Vânătorii

Paradisul fazanilor. O rezervaţie de 320 de hectare pe un teren particular de-a lungul Coffee Creek, Montana, oferă un habitat excelent pentru viaţa sălbatică, fiind deschisă vânătorii. Foto: William Albert Allard

Din dragoste pentru natură.

Raţele veneau din subsol: un prim val de 4.744 de raţe-mari, urmat de batalioane de raţe-negre-americane, ferestraşi, raţe-suliţar, raţe-lingurar, raţe-cucuiate şi raţe-scufundătoare-cu-voal, cu o ariergardă de peste 6.000 de gâşte-canadiene încheind stolul. Cârdului pestriţ de 22.963 de păsări îi va lua aproape o săptămână să parcurgă ultima porţiune a unei lungi migraţii care începuse în toamnă, se întinsese de-a lungul iernii şi se încheiase într-o dimineaţă umedă de ianuarie aici, la Centrul American de Cercetare pentru Peşte şi Viaţă Sălbatică, Maryland.
Ar fi însă mai potrivit să spunem că acestea erau raţe şi gâşte metaforice, întreaga vietate fiind reprezentată de o parte, pentru că până să ajungă la centrul de cercetări din Maryland, din fiecare raţă-mică sau raţă-scufundătoare nu mai rămăsese decât o aripă îngheţată, clasificată pe specii şi depozitată într-un congelator subteran în aşteptarea evenimentului Atlantic Flyway Wing Bee din 2006-2007.
Norman Saake a scos o aripă de raţă-mare dintr-o cutie de carton, a desfăcut-o astfel încât penele cu pete de culoarea oţelului să strălucească în lumină şi un zâmbet i s-a aşternut pe faţă. „Te întrebi cum se poate ca după 30 de ani de făcut asta, un om să se mai entuziasmeze datorită unei aripi frumoase“ – spune Saake, ridicând-o. Saake, biolog ieşit la pensie de la Departamentul pentru Viaţă Sălbatică din Nevada, traversase încă o dată continentul pentru un alt wing bee, unul dintre cele câteva astfel de evenimente cruciale pentru sănătatea populaţiilor de păsări de apă din ţară.
Fiecare aripă spunea o poveste. Citind mesajul penelor timp de câteva secunde, un veteran ca Saake putea deosebi un mascul de raţă-mare de o femelă, o pasăre tânără de una adultă, o raţă-mare pursânge de un hibrid. După o săptămână de sortat aripi, cercetătorii puteau să aprecieze dacă păsările tinere din fiecare specie erau suficiente ca să înlocuiască populaţia adultă. Combinate cu date de la evenimentele wing bee şi cu cercetări din alte regiuni, astfel de studii îi ajută pe managerii resurselor să determine câte exemplare din fiecare specie pot fi vânate de la un an la altul. Este primul lucru care se ia în consideraţie când Serviciul pentru Peşte şi Viaţă Sălbatică din SUA stabileşte limitele de vânat pentru următorul sezon de vânătoare – nu doar pentru păsări de apă, ci şi pentru sitari, becaţine, porumbei şi alte specii de păsări migratoare protejate la nivel federal.
„Proporţia vârstelor chiar ne ajută să vedem cât de bine rezistă o specie“ – spune Paul Padding, reprezentantul pentru ruta migratoare atlantică al Serviciului pentru Peşte şi Viaţă Sălbatică din SUA.
Marea ironie e că multe specii nu ar supravieţui deloc dacă nu ar fi vânătorii care încearcă să le omoare. Toate aripile trimise din întreaga ţară lui Norman Saake şi colegilor săi provin de la vânători, care le împăturesc, le pun în plicuri gata timbrate, notează data şi locul unde le-au vânat şi le trimit prin poştă. Este doar un exemplu al felului în care cei 12,5 milioane de vânători din ţară au devenit parteneri esenţiali în gestionarea faunei. Ei au plătit mai mult de 700 de milioane de dolari pentru timbre cu raţe care s-au emis începând cu 1934 (deasupra), adăugând la Sistemul Naţional al Refugiilor pentru Viaţă Sălbatică 2,1 milioane de hectare. Tot ei plătesc în fiecare an milioane de dolari pe autorizaţii, licenţe şi permise, care ajută la finanţarea agenţiilor federale pentru vânat. Contribuie cu mai mult de 250 de milioane de dolari pe an, reprezentând accize pe arme, muniţii şi alte echipamente, finanţând în mare măsură noile terenuri publice de vânătoare. Vânătorii din sectorul privat joacă, la rândul lor, un rol tot mai mare în conservarea faunei.
