Gorilele din Virunga

Tsongo, un mascul adult de gorila, supravegheaza un ranger in Parcul National Virunga.

Militiile inarmate pana-n dinti tulbura pacea acestui parc din Africa centrala. Refugiati disperati se imbulzesc la hotarele parcului. Producatorii de mangal jefuiesc padurile. Apoi, vara trecuta, cineva a ucis cu sange rece sapte dintre splendidele gorile.

Text: Mark Jenkins

Ucigasii au asteptat sa se intunece. Pe 22 iulie anul trecut, atacatori necunoscuti s-au furisat in padure, pregatindu-se sa execute o familie de gorile. Ascunsi pe un versant al Vulcanului Mikeno, din estul Republicii Democratice Congo, purtand arme automate, ucigasii i-au vanat pe cei doisprezece membri ai familiei Rugendo, bine cunoscuta in randurile turistilor si extrem de iubita de catre rangerii Parcului National Virunga.

Patriarhul familiei de gorile, un mascul dominant, cu spatele argintiu, de 225 de kilograme, pe nume Senkwekwe, trebuie sa-i fi simtit pe atacatori apropiindu-se, incretindu-si poate nasul mare si negru la mirosul lor de rau augur, dar nu se va fi alarmat. Senkwekwe vazuse mii de oameni si ajunsese sa le accepte apropierea ca pe ceva enervant, dar inevitabil.

Familia Rugendo era intr-atat de obisnuita cu oamenii, incat gorilele ieseau ocazional din padure ca sa se plimbe prin lanurile de porumb pentru un picnic la repezeala, infuriindu-i pe fermierii locali. Rangerii parcului au spus ca au auzit impuscaturi la ora opt seara de la baracile lor de langa Bukima, din apropiere. La patrularea pedestra din dimineata urmatoare, ei au gasit trei femele de gorila – Mburanumwe, Neza si Safari – impuscate mortal si pe puiul lui Safari ghemuit in apropiere. A doua zi, Senkwekwe a fost gasit mort, impuscat in piept in aceeasi noapte.

Trei saptamani mai tarziu, va fi descoperit cadavrul altei femele Rugendo, Macibiri, puiul ei fiind considerat mort. Cu doar o luna inainte, doua femele si un pui dintr-un alt grup de gorile fusesera atacati. Rangerii o gasisera pe una dintre femele impuscata in ceafa, in stilul unei executii; puiul acesteia, inca in viata, era agatat de pieptul mamei sale moarte. Cealalta femela n-a fost gasita niciodata. In total, sapte gorile-de-munte din Virunga fusesera ucise in mai putin de doua luni.

Fotografiile lui Brent Stirton, infatisand animalele moarte purtate regeste pe brate de catre satenii inlacrimati, au fost publicate in ziare si reviste din toata lumea. Uciderea acestor animale inteligente, nebanuitoare, numite de catre rangerii parcului „fratii nostri“, au starnit o furie internationala.

De suspect i nu se ducea lipsa. Gorilele impart parcul cu zeci de mii de soldati inarmati pana-n dinti, angajati intr-un triplu razboi de gherila, intre doua militii rivale si armata congoleza. Parcul mai adaposteste braconieri si bande de producatori ilegali de mangal, invecinandu-se cu fermieri de subzistenta si cu intinse tabere de refugiati, pline ochi de familii fugite din calea varsarii de sange. Prinse in vartejul mizeriei umane, ar fi fost o minune ca aceste animale sa ramana vii si nevatamate. Dar cine ar putea ucide gorile cu sange rece si de ce?

Gratie diversitatii biologice si geologice fara egal, Parcul National Virunga este bijuteria coroanei printre parcurile africane. Intemeiat in 1925, acesta e cel mai vechi parc national din Africa. O fasie ingusta de splendid peisaj, care acopera circa 800.000 de hectare (peste o data si jumatate mai mare ca Delta Dunarii), Virunga e un paradis pentru diferite animale, precum okapi – imaginati-va o combinatie de girafa si zebra –, antilopa-Ruwenzori, pasari siberiene migratoare si trei specii de primate mari.

„Parcul contine cel mai mare numar de mamifere, pasari si reptile si are mai multe specii endemice decat oricare alt parc de pe continentul african“ – spune Emmanuel de Merode, director al tinerei organizatii WildlifeDirect, cu sediul la Nairobi, fondata de conservationistul Richard Leakey.

De profesie biolog-antropolog, de Merode, in varsta de 37 de ani, a inceput sa lucreze in Republica Democratica Congo (RDC) in 1993 si si-a dat doctoratul pe tema comertului ilegal cu carne de vanat din estul RDC. „Virunga mai are si unul dintre cele mai mari lacuri de lava si unul dintre cele mai diversificate peisaje din lume – padure alpina, mlastini, padure tropicala, savana – intre 900 si 5.000 de metri – explica de Merode.

Adevarul e ca Virunga este probabil cel mai mare parc national de pe planeta.“ in lume mai exista in jur de 720 de gorile-de- unte; jumatate traiesc in Parcul National Impenetrabil Bwindi, din Uganda, iar cealalta jumatate, la 24 km mai la sud, in Muntii Virunga. Teritoriul presarat cu vulcani al Lantului Virunga se intinde peste granitele dintre Rwanda, Uganda si RDC.

Trei parcuri isi impart regiunea Virunga: Parcul National de Gorile Mgahinga, din Uganda, care are cel mult cateva zeci de gorile; Parcul National al Vulcanilor, din Rwanda (celebru pentru cercetarile intreprinse de Dian Fossey), are probabil 120 de gorile; si Parcul National Virunga, care adaposteste nu mai putin de 200.

