Parcul Naţional Daisetsuzan

Fumarolele sulfuroase de pe Asahi Dake marchează centrul celui mai mare şi mai sălbatic parc naţional nipon. Foto: Michael Yamashita

Marele munte de zăpadă din Hokkaido.

Focul şi apa se ciocnesc în Daisetsuzan. Doi vulcani masivi ţintuiesc parcul naţional în centrul celei mai nordice insule a Japoniei, Hokkaido, iar vârfurile lor aburinde coboară în pante împădurite, înzăpezite, scăldate de râuri – 200.000 de hectare pictate de anotimpuri în verde, portocaliu, roşu şi alb.
Japonia a răsărit din mare printr-un spasm seismic. Plăcile tectonice au alunecat una sub alta, rocile s-au topit şi au curs în subteran, vulcanii au erupt. Liniştit timp de secole, Asahi Dake, cel mai înalt vârf din Hokkaido, se ridică la nord. În sud, Tokachi Dake a erupt ultima oară în 2004. În climatul rece şi umed din Hokkaido, piscurile plămădite de focurile din adâncul Pământului atrag zăpada, iar zăpada se transformă în ape repezi, pădure, muşchi şi flori. Daisetsuzan înseamnă „marele munte de zăpadă“. Covorul des de vegetaţie face ca o mare parte din Daisetsuzan să fie impenetrabilă, o rezervaţie care se autoconservă, neafectată decât de câteva poteci anume. Într-o ţară insulară aglomerată – una dintre cele mai industrializate şi dens populate din lume –, parcul oferă unul dintre puţinele spaţii deschise, înconjurat de câmpuri îngrijit cultivate. El este un sanctuar pentru căprioare, păsări, iepuri şi urşi, precum şi pentru copaci, arbuşti şi flori. Drumeţii niponi înaintează într-o linişte respectuoasă prin masiv. Uneori, vara şi toamna, Michiko Aoki, fiica unui preot budist, urcă opt ore pe Asahi Dake, traversează o creastă bătută de vânturi şi coboară într-o vale neumblată pentru a-şi vizita prietenul, care ajută la monitorizarea urşilor
bruni de Hokkaido.
Într-o dimineaţă călduroasă de toamnă, o însoţesc şi eu. Pe măsură ce ne apropiem de Asahi Dake, suflul venturilor vulcanice ne spune că avem un munte înainte, dar, învăluit de nori, el rămâne nevăzut. În apa unui iaz, numit Sugatami-ike, se oglindeşte un petic distant de zăpadă amestecat cu aburul; frânghii de abur leagă Asahi Dake de kamuy, spiritele ainu care sălăşluiesc pretutindeni.
În timpul maximului glaciar de acum 18.000 de ani, Hokkaido era legată prin punţi de pământ de Asia, nu de Japonia, iar strămoşii poporului ainu au traversat până aici. Acum mai există puţini indigeni ainu, pentru că în timp au fost asimilaţi de către japonezi. Totuşi e imposibil să priveşti râurile şi munţii aceştia fără să te gândeşti la viziunea sacră pe care o aveau ei despre locurile în care trăiau.
Populaţia ainu şi-a împărţit pământurile în aşanumite iwor, terenuri unde pescuiau somoni, vânau urşi şi adunau lemne şi fructe de pădure. Lucrurile care le susţineau existenţa erau considerate zei deghizaţi, spirite care vizitau lumea pământeană. Kamuy erau uneori şi obiecte: cuţitele de vânătoare sau casele de bambus. Pentru a-i trimite pe kamuy înapoi în lumea spiritelor, ritualurile ainu includeau ofrande şi rugăciuni. Ceremonia lor principală celebra ursul – care le oferea hrană, blană şi oase pentru unelte. Vârful Asahi Dake îl numeau Nutap-kamui-shir, ceea ce înseamnă „muntele-zeu care conţine interiorul cotului râului.“
Asahi Dake a fost un con perfect, însă o erupţie mai veche i-a spulberat versantul. Cărarea urmează o crevasă sfâşiată de opt venturi sulfuroase aburinde. Un bătrân de 80 de ani care coboară de pe munte ne povesteşte că în timpul celui de Al Doilea Război Mondial oamenii adunau mineralul galben pentru praf de puşcă. Michiko şi prietenii ei, o generaţie mai norocoasă, schiază în timpul iernii pe panta concavă. Acum, drumul este abrupt, cu petice de zăpadă persistente. Deasupra, norul înghite muntele; vulcanul înghite norul. Doar vârful lui Asahi Dake se mai vede.
Turişti de weekend împânzesc vârful. Ei mănâncă sandviciuri cu şuncă, orez înfăşurat în alge, beau ceai rece şi îşi odihnesc picioarele obosite de urcuş. Mai puţini vin aici decât în multe dintre cele 29 de parcuri naţionale ale Japoniei, mult mai puţini decât la Muntele Fuji. Acolo ajung o sută de milioane de vizitatori pe an. Daisetsuzan atrage numai şase milioane, dintre care mulţi vin cu autobuzul pentru a contempla culorile toamnei. Alţii îşi testează limitele pe pantele lui Asahi Dake.
Sus, deasupra ceţii, vârful bombat oferă o panoramă de 360 de grade asupra parcului: munţi şi râuri, multe ca libelulele. Unul dintre râuri este Ishikari, pe care un primar local, Ryutaro Ota, l-a explorat în 1910. El a implorat guvernul să protejeze munţii şi pădurile acestea, ca nu cumva să fie vândute cumpărătorilor particulari. Datorită pledoariei pasionate a lui Ota, Daisetsuzanul a devenit în 1934 unul dintre primele opt parcuri naţionale ale Japoniei. şi niciunul nu avea o viaţă sălbatică pe măsura Daisetsuzanului şi nu era la fel de izolat.
La vale, drumul este acoperit de praf roşu şi rocă erodată. Dar curând soarele pătat dezvăluie desişuri de afine şi fragi, gălbioare înflorite şi omag purpuriu, pe care ainu îl foloseau ca să-şi prepare otrăvuri pentru săgeţi. Un râu curge de-a lungul potecii, pe sub fuki şi bananieri. Dincolo se întinde inima ascunsă a acestor munţi.
Cărarea se deschide într-un luminiş. Apare o cabană, iar apoi prietenul lui Michiko, Tomohisa Matsuno. „Colo sus e o femelă de urs cu doi pui“ – spune el, arătând spre un perete îndepărtat. În dimineaţa următoare, devreme, ne îndreptăm spre pajiştile urşilor. Dincolo de un ultim povârniş se află o vale, prin care ursul tocmai trecuse pe partea cealaltă a muntelui. Aşteptându-i întoarcerea, stăm toată ziua la marginea unui iaz secat, trăind în transa indusă de intimitatea suavă a Daisetsuzanului. Urşii sunt ca munţii – nu pot fi întotdeauna văzuţi. Dar prezenţa lor poate fi simţită. Orele trec. Ursul nu apare. Gângănii de apă patinează pe iaz. Timpul se deapănă încet. Pregătirile pentru solemna ceremonie ainu de eliberare a puiului de urs au durat trei ani.
O briză răcoroasă roteşte apa iazului în spirale, un memento al taifunurilor ce vor veni. Pete roşii şi portocalii apar în copaci. Anotimpul e prea întârziat pentru a se mai numi vară şi ziua e prea înaintată pentru a mai rămâne.

Text: Gretel Ehrlich

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din septembrie 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*