Ted turner, vânător şi pionier media deopotrivă, e şi cel mai mare proprietar de terenuri din ţară. A muncit neobosit ca să refacă populaţia de bizon-american într-o mare parte din habitatul ei. Acum gestionează circa 800.000 de hectare în S.U.A., pentru biodiversitate, creşterea animalelor, exploatarea forestieră, pescuit şi vânătoare durabile.
„Totul începe cu grija pentru teren – spune Turner, care permite vizitatorilor, contra plată, să vâneze prepeliţe, bizoni, elani, antilope, curcani-sălbatici şi alte specii pe proprietăţile lui. E nevoie de teren bun şi sănătos ca să ai animale bune şi sănătoase. Au nevoie de apă, adăpost şi hrană corespunzătoare. Dacă vreunul dintre aceste trei lucruri lipseşte, nu vei avea animale. În fermele mele, fauna este un element primordial. Încerc să fac lucruri deştepte pentru mediu, nu tâmpenii. Vreau ca şi ceilalţi să vadă ce se poate face cu pământul, chiar dacă nu sunt miliardari.“
Turner a descoperit o modalitate prin care poate finanţa conservarea speciilor cu ajutorul vânătorii. La ferma sa Vermejo Park, din New Mexico şi Colorado, el permite câtorva vânători să omoare în fiecare an cam 200 de elani de trofeu – circa 2 la sută din turma lui de 10.000 de exemplare. Fiecare vânător plăteşte 10.000 de dolari, ceea ce înseamnă venituri anuale de două milioane de dolari. „E o sumă bunicică“ – spune Turner, care foloseşte banii pentru a-şi păstra, cu puţine garduri, proprietatea de 240.000 de hectare într-o stare relativ sălbatică, privilegiind flora şi fauna indigene.
Vânătorii cu mijloace mai modeste contribuie la conservare în alte feluri, dând 280 de milioane de dolari anual unor organizaţii care sponsorizează cercetarea ştiinţifică pentru anumite specii şi îngrijesc habitate importante.
„Vânătorii sunt cei care ţin majoritatea acestor specii în viaţă – spune Jim Clay, profesor de engleză la gimnaziu în Winchester, Virginia, vânător şi fabricant de ţivlitori pentru chemat curcanii. Ei sacrifică bani şi timp. Vânătorilor le pasă cu adevărat de ceea ce se întâmplă.“

Ca vânător de păsări care împuşcă din când în când câte o căprioară şi pune carnea la congelator, nu am împărtăşit niciodată pasiunea vânătorului de animale mari pentru coarne şi trofee, care conferă un statut superior celor care colecţionează astfel de lucruri. Aceştia poartă în portofel poze cu elani de trofeu şi cerbi-cu-coadă-albă şi vorbesc competent despre clasificările Boone and Crockett Club la puncte, distanţa dintre ramuri şi alte măsurători ale coarnelor. Poate că febra trofeelor îşi are rădăcinile în simţul estetic, care mă face să păstrez în fiecare an câteva pene de cocoşi-sălbatici sau sitari – frumoase în sine, evocând o anumită zi în teren, când o pasăre a ciripit printre arini, şi-a frânt zborul şi mi-a fost adusă de Bart, un bătrân epagneu-breton care încă îşi cunoaşte bine rolul şi îşi face treaba cu stil.
Bart şi cu mine ne înghesuim în maşină în primele zile răcoroase ale toamnei, îndreptându-ne spre nord, la fel ca în ultimii zece ani şi ceva. Deşi are deja 13 ani, tremură de nerăbdare ca un căţeluş; ştie ce urmează – chiar lucrul pentru care a fost crescut, devenind câine de aret. An după an, străbatem aceleaşi livezi în paragină, îndurăm zgârieturile aceloraşi tufişuri de păducel şi ne prăbuşim frânţi în aceleaşi hoteluri împrăştiate de-a lungul drumului.
