzatie de bucurie.

Frumusetea unui asemenea moment e greu de explicat. E ca si cum frumusetea nu ar consta in obiectul in sine – campia de bazalt sau craterul -, ci in capacitatea privitorului de a-l aprecia. Cand o portiune a Lunii se dezvaluie limpede prin prismele binoclului, cand prinde viata in ochii privitorului, acesta poate trai un soi de euforie, a carei explicatie nu poate fi Luna in sine. Pentru unii, este bucuria de a fi viu.

Lumea este frumoasa in multe feluri de nepatruns. In graba noastra insa ratam adesea ceea ce este frumos, la fel cum uitam, din cand in cand, ce sens am vrea sa aiba viata noastra. Pentru a se mentine pe linia de plutire in lumea moderna, multi dintre noi aleg, fara prea multa tragere de inima, detasarea fata de stimulii permanenti.

Ajungem chiar sa intoarcem spatele frumusetii, de parca ar fi inca unul din lucrurile de care avem parte in exces. Privind aceste imagini, ma gandesc la obiceiurile noastre de a ne detasa. Mai mult decat oricare alta regiune a planetei, Arctica a reactionat la schimbarea globala a climei in moduri extrem de vizibile. Daca vreti, aceasta e precum locul in care un canar canta abia auzit – intr-o galerie de mina.

Pentru a imortaliza aceste locuri, fotograful trebuie sa se fi gandit cumva la noi, la felul in care vom merge mai departe. Imaginile nu sunt pur si simplu frumoase, de un exotism demn de admiratie, ci si o invitatie de a ne reatasa de Pamant, in special de un loc care acum starneste un interes acut. Ca si Luna, aceste peisaje par straine si indepartate, splendide, dar vag amenintatoare.

Totusi noi facem parte integranta din ele. Movilele de gheata acoperite cu pamant, asa-numitele pingo, ori structura de fagure a ghetii ingropate sub pamant, cercurile de roci si raurile punctate de ochiuri de apa statatoare – toate fac parte din noi, intr-un fel in care muntii sau marile selenare nu vor face niciodata.

Nu stiu daca ati avut vreodata sansa sau macar dorinta sa zburati la mica inaltime deasupra peisajelor inghetate ale Pamantului sau sa hoinariti prin Svalbard, Islanda, prin zona canadiana arctica, prin Siberia sau Alaska – regiuni unde permafrostul se dezintegreaza lent, unde stratul de gheata marina se subtiaza si se micsoreaza, iar ghetarii se retrag.

Eu am avut aceasta dorinta de nestavilit candva si, cand privesc aceste imagini, simt un dor asemanator celui pe care il simtim uneori pentru peisajele copilariei, din acea perioada in care lumea inca nu te observase, iar tu inca nu-i simteai povara pe umerii tai.

Imi amintesc exuberanta cu care obisnuiam sa campez pe intinderi uriase de tundra umeda, chiar daca ma sacaiau tantarii sau reuseam doar cu mare greutate sa gasesc o portiune de teren mai inalta. In functie de locul unde ne aflam, eu si insotitorii mei, puteau sa apara ursi grizzly, karibu sau lupide-tundra.

Nu aveam o perspectiva aeriana, dar si privelistea de la nivelul solului era la fel de uluitoare – pamantul se intindea pana la orizont pe 360 de grade, lumina soarelui scanteia fara incetare pe un rau sau pe baltoacele din tundra, maciuliile de bumbacarita se unduiau in vant, petice rosii de strugurii-ursului erau punctate de verdele de iarba-rosioara si de florile violete de saxifraga.

Deasupra, un stol de rate se grabea undeva, lasand in urma pene care cadeau usor. Sau poate nu erau pasari deloc. Poate era mandibula unei vulpi, itita brusc exact unde imi aruncasem prelata de cort. Venea apoi ziua urmatoare, cand ne duceam din nou la pescuit de fantanel-arctic si ne cataram pe acel pingo care se vedea la orizont, apoi vasleam departe, tot mai departe, pentru ca totul era minunat si absolut neatins.

Nu existau oprelisti si locul parea sa nu fi fost niciodata ocupat. Nu existau ruine, nici garduri, nici steaguri, nici drumuri. Nimic nu fusese construit vreodata aici. Ca un mesaj catre ceva primordial din noi, care dainuia. Gaseam urme sau excremente proaspete de animale si apoi scrutam tot terenul din jur.

Unde erau? Era evident ca aici traiau animale, dar nu erau vizibile. Vasleam mai departe, mereu increzatori – in zilele dinaintea aparitiei GPS-ului – ca nu ne rataciseram. Si tot timpul eram “noi”. Nu numai de dragul sigurantei si al avantajelor obisnuite aduse de compania cuiva, ci si pentru a putea impartasi cu altcineva entuziasmul pentru un tinut care niciodata nu fusese nevoit sa se descompuna in cuvinte pentru a fi apreciat.

Cu cat relatia ta cu locul era mai intensa, cu atat se intensificau si relatiile cu ceilalti oameni. Pentru noi, tinutul – pura monotonie pentru unii – era atat de plin de eternitate, incat ne speria. Rezona in ritmurile dainuirii. Radia desavarsire. Si timp de cateva saptamani, am fost parte din toate acestea – din cercurile misterioase de roca, din repetarile perfecte ale poligoanelor, din labirinturile cursurilor de apa, atat de continuu discontinue, incat nu puteau fi denumite separat.