Gorilele-de-munte erau odata principala atractie turistica a Parcului National Virunga si au potentialul de a aduce cateva milioane de dolari anual. Lucrul acesta e important, intrucat Virunga, la fel ca toate parcurile din RDC, trebuie sa-si produca propriile venituri pentru a supravietui.

Virunga e administrat de catre ICCN – Institutul Congolez pentru Conservarea Naturii –, o organizatie care functioneaza ca agentie oficiala, insa e finantata doar in mica masura de guvernul national. (In S.U.A., aceasta ar echivala cu concesionarea gestionarii parcurilor nationale.)

In lipsa unui buget garantat, parcurile nationale din Congo sunt susceptibile, in cel mai inalt grad, de coruptie si exploatare – caracteristici pe baza carora Transparency International a nominalizat-o printre cele mai corupte 13 tari in 2007.

E demn de remarcat ca agentia pentru viata salbatica a fost o marota a fostului dictator Mobutu Sese Seko, parintele cleptocrat iei africane moderne, care, oricat ar parea de ciudat, le-a spus compatriotilor intr-un discurs public: „Daca vreti sa furati, furati putin mai inteligent, intr-o maniera eleganta. Doar daca furati atat de mult incat sa va imbogatiti peste noapte veti fi prinsi.“

O asemenea conducere a avut consecinte dezastruoase pentru Virunga. In special, a creat scena pentru o lupta catastrofala intre doi barbat i: Honoré Mashagiro, paznicul-sef al Parcului National Virunga in momentul uciderii gorilelor, si Paulin Ngobobo, paznic-sef in sectorul sudic al parcului. Declarat de catre UNESCO sit al patrimoniului mondial in 1979, Parcul National Virunga a fost constant si pe lista Natiunilor Unite cu cele mai periclitate locuri. Motivul?

In ciuda diversitatii biologice unice, intamplarea face ca Virunga sa se afle si la epicentrul uneia dintre cele mai mari diversitati a neomeniei omului fata de om din istoria recenta: genocidul din 1994 din Rwanda invecinata – uciderea a mai bine de 800.000 de tutsi – si doua razboaie in Congo, in 1996-1997 si 1998- 2003, care au lasat in urma peste cinci milioane de morti, mai mult decat orice alt conflict de la cel de Al Doilea Razboi Mondial incoace.

Data fiind scara dezastrului, e de mirare ca Parcul National Virunga mai exista. Meritul e al celor 650 de rangeri ai ICCN si al fermitatii lor, greu de redat in cuvinte. In ultimul deceniu, peste 110 rangeri ai parcului au cazut la datorie – majoritatea fiind ucisi nu de braconieri, ci de catre militii.

Dupa genocidul din Rwanda, criminalii, in majoritate luptatori hutu si soldati ruandezi, s-au refugiat spre vest, in Congo, aliindu-se cu ravasita armata congoleza. Cu trecerea anilor, acesti exilati s-au reorganizat in miscarea Fortele Democratice pentru Eliberarea Rwandei, mai cunoscuta sub numele de FDLR.

Prin confiscarea si exploatarea bogatelor resurse ale regiunii – extragand aur, cositor si alte minerale prin folosirea muncii fortate si taind paduri batrane pentru a produce mangal –, militiile hutu au izbutit sa se reinarmeze, sa indoctrineze o noua generatie cu ideologia lor de invrajbire etnica si continua sa-i jefuiasca pe tutsi, de data aceasta in estul Congoului.

Ca raspuns la cardasia dintre hutu si armata congoleza, un general tutsi congolez, Laurent Nkunda, si-a format propria forta rebela, numita Congresul National pentru Apararea Poporului, sau CNDP. Soldatii lui Nkunda, beneficiind de suportul tacit al Rwandei, se lupta cu fortele hutu de ani de zile, transformand jumatatea sudica a Parcului National Virunga intr-un camp de lupta insangerat.

Armata congoleza, in functie de directia din care bate vantul politicii si de cea din care curg banii, lupta uneori alaturi de fortele lui Nkunda, iar alteori se alatura FDLR. Toate cele trei forte au comis atrocitati de nedescris in randul populatiei civile a provinciei Kivu de Nord. Bandele de soldati prost platiti, inarmati cu mitraliere (grotesc numite „carti de credit AK“), au pus mana pe orice si-au dorit, oricand au dorit, de la oricine au dorit.

Zeci de mii de femei si tinere, chiar si de cinci ani, au fost violate, unele dintre ele in grup, de catre soldatii congolezi sau FDLR, iar apoi, cand satul lor era recucerit de catre soldatii lui Nkunda, violate din nou. Multi nevinovati au fost torturati, sute de civili au fost impuscati si mai bine de 800.000 de oameni au fost obligati sa-si abandoneze caminele, doar pentru a deveni refugiati muritori de foame in propria lor tara. Kivu de Nord este o pictura de Hieronymus Bosch devenita realitate.

Un lucru parea cert in momentul descoperirii cadavrelor gorilelor in iulie, anul trecut: nu braconierii le ucisesera. Braconierii care ucid gorile lasa in urma o carte de vizita neechivoca: acestia rapesc puii si taie capetele si bratele adultilor – pentru a le vinde pe piata neagra. Insa cadavrele acestea au fost lasate sa putrezeasca la locul faptei, iar puii orfani sa moara de foame.

Dar soldatii care misuna in Parcul National Virunga? Cand Brent si cu mine am ajuns in februarie anul acesta la Goma, sinistra capitala a Kivului de Nord, la doar 15 kilometri la sud de parc, Nkunda tocmai semnase un acord de pace cu armata congoleza, dar rebelii lui controlau inca Mikeno, sectorul din parc locuit de gorile. Se crede ca soldatii lui Nkunda au ucis si au mancat doua gorile-de-munte anul trecut.