Fiecare pasăre pe care o iau de la Bart o primesc cu un amestec de mulţumire şi o undă de regret, netezind cu palma penele de culoarea pământului. Când am adunat suficient pentru masă, e momentul să sărbătorim, cu un vin bun şi laude nemăsurate pentru Bart. Astfel de gesturi sunt importante într-o lume în care vânătoarea pare tot mai fără sens şi tot mai greşit înţeleasă.
Sau poate nu e vorba chiar de neînţelegere. În Virginia rurală, ţinutul în care locuiesc eu, vecinii ies cu maşinile pe şosea noaptea, caută căprioare cu reflectoarele şi le împuşcă ilegal, în timpul sau în afara sezonului. Chiar toamna trecută am găsit, plimbându-mă pe proprietatea mea, o căprioară foarte tânără care fusese împuşcată în şira spinării, cu picioarele din spate paralizate; în afară de asta, era vioaie, mă urmărea cu privirea şi lovea cu picioarele din faţă, încercând să fugă. I-am curmat suferinţele şi am mâncat carne de căprioară câteva săptămâni. Mai sus, în Parcul Naţional Shenandoah, autorităţile au neutralizat recent o bandă de vânători care împuşcau urşi-negri şi le vindeau vezica biliară pentru piaţa asiatică a leacurilor tradiţionale. În alte locuri, vânătorii pun capcane ilegale pentru raţe, depăşesc cotele de vânătoare, ignoră sezonul, trag cu alice în apropierea caselor şi se iau la harţă cu proprietarii, când aceştia îi prind pe terenurile lor. Chiar şi unii dintre cei care vânează legal nu vânează etic, lăsând animalele rănite mortal să se zbată în timp ce ei pozează în faţa aparatului, omorând cu mult peste ce au de gând să mănânce, tratând vânatul ca pe o marfă oarecare.
„Când vânezi – spune Grayson Chesser, ghid de păsări de apă din Virginia şi fabricant de păsări artificiale folosite ca momeală –, trebuie să fii etic. Trebuie să ţii cont de impactul pe care-l ai asupra altor fiinţe. Dar mă tem că asistăm la apariţia unei noi generaţii de vânători care au rupt legătura cu tradiţia. Foarte adesea, nici măcar nu ştiu ce împuşcă – atât sunt de obsedaţi de ultimul model de armă sau de camuflaj. Şi cred că dacă nu-ţi atingi cota de vânat eşti un papă-lapte.“
dar poate că mai reprezentativi sunt vânătorii întâlniţi în păşunile bătute de vânt din centrul statului Montana, unde o filială locală a Pheasants Forever a transformat un teren de 325 de hectare într-un refugiu pentru fazani şi alte animale.
„Fazanii au nevoie de boabe şi adăpost“ – spune Tom Stivers, biolog la Departamentul din Montana pentru Peşte, Viaţă Sălbatică şi Parcuri, care mi-a arătat împrejurimile Proiectului Coffee Creek. Câmpia vălurită şi fără copaci părea bine îngrijită. Rânduri de lucernă, sulfină-galbenă şi salvie-argintie îmbrăţişau contururile sinuoase ale Coffee Creek, în timp ce dealurile învecinate erau pline de ienuperi şi coacăzi-aurii. În depărtare, nori de zăpadă se învolburau în jurul Square Butte, un punct de reper pentru întreaga scenă.
„Multă mâncare şi multe adăposturi – spune Stivers. Câtă vreme au aşa ceva, vor rămâne în zonă, chiar dacă sunt vânaţi intens. Câtă vreme ai habitatul, vânătoarea nu este cu adevărat un factor limitativ, dacă e gestionată cum trebuie.“
„Aşadar, unde sunt fazanii?“ – am întrebat.
„O, stai liniştit, sunt destui pe-aici“ – a răspuns Stivers, răscolind uşor pământul cu vârful tocit al ghetei, arătându-mi sutele de urme de păsări lăsate în zăpadă. După un lung sezon de vânătoare, păsările devin suspicioase faţă de orice umblă pe două picioare. Zonele de adăpost de sub tufişuri îşi făceau bine treaba, ascunzându-i pe fazani şi oferind în acelaşi timp protecţie împotriva iernilor aspre din Montana.