Cu greu puteam gasi limitele definitorii ale lucrurilor. Mi-e dor de zilele acelea. De atunci am mai petrecut si alte zile in unghere indepartate ale Pamantului – Desertul Tanami, din Australia, Muntii Regina Maud, din Antarctica, cursul superior al Raului Boro, din Botswana – ,dar am pentru peisajele arctice o afectiune pe care nu o simt pentru niciun alt loc, in afara de peisajul natal, din vestul Oregonului.

Adesea m-am intrebat daca nu era din cauza ca brutalitatea iernii din acele regiuni nu era niciodata departe de gandurile mele cand strabateam acel scurt dar de lumina solara si aer cald numit “vara boreala de inalta latitudine”. Sa fi fost de vina contrastul dintre aceste doua anotimpuri, care a deschis ceva in mine candva, care mi-a ingaduit sa simt tandrete pentru o parte a Pamantului care nu mi-a apartinut niciodata, in niciun fel?

In decurs de mai multe decenii de calatorii, am cunoscut adesea oameni care aveau o legatura profunda cu locurile unde traiau. De obicei erau vanatori, vanatori-culegatori, mici fermieri sau pastori, oameni care erau nevoiti sa cunoasca exact locul unde se aflau, fizic, cu toate particularitatile lui, daca voiau sa-si mentina intact modul de viata.

Discutand cu ei, am descoperit ca detaliile fine cu care rezonau erau fascinante, dar si mai fascinante erau tiparele cunostintelor lor, abilitatea lor de a aranja multimea de amanunte intr-un model care putea fi recunoscut, memorat si utilizat. E extraordinar sa intalnesti o cunoastere atat de intima.

Multi dintre noi, in lumea moderna, nu avem nimic comparabil, cu exceptia unor cunostinte functionale despre infrastructura propriei noastre civilizatii extrem de tehnice. Sa vezi si sa apreciezi, sa te cufunzi o viata intreaga in tipare care nu sunt cele facute de mana ta – iata o alta ordine a lucrurilor. Dupa parerea mea, intr-o buna zi cineva va descoperi radacinile singura tatii omului modern in pierderea intimitatii cu locurile, in numeroasele noastre rupturi de Pamantul fizic. Nu prea mai suntem acolo.

Si, chiar atunci cand suntem, ne grabim prea tare pentru a mai putea percepe lucrurile. Un membru al grupului care insista sa mai zaboveasca putin “tine in loc pe toata lumea”.

Ma gandesc adesea la acest tip de detasare de lumea reala, pentru ca oamenii, in general, par sa jinduiasca dupa un anumit loc, o anumita geografie care le confera un sentiment de bine. Pe vremea cand calatoream cu regularitate in Arctica, ii intrebam mereu pe cei din triburile yupike, inupiate si inuite cum i-ar descrie pe cei din civilizatia careia ii apartineam eu.

“Singuratici” era un raspuns pe care il primeam cu o frecventa deconcertanta. Leacul contra singuratatii, am ajuns sa inteleg, nu este sa socializezi mai mult, ci sa cladesti si sa pastrezi prietenii stranse. Increderea care caracterizeaza acest gen de prietenie iti permite sa fii vulnerabil, sa discuti probleme care isi gasesc mai greu solutii, de exemplu, fara sa risti sa fii judecat sau respins.

Mentionez asta pentru ca dorinta mea cea mai profunda, atunci cand calatoresc prin peisaje precum cele evocate aici, e de apropiere. Am descoperit ca nu pot trai extazul pe care il aduce intimitatea decat daca devin vulnerabil la acel loc, daca ajung intr-un peisaj fara sa formulez judecati, daca sunt convins ca acel loc nu mi-e ostil.

Cand calatoresc, ma straduiesc sa cunosc un tinut ca si cum ar fi o persoana. Sa-l intampin ca si cand ar avea intelesuri la fel de profunde ca si personalitatea umana. Astept ca pamantul sa vorbeasca. Astept. Si iar astept. Luna este frumoasa, dar eu nu traiesc pe Luna.

Pamantul de pretutindeni, chiar si din locurile unde oamenii nu traiesc niciodata sau foarte rar, este considerat frumos. De-a lungul istoriei omenirii, oameni de convingeri foarte diferite s-au comportat ca si cand pretutindeni Pamantul le-ar fi vorbit. Pana acum. Acum, mult mai multi oameni prefera sa creada ca Pamantul este mut, ca nu are valoare intrinseca. Valoarea sa – spun ei – consta in utilitatea lui.

Sau in frumusetea conventionala, in peisaje. Prin asemenea idei incepe sa puna stapanire pe noi un soi de detasare. Cand ma uit la aceste fotografii, simt ghimpele unei presimtiri urate. Dezintegrarea acestui habitat inghetat se produce acum peste tot in lume. Un avertisment tacut.

Dar putem patrunde in aceste imagini, chiar daca n-am trait niciodata experienta arctica. Fotografiile spun ca Pamantul este profund si generator de revelatii, dar in acesti primi ani ai secolului al XXI-lea, natura frumusetii Pamantului se schimba. Fotografiile intreaba: “Ce parere ai? Peste ani – intreaba ele – ce va insemna sa traiesti intre frumusetile pamantene?”



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*