Rebelii nu permisesera nimanui accesul pentru a vedea animalele timp de sase luni, iar cei mai multi dintre rangeri fugisera. Fireste, ni s-a spus ca va fi imposibil sa patrundem in spatele liniilor inamice. N-a fost imposibil, dar mai intai trebuia sa ne intalnim cu „presedintele“, cum prefera Nkunda sa fie numit.

Audienta noastra are loc la o ferma de pe coama unui deal, langa Kirolirwe, la vest de parc, in districtul Masisi, pe care Nkunda il controleaza in mare parte. Generalul este inconjurat de garzi de corp inarmate, dar el este imbracat intr-un aratos costum negru, intr-o camasa alba calcata si poarta ochelari de soare.

Arata ca un muzician de jazz, dar nu va lasati pacaliti. Soldatii lui Nkunda au fost acuzati de crime de razboi de catre organizatia Human Rights Watch, Nkunda insusi fiind „vizat“ de Curtea Internationala de Justitie. El e cunoscut pentru trimiterea soldatilor-copii in misiuni de represalii.

Nkunda respinge acuzatiile cu un gest al mainii. Imi spune ca toate incidentele in chestiune s-au petrecut in perioada in care trupele sale si armata congoleza formau o coalitie, el neavand deci controlul direct asupra soldatilor lui. „Chiar daca avem un trecut nefericit – zice Nkunda –, le spun oamenilor ca intotdeauna trebuie sa ne concentram asupra viitorului.“

E limpede ca Nkunda nu se mai vede pe el insusi drept un general disident. El este un politician. Cand il intreb unde se vede in viitor, el ranjeste cu subinteles si spune: „Kinshasa“ – capitala. Il intreb despre gorile. „Este o onoare sa le am la mine in tara. E obligatia mea sa le protejez.“ Spune ca sectorul Mikeno are nevoie de expertiza serviciului congolez pentru viata salbatica. El ii invita pe rangeri inapoi cu bratele deschise.

„Si voi sunteti bine-veniti. Mergeti sa vedeti voi insiva gorilele din Bukima. Spuneti lumii ce ati vazut acolo.“ Tarziu, in aceeasi seara, Brent si cu mine am aflat ca, exact in momentul in care Nkunda ne invita pe teritoriul sau, rangeri de rang inalt ai ICCN, escortati de forte ale ONU, au incercat sa viziteze sectorul gorilelor. Rebelii lui Nkunda le-au spus rangerilor ca, daca n-ar fi fost escortati de ONU, ar fi fost cu totii executati pe loc.

A doua zi dimineata, ne-am decis sa profitam de oferta lui Nkunda. Se pare ca si Nkunda, si comandantii sai crezusera ca nu ne vom baga in bucluc, ei omitand sa ne spuna ca minasera drumul spre Bukima. Neinsotiti si pe jos, Brent si cu mine am pornit sa strabatem zona neutra, de-a lungul drumului amenintator de pustiu, inainte de a fi, in cele din urma, avertizati.

Si, desi comunicam prin telefon cu comandantii lui Nkunda, ne trezim in bataia armelor soldatilor lui din prima linie, carora nu li se spusese cine suntem sau ce cautam aici. Din fericire, suntem capturati, si nu ucisi, de catre rebeli, iar in noaptea aceea ni se ofera lapte cald proaspat muls, intr-un buncar de pamant plin de fum, adormind pe muzica suprarealista a unui cor de soldati in haine de camuflaj.

De dimineata, condusi de sapte rangeri si de 20-30 de soldati de gherila inarmati cu AK-47 si RPG-uri (lansatoare de grenade propulsate de rachete), intram in padure. Urmaritorii au nevoie de doua ore pentru a gasi gorilele. Masculul dominant, pe nume Kabirizi, deranjat de prezenta noastra, le intoarce imediat spatele musculos, de marimea unui pian, gherilelor cu banduliera.

Ghemuindu-se in peisajul muntos, verde, al plantelor cataratoare, acesta nu-si pierde din ochi haremul, mesteca frunze si, din cand in cand, isi roteste capul imens si se incrunta la soldati. El este regele regatului sau indepartat. Familia Kabirizi pare vie si nevatamata. Potrivit rangerului-sef Kayitare Shyamba, in varsta de 45 de ani, care ne conduce, gorilele sunt monitorizate zilnic.

El spune ca nicio gorila n-a mai murit de la masacrul de anul trecut si ca el si rangerii sai monitorizeaza si alte cateva familii, una dintre acestea avand un nou-nascut. Inainte de a fi escortati spre iesirea din Mikeno, vorbesc cu vreo zece dintre infanteristii lui Nkunda. Acestia sunt, cel putin teoretic, instruiti si respectuosi cu animalele. Un tanar care sustine ca are 25 de ani, dar nu poate avea mai mult de 17, imi spune in particular ca nu au voie, sub amenintarea pedepsei cu moartea, sa deranjeze gorilele – fapt de o ironie perversa, date fiind atrocitatile la care unii dintre soldatii lui Nkunda au supus oameni nevinovati.

Brent si cu mine reusim sa mai facem o incursiune in teritoriile lui Nkunda, de data aceasta in Bunagana. Pe vremuri scena a afluxului de turisti aducatori de bani veniti sa vada gorilele, Bunagana este acum un sat sumbru, ravasit de razboi, patrulat de soldati adolescenti care isi mangaie kalasnikovurile. Suntem intampinati de Pierre Kanamahalagi – pe scurt, „Kana“ –, fost ranger ICCN, care poarta o camasa verde fluorescenta, autoproclamat drept noul paznic al sectorului Mikeno la ocuparea regiunii de catre Nkunda.