De asemenea, locul le-a oferit un fel de refugiu şi celor ca Craig Roberts, fondatorul sucursalei Pheasants Forever din Lewistown, Montana. Mai demult, un vânător putea să-şi ia puşca şi să colinde dealurile după ce termina lucrul, fără să se teamă că va da peste alţi oameni. Dar configuraţia proprietăţilor s-a schimbat în ultimii ani, cu ferme mai mici desprinse din dezmembrarea celor vechi, iar noii proprietari îşi păstrează dreptul de a vâna pentru ei sau interzic complet acest sport pentru ceilalţi.
„Accesul a devenit o problemă mai mare decât habitatul – a spus Roberts, vorbind prin telefon din New Mexico, unde iernează. Cererea de terenuri pur şi simplu depăşeşte oferta, aşa că tot mai mulţi şi mai mulţi vânători trebuie să plătească pentru a avea acces la terenuri particulare.“
Coffee Creek este, dimpotrivă, deschis şi gratuit pentru oricine doreşte să vâneze aici, ceea ce înseamnă că e agitaţie mare – practic în fiecare zi din cele trei luni cât durează sezonul la fazani în Montana. „Primim oameni din cele 41 de state americane şi dintr-o provincie canadiană – spune Roberts. Dar terenul poate face faţă. Stăteam deja bine la adăposturi. Acum adăugăm noi zone cu tufişuri şi le dăm boabe în fiecare an. Asta face să vină păsările şi arată ce poate să facă un mic grup de localnici laolaltă.“
Reveniţi între timp la Coffee Creek, Stivers şi cu mine am dat în fine peste un fazan cu o privire indignată, hoinărind pe lângă un garaj de tractoare din mijlocul proprietăţii. Niciunul nu aveam arma la noi, dar cocoşul ostentativ a şters-o imediat, lăsând urme în zăpadă şi dispărând în hăţişul des. O clipă a fost sub ochii noştri, apoi, în secunda următoare, nu mai era, la fel ca Square Butte apărând şi dispărând la orizont. Vântul foşnea printre ienuperi, Square Butte strălucea în lumina blândă, iar Stivers a rostit un fel de binecuvântare: „Vii aici pentru câteva ore cu câinele tău. Mergi niţeluş pe jos. E linişte. Vezi în depărtare Square Butte apărând şi dispărând din nori, te alegi cu câteva păsări – mâncare bună, exerciţiu bun şi un mod de a restabili legătura cu oamenii care au fost aici odinioară. Şi ei, la fel ca tine, se uitau peste dealuri, căutând vietăţi sălbatice. Dăm tot timpul peste vârfurile săgeţilor lor. Erau vânători ca şi noi.“

Unii savanţi cred că oamenii sunt în continuare făcuţi să vâneze, dat fiind că specia noastră se ocupă cu asta de mai mult timp decât face agricultură, scrie poezie sau vrea să-ţi vândă nimicuri prin telefon la ora mesei. După ce au apărut în câmpiile africane, strămoşii noştri hominizi au început să vâneze în urmă cu mai mult de un milion de ani, omorând alte creaturi pentru a trăi.
„Am vânat cu toţii până în Neolitic, acum circa 10.000 de ani – spune Wade Davis, antropolog şi explorator rezident al Societăţii National Geographic, care a studiat culturile tradiţionale de vânători din regiunile arctice până în Bazinul Amazonului şi Oceania. În fiecare zi trebuia să omori ceea ce iubeai mai mult, animalele de care depindea viaţa ta. A fost primul mister – şi, aş zice, baza religiei, care era o încercare de a explica ce se întâmplă după ce mori.“
În culturile tradiţionale studiate de Davis, vânătorul abil este o figură respectată, a cărui relaţie cu prada transcende lumea materială. „Există un puternic sentiment al legăturii dintre oameni şi prada lor – spune el. El e prezent în fiecare nivel al vânătorii. Dacă nu respecţi prada, dacă violezi tabuurile, nu vei mai putea să vânezi. Şi dacă nu poţi să vânezi, nu ai ce să mănânci. În propria noastră cultură, pe măsură ce ne-am urbanizat, am pierdut această legătură cu lumea naturală. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de sălbăticie, cu atât o înţelegem mai puţin.“
În mica localitate Gardiner, din Montana (851 de locuitori), valoarea vânătorii e încă înţeleasă. Vizitatorii sunt întâmpinaţi de o emblemă cioplită în formă de coarne de elan, la Antler Pub and Grill se face reclamă la pocher în nopţile de luni până vineri, iar un anunţ de la Hanul Yellowstone Village promite: „Vânătorii sunt bineveniţi – elanii stau gratis.“
Mii de elani pasc pe dealurile din jurul localităţii, important habitat de iarnă pentru multe animale din turma Yellowstone.
Această comunitate izolată a depins de amatorii de natură încă de pe vremea când preşedintele Theodore Roosevelt, vânător pasionat şi unul dintre fondatorii mişcării conservaţioniste din America, a adus Gardinerul în atenţia lumii în 1903. În luna aprilie a acelui an, a venit în Parcul Naţional Yellowstone pentru a se bucura de câteva săptămâni de linişte şi pentru a susţine cauza conservării pădurilor, a bizonilor, elanilor şi a altor specii de vânat, atunci în declin.
„Oricine apreciază maiestatea şi frumuseţea sălbăticiei şi a vieţii sălbatice… ar trebui să bată palma cu acei clarvăzători care vor să ne conservăm resursele materiale, în efortul de a ne păstra pădurile, animalele şi păsările pe care le vânăm, peştele pe care-l pescuim… ferindu-le de distrugerea lipsită de sens“ – a scris preşedintele despre călătoria sa în Yellowstone. La fel ca alţi vânători din vremea sa, Roosevelt era îngrijorat de pierderea peştelui şi a vânatului şi, ca preşedinte, şi-a propus să facă ceva în această privinţă. Când a ajuns la capăt, reuşise să ajute la conservarea a peste 80 de milioane de hectare în noi parcuri naţionale, rezervaţii de păsări, păduri naţionale, rezervaţii federale pentru vânat şi a altor terenuri.
După numai un secol, Roosevelt ar fi, fără îndoială, mulţumit să vadă turmele de elani încă părăsind cu greu parcul în ianuarie, traversând Râul Yellowstone, care începe să îngheţe, ca să urce în habitatul de iarnă înzăpezit din jurul Gardinerului.
Temperatura înţepenise la –17°C, iar stelele străluceau intens pe 7 ianuarie, la ora patru dimineaţa, când Warren Johnson a pornit motorul camionetei Dodge şi am coborât uşor pe Jardine Road, către Gardiner, oprindu-ne la fiecare câţiva kilometri ca să căutăm urme de elani în zăpadă. Johnson, un furnizor de echipamente de vânătoare, cu reputaţie bună în această parte a Montanei, e unul dintre acei vestici mândri, rezervaţi, care scot 500 de cuvinte pe săptămână când sunt extrem de volubili. După câteva opriri, n-am mai suportat liniştea.
„Sunt urme de masculi?“ – am întrebat.
„Da“ – răspunse Johnson.
„Cam câţi?“
„Vreo sută de elani par să fi traversat pe aici noaptea trecută – poate că au fost trei sau patru masculi buni printre ei“ – a spus Johnson, studiind urmele cu lanterna sa lungă. „Or să meargă după creasta aceea“ – mai spuse Johnson, întorcându-se încet ca să arate spre o movilă întunecată profilată pe cerul nopţii. „De-acolo vom începe azi.“
Întorşi la ferma Hells-A-Roarin’, a lui Johnson, am înlocuit camioneta cu cai şi, în timp ce noii nori de zăpadă defilau în jurul lunii, am început să urcăm încet prin Pădurea Naţională Gallatin. Johnson deschidea drumul, urmat de Ron Harris, un instalator din Cashmere, Washington; partenerul lui de vânătoare, Mike Strutzel, şi el din Washington; doi ghizi din Montana; şi o siluetă stingheră, înfofolită în atâtea straie, încât părea mascota de la Michelin în varianta călare. Unul dintre ghizi a primit sarcina să supravegheze mascota, care a trebuit scoasă din nămeţi şi urcată la loc în şa toată dimineaţa, pentru care le-am fost foarte recunoscător. Strutzel venise să-i ţină pumnii lui Ron Harris, de fapt singurul din acest grup de şase care chiar vâna.