El numeste trei rangeri pentru a ne insoti. Gasim o familie de gorile chiar la intrarea in parc. Masculul dominant se rostogoleste inapoi pe o panta, precum o gigantica minge de bowling. Doi tineri masculi se lupta unul cu celalalt; o femela care ciuguleste niste frunze sta varata la adapostul frunzisului, departe de taraboi. Si aceste gorile sunt in siguranta.

Aflam ca familia aceasta a ajuns in parc venind din Uganda; mai mult, turisti din Uganda, primii in mai bine de sase luni, vor sosi in doar trei ore. „Toate gorilele din parc sunt acum in siguranta si sanatoase“ – spune triumfator Kana cand revenim la Bunagana. El sustine ca are in subordine 32 de rangeri.

Cand Nkunda a alungat fortele congoleze si hutu din Mikeno – spune el –, serviciul pentru viata salbatica i-a inlaturat pe toti ceilalti rangeri. „A fost un act politic.“ Rangerii care n-au plecat sunt cei suficient de curajosi pentru a ramane si a proteja gorilele. Rangerii din afara teritoriului lui Nkunda imi povestisera cu totul altceva. Ei sustineau ca rebelii le-au jefuit posturile de patrulare, le-au furat uniformele, cizmele, pustile si GPS-urile si le-au oferit rangerilor optiunea de a se alatura fortelor lui Nkunda sau de a fugi pentru a scapa cu viata.

Un ranger cu care am vorbit, acuzat de colaborare cu fortele congoleze, a fost impuns cu baioneta in brat, batut cu ciomegele si aruncat intr-o groapa cu alti 12 civili acuzati. In fiecare zi – spunea acesta –, trei prizonieri erau tarati afara din groapa si decapitati. Dupa patru zile, nu mai ramasese decat rangerul. Viata i-a fost crutata, intrucat un rebel s-a gandit ca ar putea fi un bun urmaritor in jungla.

Cand ii povestesc toate acestea lui Kana, el protesteaza. Imi spune ca rangerii pe care i-am intervievat sunt niste mincinosi. „ICCN-ul e corupt – spune el. Acestia luau bani de la turistii veniti pentru a vedea gorilele si ii varau in propriile buzunare. Toti oficialii ICCN de rang inalt din Virunga ar trebui bagati in puscarie.“ Kana recunoaste ca a repornit turismul de pe urma gorilelor fara a avea aprobarea ICCN.

Agentia a oprit plata salariilor rangerilor, iar el are nevoie de bani pentru a-i plati. Kana spune ca doreste sa lucreze cu ONG-uri care au experti in gorile, precum Programul International de Protejare a Gorilelor, care le furnizeaza deja alimente rangerilor sai.

El insista ca soldatii lui Nkunda au fost cu totii „sensibilizati in legatura cu gorilele-de-munte“ si ca rangerii lui le protejeaza mult mai bine decat a facut-o vreodata agentia pentru viata salbatica. Apoi imi da de inteles ceva ce auzisem pe cand ii intervievam eu insumi pe rangerii alungati. „Cine a ucis gorilele in iulie, anul trecut? – ma provoaca el. Cine? intrebati pe oricine. N-au fost soldatii.“ incerc sa-mi spun ca nu orice zice un om necinstit este o minciuna.

„Urmareste dara de mangal – imi spusese de Merode la sediul WildlifeDirect. El e cea mai mare amenintare la adresa parcului.“ Carbunele de lemn, dupa cum descoperim pe durata celor cateva zile care urmeaza, e principala sursa de energie si de nenorociri in Kivu de Nord.

Mangalul e utilizat in 98 la suta dintre gospodarii la gatit, la fierberea apei pentru a o face potabila si, de asemenea, la incalzire. In orasul Goma, o mantie constanta de fum de carbune se pune in calea soarelui si face ca strazile accidentate, botite de lava intarita de la eruptia din 2002 a Vulcanului Nyiragongo, sa semene cu niste carari ce duc spre iad.

Invecinandu-se la sud cu Lacul Kivu, Goma e un oras de cocioabe acoperite cu tabla, care s-a marit in ultimul deceniu cu oameni fugiti din calea conflictului. Populatia lui se ridica acum la aproximativ 700.000, alte cateva sute de mii de oameni locuind in taberele de refugiati din apropiere. Trupele ONU numara 5.700 de soldati, in majoritate indieni, incartiruiti inauntrul si in jurul orasului.

Cartierul lor general, la fel ca majoritatea cladirilor de birouri si a sediilor ONG-urilor, este o fortareata in miniatura – garzi inarmate, porti metalice, ziduri de beton inalte de patru metri, cu sarma ghimpata. Datorita solului vulcanic fertil, zona din jurul parcului e una dintre cele mai dens populate din Africa, cu mai bine de 400 de locuitori pe kilometru patrat. Campuri de cartofi, manioc, banane si fasole, sapate manual, cu grija, ajung tocmai pana la granitele parcului. Nu exista o zona-tampon intre activitatile omenesti si nebunia verde a padurii, doar un zid de piatra ingropat sub frunzis.

Mangalul, facut din copaci taiati si transformati in carbon in cuptoare de lut improvizate, provine din interiorul parcului. Copacii cei mai valorosi, cei batrani, sunt sursa de mangal de esenta tare, care arde mai puternic si mai mult timp decat cel din esenta moale. In incercarea de a salva padurile, ONG-uri precum World Wildlife Fund au plantat de jur imprejurul parcului milioane de copaci, in special eucalipti, care cresc repede, ca sursa de lemn sustenabila.