Harris obţinuse în august unul din rarele permise din Montana pentru sfârşitul sezonului la elani, împrumutase 3.000 de dolari pentru această excursie şi, în fine, în această dimineaţă îşi îndemna calul să urce printre pini într-o zăpadă până la piept. La un semnal al lui Johnson, Harris a descălecat, a îngenuncheat în zăpadă şi a ochit un elan mascul, pe care îl zărisem şi îl învăluisem, ocolind călare o creastă. Anticipând pocnitura puştii lui Harris, am ţinut strâns hăţurile calului, dar chiar atunci l-am văzut pe Warren Johnson făcându-i semn să nu tragă. „Era un elan frumos – ne-a explicat mai târziu –, dar vom găsi alţii şi mai buni.“

În dimineaţa următoare, din nou în întuneric şi în şa, am pornit iar către munţi, unde un magnific elan de cinci-puncte-cu-şase a apărut în faţa lui Harris. Dar chiar când a apăsat pe trăgaci, animalul a dispărut din cătare, scăpând neatins. Elanul s-a făcut nevăzut tropăind, iar noi am continuat să mergem într-o tăcere stânjenitoare tot restul dimineţii.
În a treia zi, după ce eu plecasem, Ron Harris a doborât elanul pe care-l dorea, un mascul de 340 de kilograme în stare excelentă, cu coarne grele de şase-puncte-cu-şase. „Dacă n-ai văzut niciodată un om în toată firea plângând, aproape că ai fi avut ocazia acum – mi-a spus Harris la telefon în acea zi. Sunt un om fericit.“ Masivul elan a mers înapoi la Washington, împreună cu Harris şi Strutzel, care l-au transformat în fripturi, cotlete şi cârnaţi. Capul masculului urma să ocupe un loc de onoare în camera cu trofee a lui Harris.
Are ceva în comun cu strămoşii săi europeni, care îşi decorau pereţii Peşterii Chauvet cu excelente picturi de reni, bizoni, urşi şi alte animale venerate, celebrând puterea lor magică. Asta se întâmpla cu mai bine de 30.000 de ani în urmă, dar antropologul Wade Davis vede o legătură între picturi şi trofeele de vânătoare de astăzi: „Sunt absolut acelaşi lucru.“
Oricare ar fi legătura spirituală dintre vânător şi pradă, nu există niciun mister în privinţa legăturii dintre vânătoare şi prosperitate într-un oraş ca Gardiner, a cărui comunitate traversează iarna cu ajutorul elanilor din Yellowstone şi al vânătorilor care îi urmăresc. Când elanii o duceau bine, o ducea bine şi Don Maroney, bărbosul iritabil, maestru de ceremonii la Two Bit Saloon, pe Autostrada 89, unde lumina palidă i-ar face pe pictorii Peşterii Chauvet să se simtă ca acasă.
„E trist – spune Maroney, uitându-se la barul gol într-o după-amiază de iarnă. Când turma era numeroasă, aveam 3.000 de vânători pe sezon în oraş. Veneau să bea o bere, stăteau la motel, cumpărau benzină şi îşi cheltuiau banii. S-au dus zilele acelea.“ Părea să aibă dreptate. Pe autostradă, firme roşii cu „Locuri libere“ pâlpâiau la fiecare motel din oraş, parcările erau goale, iar una dintre cele trei staţii de benzină din Gardiner era scoasă la vânzare. Restaurantele erau pustii. Câţiva vânători cu ochii mijiţi puteau fi văzuţi bântuind buimaci prin oraş, dar numărul lor scăzuse, reflectând o scădere a elanilor din turma Yellowstone. De la un maxim de 19.045 de animale în 1994, numărul lor scăzuse până la doar 9.215 în 2006.
În locurile publice din Gardiner se dădea vina pentru acest declin pe vânători – nu pe cei bipezi cu veste portocalii, ci pe cei cu patru picioare şi blană, adică lupii-cenuşii. Acestor prădători remarcabil de eficienţi, reintroduşi în Parcul Naţional Yellowstone între 1995 şi 1997, le merge foarte bine. Alimentaţi de abundenţa de proteine datorată elanilor, populaţia lor a crescut vertiginos, de la 41 de exemplare, cât număra colonia iniţială, la circa 380 în prezent.
„Lupii vânează tot timpul, 24 de ore pe zi, 7 zile din 7, fără să-i verifice nimeni – spune Don Laubach, care vinde momeli pentru ademenit elanii şi echipament de vânătoare la doi paşi de Two Bit Saloon. Nu-i de mirare că elanii se împuţinează.“
Ce-i de făcut?
„Nu vrea nimeni ca lupii să fie eliminaţi – spune Laubach. Dar trebuie controlaţi cumva, trebuie să existe prădători şi pentru ei.“
Şi s-ar putea să existe în scurt timp. Oficiali federali au propus recent scoaterea lor de pe lista speciilor periclitate din Montana şi Idaho, ceea ce ar permite în cele din urmă vânătoarea de lupi în afara Parcului Naţional Yellowstone. Mai puţini lupi ar putea însemna mai mulţi elani şi o revigorare a vânătorii în zona Gardiner.
Până atunci – spune Tom Lemke, biologul statal care monitorizează regiunea de nord din Yellowstone –, Departamentul din Montana pentru Peşte, Viaţă Sălbatică şi Parcuri va recomanda emiterea unui număr limitat de autorizaţii pentru sfârşitul sezonului, cam 160 pentru regiunea Gardiner.
„Dacă numărul elanilor creşte şi putem să menţinem un echilibru – spune Lemke –, vom emite mai multe permise. Înţelegem de ce vânătorii vor mai multe autorizaţii, dar turma de elani este deocamdată cât ar trebui să fie, potrivit planului nostru de administrare.“
La câţi lupi poate face faţă sistemul Yellowstone? În dezbaterea aprinsă din jurul acestei întrebări au fost uitaţi cu uşurinţă anii ’90, când statul angaja vânători ca să reducă turma de elani, considerată prea numeroasă. Copitatele mari nu aveau ce mânca, iar biologii se temeau că suprapăşunatul va sărăci resursele de hrană. Acum lupii erau în creştere, elanii în scădere, iar localnicii nu mai aveau răbdare. Pentru manageri ai faunei ca Lemke, menţinerea unui echilibru între prădător şi pradă e din ce în ce mai delicată.

Populaţia umană creşte. Habitatul se micşorează. Lungul şi lentul marş de la traiul rural la cel urban a început odată cu sfârşitul Războiului Civil, în 1865. Doi domni cunoscuţi mie au fost în primele rânduri la finalul acestei tranziţii de la fermă la oraş: Talmadge Spurgeon Teague şi James Augustus Poole, care şi-au părăsit plugurile şi s-au îndreptat către satele din Carolina de Nord, la începutul secolului al XX-lea. Şi-au luat puştile în oraş şi au făcut incursiuni regulate la ţară, pentru vânătoare. Amândoi erau respectaţi pentru îndemânarea cu care trăgeau – în special T. S. Teague, care îl invita vinerea pe pastor la o cină cu prepeliţă duminica, fiind sigur că va face rost de păsări sâmbătă după-amiază. Şi făcea întotdeauna rost – cel puţin aşa şi-l aminteşte mama pe bunicul meu. De la el am moştenit gustul vieţii pe coclauri; de la celălalt bunic îmi vine afecţiunea pentru câini şi pentru ultima sa puşcă Ithaca, de calibrul 12.
Acea veche armă cu două ţevi este un fel de relicvă, ca şi numărul în scădere al americanilor care pleacă la vânătoare în fiecare an. „Noi suntem specia periclitată“ – spune Steve Del Rossi, un crescător de câini din New Jersey şi tovarăş de vânătoare cu care am împărţit adesea un adăpost din care pândeam raţele. Într-o dimineaţă recentă de decembrie, tremuram împreună pe malul Râului Chester, în Maryland, în timp ce soarele răzbătea din spatele norilor cenuşii, iar mii de gâşte-canadiene ţipau pe deasupra noastră, în formaţii lungi şi zgomotoase. Uitându-mă la banca din adăpost, mi-am dat brusc seama câtă dreptate avea Del Rossi: aveam în faţă alţi patru bărbaţi albi cu nasul roşu ieşind din camuflajul care îi îmbrăca din cap până-n picioare, toţi supraponderali şi având peste 50 de ani, toţi din familii de vânători, dar fără ucenici care să le calce pe urme.