Expertii au in vedere si cuptoare mai eficiente si alti combustibili, precum butanul, frunzele, iarba si chiar rumegusul. Insa, deocamdata, afacerea ilegala cu carbune de lemn prospera. Un sac de 70 de kilograme cu mangal de esenta tare ii ajunge unei familii obisnuite in jur de o luna.

Cu mai bine de 100.000 de familii care traiesc pe un teritoriu de 30 de kilometri la sud de Parcul National Virunga, cererea se ridica la 3.500-4.000 de saci de mangal zilnic, iar aceasta nu include nevoile Rwandei, care a scos in afara legii productia de carbune de lemn, pentru a-si proteja padurile. O asemenea cantitate de carbune nu poate fi transportata fara o flota de camioane. Armata congoleza are camioanele si are furnizori in padure: militiile hutu. Un sac de mangal se vinde in medie cu 25 de dolari.

Calculati singuri: de Merode estimeaza ca in 2006, cand turismul de pe urma gorilelor a adus mai putin de 300.000 de dolari, comertul cu carbune din Virunga valora mai mult de 30 de milioane. Robert Muir, manager de proiect in cadrul efortului intreprins de Frankfurt Zoological Society pentru conservarea Parcului National Virunga, spune ca productia de mangal a devastat deja aproximativ 25 la suta din padurea batrana, de esenta tare, din jumatatea sudica a Parcului National Virunga si ca, in ritmul acesta de distrugere, de intregul sector sudic s-ar putea alege praful in zece ani.

„Dar lucrul acesta poate fi oprit, trebuie oprit si va fi oprit“ – spune el. Muir, un englez care vorbeste fluent franceza (la fel ca mama sa), care are curajul unui pistolar (tatal sau a fost colonel in armata britanica), a carui prima limba a fost cantoneza, care si-a petrecut tineretea in Cipru vanand fluturi si scorpioni, care e doctor in ecologie si antropologie, se afla la Goma de patru ani.

Si-a petrecut primii trei ani incercand sa-i protejeze pe rangerii din Virunga. Acum si-a indreptat entuziasmul debordant spre comertul cu mangal. Chiar langa biroul sau se afla 50 de saci confiscati de catre rangeri, cu aportul sau personal. Muir explica natura provocarii: fortele lui Nkunda nu vor sa paraseasca Parcul National Virunga pana nu pleaca gherilele hutu, iar armata congoleza nu vrea sa-l paraseasca pana cand nu vor fi date afara cele doua forte.

E o situatie fara iesire, careia nimeni nu vrea cu adevarat sa-i puna capat. Nu cand se pot scoate atati bani din mangal. (Nkunda sustine ca a interzis doborarea copacilor in regiunea pe care o controleaza. Daca e posibil ca lucrurile sa stea astfel in sectorul Mikeno, se zvoneste ca el ar fi preluat operatiunile legate de mangal din imprejurimile orasului Kirolirwe.)

Iar daca productia nu e oprita, padurea va disparea: nu va exista habitat, nu vor mai fi gorile. Muir intelege ca evacuarea tuturor fortelor militare din zona – in jur de 15.000 de soldati congolezi, 4.000 de luptatori de gherila hutu (FDLR) si 4.000 de soldati ai lui Nkunda (CNDP) – este solutia ultima, dar, data fiind situatia politica din Congo, parcul ar putea disparea pana atunci.

„Nu faci nimic prin intruniri – spune Muir. Daca vrei sa rezolvi ceva, iesi pe teren. FDLR-ul controleaza padurile, producand mangal la poalele lui Nyiragongo. Timp de sase luni, nimeni n-a reusit sa patrunda acolo. Natiunile Unite au fost de acord sa conduca o patrula de lupta. Sunteti bine-veniti sa ne insotiti.“ PORNIM PE JOS a doua zi dimineata. Forta noastra e formata din aproape 50 de persoane, inclusiv 12 rangeri si Muir.

Nucleul il constituie 18 luptatori veterani sikh, condusi de maiorul Shalendra Puri. Soldatii Natiunilor Unite sunt indeobste numiti „castile albastre“, insa, in cazul de fata, sunt turbanele albastre. Excursiile la 3.470 de metri pe Nyiragongo erau odata o alta sursa importanta de venit pentru Parcul National Virunga. Turistii plateau 175 de dolari pentru a se catara pana la varf, a privi in hau si a campa pe creasta.

Calatoriile au fost stopate la jumatatea lui 2007, cand militiile hutu au crescut productia de mangal. Rangerii au incercat in cateva randuri sa se opuna luptatorilor de gherila, ultima data in urma cu doua saptamani, dar au fost intorsi de focul mitralierelor. Coloana noastra serpuieste prin jungla presarata cu versanti goi, acoperiti de fasii negre din lava care a ars adurea la eruptia din 2002.

Ploua, dar prezenta disciplinatilor luptatori sikh ii anima pe rangeri. E o patrula de eliberare, iar asta ii impulsioneaza pentru prima oara in luni de zile. In locul in care rangerii au fost nevoiti sa se retraga ultima data, gasim o cruce de bambus – un avertisment. Maiorul Puri nu e impresionat. El le da dispozitii soldatilor sa se disperseze si sa urce dealul. Ei fac asta metodic, comunicand prin semne si avand degetele pe tragace.

Maiorul Puri isi scoate si el pistolul de la brau. Inaintea noastra, vedem fuioare de fum albastru incolacindu-se pe fundalul cerului. Maiorul Puri trimite cinci soldati in recunoastere. Dupa cateva minute, undeva deasupra noastra, distingem patru rebeli hutu inarmati traversand in fuga taluzul. La o suta de metri in amonte, alti trei se pierd in jungla. Nu se trage niciun foc.

Dupa ce luptatorii sikh securizeaza zona, maiorul Puri ne permite sa urmam cararea in directia fumului. Trecem de un sir de copaci si intram intr-un luminis de cateva hectare. In mijloc se afla o bocsa de mangal fumegand. „Dumnezeule, e enorma!“ – suspina Muir. Avand in jur de sase metri in diametru si 4,5 metri inaltime, impachetata cu pamant din toate partile, arata chiar ca un vulcan fumegand.

„Acesta e un cuptor de mangal – spune Muir cu exuberanta –, iar aceasta e prima oara cand e distrus un cuptor dupa multa, multa vreme.“ Muir ne lamureste ca bocsa e incarcata cu lemn vechi, de esenta tare, insa e alimentata cu lemn de esenta moale. Ea ar fi produs intre 50 si 100 de saci de mangal. Muir ii cheama pe rangeri, care ataca cuptorul cu o frustrare reprimata ani de zile, facandu-l bucatele cu ajutorul betelor si lopetilor. Restul urcusului e floare la ureche. Toata lumea e bine dispusa.

Luptatorii sikh si-au indeplinit misiunea, iar rangerii si-au recastigat partial respectul de sine, cel putin pentru moment. Ajungem pe creasta la asfintit si ne ridicam corturile, apoi stam pe margine si privim jos, in crater. Departe sub noi, de parca am privi in Hades, e un bazin circular de piatra portocalie clocotind. Lacul de lava improasca si bolboroseste, pare sa se solidifice intr-o carapace neagra, apoi se sparge si e inghitit iar de explozii de lava lichida – o metamorfoza fascinanta, constanta.

In noaptea aceea, pe o ploaie torentiala cu tunete si fulgere, maiorul Puri si Robert Muir se inghesuie in cortul nostru de doua persoane, pentru o cina sarbatoreasca. De sub pelerina, Muir scoate doua sticle de sampanie. Euforic gratie succesului incursiunii, el „impusca“ dopul primei sticle. Acesta e doar un prim pas. Mafia mangalului poate fi oprita! Putem s-o facem impreuna.“

La postul de patrulare Kibati, de la intrarea sudica a parcului, o duzina de rangeri inarmati alcatuiesc un punct de control pentru depistarea mangalului ilegal. Omniprezentele Land Cruisere albe ale ONG-urilor, fortele ONU de mentinere a pacii in camioane blindate si matatu-uri – camionete Honda Hiace incarcate cu pana la 25 de oameni – sunt zorite sa treaca prin blocaj, care consta dintr-o simpla prajina de bambus pusa de-a curmezisul drumului.

Camioanele sunt cele pe care le opresc si le perchezitioneaza rangerii, „in jur de 20 de vehicule pe zi – spune John Iyamorenye, in varsta de 35 de ani, un ranger vorbaret. Doua pana la patru transporta mari cantitati de carbune.“ Uniforma ii e jerpelita, iar cizmele – despicate. Observ ca teava pustii sale e mancata de rugina. „Primim doar 30 de dolari pe luna – spune Iyamorenye, ca raspuns la intrebarile mele mute –, si acestia platiti de ONG-uri, nu de guvern.

Nu dispunem de comunicare radio, nu suntem sprijiniti de ICCN, n-avem suficienti bani sa ne hranim familiile.“ E oprit un alt camion. Cativa soldati congolezi stau tolaniti ca niste feline languroase in varful incarcaturii. Ei incep sa strige si se arunca pe burta, indreptandu-si mitralierele spre rangeri. Neinfricati, rangerii se suie in camion si descopera saci cu mangal ascunsi sub un strat de lemne de foc.

Soldatii isi agita mitralierele si tipa la rangeri sa coboare. De necrezut: rangerii ignora amenintarea. Ei incep sa rostogoleasca sacii cei grei jos din camion, acestia plesnind cand se izbesc de pamant. In lor: un vehicul ONU cu 12 soldati sikh cu veste de protectie si bine inarmati. „De obicei nu-i putem opri pe militarii congolezi – spune Iyamorenye. Ei – si face un semn imperceptibil din cap spre soldatii congolezi furiosi – ei ne-ar putea ucide.“ in astfel de operatiuni, rangerii au capturat pana acum peste o mie de saci, predandu-i ONU pentru ajutorarea refugiatilor.

Dar capturile de-abia daca au afectat comertul. In noaptea aceea, chiar dupa lasarea serii, un convoi de patru camioane militare, burdusite cu carbune, spulbera blocajul. Reintorsi la Goma, Muir confirma ceea ce Brent si cu mine incepuseram sa banuim. „Batalia pentru carbune a provocat uciderea gorilelor de anul trecut. A fost vorba de un ranger incoruptibil, Paulin Ngobobo. Trebuie sa discutati cu Paulin.

El e adevaratul erou. El este cel care si-a riscat viata incercand si reusind sa salveze parcul acesta.“ Paulin Ngobobo se afla la Kinshasa; in iulie anul trecut, agentia pentru viata salbatica l-a transferat din parc pentru propria lui siguranta. Muir face aranjamentele pentru ca acesta sa ajunga cu discretie in oras, pe calea aerului. Cateva zile mai tarziu, in toiul noptii si intr-o locatie secreta, ma intalnesc cu Ngobobo.

Sedem pe niste scaune de plastic, pe malul posomorat al Lacului Kivu. Fata ii este luminata de palpairile unei lumanari de pe masa. Chipul sau este un portret in clarobscur al suferintei, ochii ii sunt atat de ridati, incat pare mult mai in varsta la cei 45 de ani ai sai. Ngobobo insista sa-si spuna povestea chiar de la inceput. Vorbeste in franceza, cu o voce atat de slaba, incat de-abia acopera clipocitul apei.