În ultimele decenii, numărul vânătorilor a scăzut. Conform datelor de la Biroul pentru Recensământ al SUA, erau 14,1 milioane de vânători în 1991, 13 milioane în 2001 şi 12,5 milioane în 2006, ceea ce înseamnă că acum reprezintă doar 5 la sută din populaţia adultă. Apar vânători tineri, dar nu sunt suficienţi ca să-i înlocuiască pe cei bătrâni, care mor sau renunţă la puşcă pentru alte activităţi. În sondajele naţionale recente, nişa ocupată până acum de vânători şi pescari este preluată de o nouă specie de iubitori ai naturii, pe care Serviciul pentru Peşte şi Viaţă Sălbatică al SUA îi numeşte „admiratori ai vieţii sălbatice“. Acest grup nou – care cuprinde fotografi de natură, păsărari ambulanţi şi oameni care stau acasă şi au distribuitoare de hrană pentru păsări – numără 71 de milioane de persoane, mai mult de 30 la sută din populaţia adultă.
Este prea devreme să ne dăm seama dacă banii şi entuziasmul aduse de aceşti privitori ai vieţii sălbatice vor fi suficienţi ca să menţină speciile de vânat din natură la un nivel înfloritor, cu atât mai puţin să finanţeze agenţiile federale pentru peşte şi faună, care depind de veniturile din vânătoare şi pescuit pentru majoritatea fondurilor lor. „E ceva ce ne preocupă foarte mult – spune Ed Parker, preşedintele Asociaţiei Agenţiilor pentru Peşte şi Faună. Ne gândim tot timpul la asta.“
La fel face şi Ted Turner. „Vânătoarea cea mai bună s-a mutat deja pe terenuri particulare – spune acesta, anticipând că această tendinţă va continua odată cu creşterea populaţiei. Statele Unite se aşteaptă să aibă o populaţie de peste 400 de milioane în 2050. Nu mai rămâne foarte mult loc pentru animale. Va fi mult mai costisitor pentru vânători.“
Vânătorii bătrâni se înmoaie, setea lor de sânge potolindu-se cu anii. Vânează în continuare, dar nu la fel de mult, poate pentru că au mai puţină energie sau pentru că le-a crescut simpatia faţă de victimele lor.
„Am omorât prea multe raţe când eram tânăr“ – recunoaşte Thomas J. O’Connor III, un negustor de alune din Suffolk, Virginia, care şi-a impus un fel de penitenţă. De câţiva ani, O’Connor depune eforturi stăruitoare pentru refacerea habitatului păsărilor de apă de pe coasta de est a Virginiei, unde un număr mare de raţe şi gâşte, venite la iernat, găsesc hrană şi adăpost pe cele 300 de hectare ale sale. O mare parte din acest teren va fi protejat prin înlesniri peisagistice, astfel încât să fie la adăpost de dezvoltarea care colonizează rapid câmpurile şi pădurile din jurul Capului Charles.
O’Connor mi-a arătat împrejurimile unei ferme de la malul mării, înconjurată de mlaştini sărate şi parfumată de mireasma pădurilor de pin. Sute de raţe şi-au luat zborul când ne-am apropiat de iazurile cu adâncime mică săpate de O’Connor pentru ele în solul negru şi nisipos, cele mai multe raţe-de-pădure şi raţe-mici, şuierând pe deasupra. „Mă mândresc cu faptul că n-am luat niciun ban de la Ducks Unlimited, deşi am primit o mulţime de sfaturi de la ei“ – spune O’Connor.
În timp ce ne uitam la norul de raţe rotindu-se deasupra noastră, un zâmbet i-a luminat deodată faţa. Stolul se înclinase, îşi schimbase direcţia şi revenea iar spre noi, aterizând pe apă, practic la picioarele noastre. „Nu pot să se ducă prea departe – îmi spune. Ştiu că aici sunt în siguranţă, la fel ca raţa-mică pe care o vezi acolo.“ Mi-a arătat un grup de păsări mici şi îndesate care zburau rapid. „Uite. Le vezi?“
O’Connor s-a ridicat pe vârfuri şi a privit cum raţele-mici dispăreau pe deasupra copacilor, departe spre nord, unde aveau să se înmulţească în curând.
Nu prea mai vânează raţe-mici.
De ce nu?
„Îmi place prea mult să le am în preajmă.“

Text: Robert M. Poole

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din septembrie 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*