Inainte sa devina paznic ICCN in sectorul sudic al Parcului National Virunga – imi explica Ngobobo – avea o experienta de 20 de ani in conservarea naturii, fiind conducator de proiect in cadrul Programului International de Protejare a Gorilelor. Inainte de asta, isi condusese propriul ONG timp de un deceniu, invatandu-i pe pigmei cum sa devina fermieri independenti, si nu braconieri.

Cand a devenit paznic de sector, in mai 2006, el a initiat investigatii interne cu privire la comertul ilegal cu mangal si a descoperit repede ca, practic, toata lumea, de sus pana jos, era corupta. Militia hutu, armata congoleza, conducatorii satelor, pana si rangerii sai. Oficiali ICCN de rang inalt delapidau venituri provenite din turismul de pe urma gorilelor. In cazuri extreme, ei raportau prezenta a 20 de turisti – a cate 300 de dolari de persoana –, cand cifra reala era de 200, bagand in buzunar frumusica suma de 54.000 de dolari.

Ngobobo vorbeste cu un soi de precizie intristatoare. Precum un politist curat pus la conducerea unei sectii corupte pana in maduva oaselor, el explica totul in detaliu – nume, cifre, date. Prin transferul catorva delapidatori – spune Ngobobo –, a reusit sa restituie salariile rangerilor, la randul lor taxate de catre sefi, facand mai usor pentru acestia sa refuze cei 5 dolari amarati pe luna pe care mafia mangalului li-i platea pentru a privi in alta parte.

Aceasta le-a redat treptat sentimentul datoriei si mandria, iar el a inceput sa conduca personal incursiuni impotriva producatorilor de carbune. Imi petrecusem ultimele doua zile la cartierul general al parcului, Rumangabo, intervievandu-i pe rangeri si familiile acestora.

Erau perfect constienti de impactul razboiului carbunelui condus de Ngobobo. „Era o treaba extrem de periculoasa“ – mi-a spus Marie Therese Nsangira, in varsta de 53 de ani, intr-o dupa-amiaza mohorata. Are noua copii si e desculta. Sotul ei era unul dintre inspectorii responsabili cu interzicerea traficului de mangal. Intr- o dimineata, era in drum spre serviciu cand matatu-ul sau a fost oprit.

A fost tarat din vehicul de catre soldati si impuscat mortal cu propria-i arma.“ Aza Ayubu, 27 de ani, sotia unui ranger din Rumangabo pe nume Iyomi Imboyo, isi are propria poveste ingrozitoare. Calatorea cu un camion, intorcandu-se acasa de la piata, cand au fost atacati de soldati.

Piciorul drept i-a fost practic spulberat de gloante. Nu stie daca soldatii doreau sa utilizeze camionul pentru contrabanda cu mangal sau daca atacul a fost o razbunare impotriva campaniei antimangal. „Nu stiu nici macar de ce parte erau soldatii care au facut asta – spune ea, aratand spre picior. Isi schimba uniformele inainte de a face lucrurile astea.“

Pana in toamna lui 2006, campania lui Ngobobo impotriva traficantilor de carbune de emn incepuse sa dea rezultate. Apoi, in timpul unei patrule, el si sapte rangeri au fost atacati de soldati congolezi si ai FDLR. Ngobobo si rangerii sai s-au ascuns in padure pana la caderea intunericului, apoi au fugit.

A doua zi dimineata, a mers direct la colonelul taberei militare de la Rutshuru pentru a depune o plangere. „Acesta a fost inceputul sfarsitului“ – mi-a spus Matthieu Cingoro, un avocat din Goma. In varsta de 52 de ani, Cingoro este un domn spilcuit, avand demnitatea tacuta a cuiva care poarta o responsabilitate enorma. Dupa uciderea gorilelor, UNESCO si World Conservation Union (IUCN) au initiat o investigatie care, desi nu a fost facuta niciodata publica, a creat presiuni asupra ICCN pentru a-si demara propria investigatie.

Agentia pentru viata salbatica i-a angajat pe Cingoro si firma sa pentru a se ocupa de caz si de atunci lucreaza la ei. „Paulin, un singur om, se opunea acum unui intreg sistem al coruptiei, care exista in Congo de 50 de ani. Normal, a fost arestat imediat. E foarte periculos sa fii un om cu principii in Congo.“ Lumina palida a stelelor se reflecta in Lacul Kivu. E trecut de miezul noptii cand Ngobobo imi povesteste ce s-a intamplat.

„Ploua. Garda de corp a colonelului m-a scos afara si m-a dezbracat. Colonelul vorbise cu Honoré Mashagiro, iar Mashagiro ii spusese ca eram indisciplinat, ca era nevoie sa fiu pedepsit si ca trebuia sa primesc 75 de lovituri de bici.“ in timp ce incerca sa impiedice contrabanda cu mangal, Ngobobo ajunsese sa creada ca propriul sau superior, paznicul-sef al Parcului National Virunga si director regional al ICCN pentru Kivu de Nord, era creierul comertului cu carbune.

Descoperise registre masluite, documente falsificate, scheme de protectie, mituiri si „taxe“ pe mangal. Cingoro spune ca, potrivit probelor, Mashagiro castiga sute de mii de dolari pe an din acest comert. „Garda de corp mi-a scos jacheta, cureaua si cizmele si m-a pus sa stau cu fata in jos, in noroi – spune Ngobobo. A inceput sa numere, unu, doi, trei, pe masura ce ma biciuia.“ in timp ce Ngobobo vorbeste, ii privesc chipul, dar e prea stoic pentru a lasa sa-i scape mai mult de o tresarire, de parca ar simti inca biciul.

El spune ca, desi cicatricele i s-au vindecat, ranile psihice persista. „Oricine este o victima a violentei isi doreste doar sa se faca dreptate. Partea cea mai rea pentru mine a fost ca superiorul meu, de fapt, a ordonat sa fiu batut.“ Un inalt functionar de la ICCN, care a vorbit doar cu conditia sa nu-i fie divulgat numele, confirma marturia lui Ngobobo. „Directorul regional facea tot ce-i statea in putere sa opreasca investigatia si sa-l elimine pe Paulin din Rumangabo.“ Dar n-a mers. Ngobobo s-a intors imediat la anihilarea retelei mangalului.

In iunie 2007, Ngobobo a arestat sase rangeri de rang inalt pentru participarea la traficul cu carbune de lemn, insa Mashagiro a anulat arestarea si i-a repus in drepturi pe rangeri. Pe 8 iunie, o femela de gorila din familia Kabirizi a fost executata. „Am initiat de indata o investigatie a crimei – spune Ngobobo, clatinand usor din cap. L-am identificat pe unul dintre cei sase rangeri arestati drept posibil suspect. Cu toate astea, investigatia mea a fost incheiata prematur.“ Mashagiro a oprit investigatiile lui Ngobobo.

Potrivit lui Ngobobo si unor surse din comunitatea de conservationisti, el l-a acuzat, in acelasi timp, pe Ngobobo insusi de uciderea gorilelor si l-a convins pe guvernatorul Kivului de Nord sa-l aresteze. „Daca rangerii aflati in patrulare nu puteau sa-i aresteze pe cei implicati direct in comertul cu carbune, asta era pentru ca Mashagiro insusi ii proteja“ – spune un functionar de teren de la WildlifeDirect. „Am fost aruncat in inchisoarea din Goma timp de o noapte si o zi – spune Ngobobo.

Dupa aceea, mi s-a permis sa merg acasa peste noapte, insa trebuia sa ma intorc la inchisoare in fiecare zi si sa stau pana la inserare, fara sa ma misc, fara sa vorbesc.“ Cea de-a doua noapte in care lui Ngobobo i s-a permis sa mearga acasa a fost cea de 22 iulie. A doua zi dimineata, prima dintre cele sase gorile a fost gasita moarta. „Mashagiro a pus sa fie ucise gorilele pentru a-l discredita pe Paulin – spune un cercetator in conservare familiarizat cu cazul, cerand sa ramana anonim, de teama sa nu-si piarda viata.

N-ar fi fost dificil. In Congo, poti pune sa fie ucis cineva cu pretul unei lazi de bere.“ Ngobobo spune ca s-a atentat la viata sa de trei ori, dar – cu ajutorul a patru garzi de corp si cu sprijinul politiei locale si al ofiterilor din armata – a scapat nevatamat pana acum.

Matthieu Cingoro a prezentat invinuirile care i se aduc lui Mashagiro intr-o plangere inaintata pe 10 martie, in numele ICCN, procurorului general al Curtii de Apel a Provinciei Kivu de Nord, la Goma. Plangerea sustine in mod specific ca Mashagiro a condus o retea ilegala a mangalului, i-a intimidat pe Ngobobo si pe alti rangeri si s-a intalnit cu sase rangeri pentru a planui uciderea gorilelor, cu scopul de a submina pozitia lui Ngobobo in comunitate si, in cele din urma, de a-l indeparta din serviciul parcului.

E limpede ca Ngobobo e istovit. A traversat Africa pentru a-mi spune povestea sa. E ora doua dimineata. El vorbeste incetisor. „Cu totii stiau ca sunt nevinovat, insa Mashagiro m-a invinuit pe mine de crime. Trebuia sa ma dea la o parte pentru a-si continua afacerea cu mangal.“

Intervievat prin telefon, Honoré Mashagiro a negat toate acuzatiile de proasta administrare si sustine ca „nu am fost implicat in afacerea cu carbune. Sarcina mea era aceea de a proteja parcul“. El a negat, de asemenea, ca ar fi avut un rol in uciderea gorilelor. Desi era director al parcului – spune el –, „gorilele nu erau in responsabilitatea mea; erau in responsabilitatea lui Paulin“.

La o saptamana de la masacrul din iulie, fotografiile lui Brent cu gorilele moarte au invadat globul. Mashagiro a fost demis din functia de director regional din Kivu de Nord. Ngobobo a fost transferat la Kinshasa si exonerat de orice vina. Doi sateni au fost gasiti vinovati de implicare in uciderea gorilelor si au primit pedepse de opt luni. „Este greu de aflat cine a apasat pe tragaci – imi spusese avocatul Cingoro inainte sa-l intalnesc pe Ngobobo –, dar Mashagiro a orchestrat uciderea gorilelor. Asta este realitatea.“

In ultimele doua luni, Robert Muir a primit o promisiune din partea generalului Mayala, comandantul armatei congoleze din Parcul Virunga, potrivit careia mangalul transportat de camioanele militare va fi confiscat, iar orice membru al armatei prins traficand mangal va fi incarcerat timp de 15 zile.

Muir i-a mai convins si pe comandantii ONU sa creasca numarul patrulelor mixte, impreuna cu rangerii, la doua-trei pe saptamana. Laurent Nkunda si fortele sale controleaza inca sectorul gorilelor din Parcul National Virunga. Paulin Ngobobo asteapta o functie ca paznic de parc undeva in Congo. Honoré Mashagiro – suspendat de ICCN – a fost arestat la Goma si asteapta sa fie judecat pentru uciderea gorilelor din Virunga.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*