Borneo – Momentul adevărului

Pentru a face loc unei plantaţii de palmieri de ulei, în Sarawak terenul este defrişat şi apoi incendiat. Uleiul de palmier este pe primul loc în exporturile Malaysiei şi Indoneziei, iar cererea globală este în creştere. Foto: Mattias Klum

Va putea fi salvată fabuloasa biodiversitate a insulei?

Ziua începe cu mult înainte de revărsatul zorilor, odată cu urletul nebun al gibonilor, ceasul deşteptător al pădurii tropicale, strigăte de curtare şi avertizare reciprocă din vârfurile copacilor, într-un limbaj insistent al maimuţelor al cărui înţeles eu, ruda lor terestră, nu pot decât să-l ghicesc.
Din tabăra mea, o potecă pe malul pârâului duce spre pădure, printre copaci ale căror ramuri pornesc din trunchiurile masive la peste 30 de metri înălţime. Când lumina soarelui începe să se strecoare cu greu prin coronamentul des, un alt primat, un macac cu coadă lungă, păşeşte pe lângă apă, sperând la un mic dejun cu peşte sau broască. Fie că vânătoarea are succes, fie că nu, expresia lui de perpetuă iritare nu se schimbă niciodată. De abia ce dispare maimuţa în susul pârâului, că două manguste cu coadă scurtă dau fuga la mal, părând interesate mai mult de joacă decât de hrană.
Într-un luminiş, o pereche de păsări rinocer zboară spre un copac cu fructe, cu aripile fâşâind zgomotos, şi încep să mănânce. Cu penajul în mare parte negru, aproape cât un curcan, au coifuri mari colorate în roşu şi auriu pe ciocurile care sclipesc în soare ca date cu lac. Cele două păsări sunt cea mai strălucitoare pată din pădure, până când ceva de mărimea unei mâini fâlfâie dezordonat, trecând cam la înălţimea şoldului, ceva de un negru intens şi catifelat, dar pătat cu stacojiu şi verde electrizant, un verde fosforescent, ţipător: fluturele lui Brooke. Cu o anvergură de aproape 18 cm, e unul dintre cei mai mari fluturi din lume. Dacă pasărea rinocer nu-ţi taie răsuflarea – şi nici măcar fluturele lui Brooke –, ar fi bine să pui pe cineva să verifice dacă mai ai puls. Mai târziu, am coborât cu o bărcuţă pe cursul unui râu numit Kinabatangan, apoi am urcat pe un canal lateral, îngust cât o alee. O ceată de maimuţe cu trompă se caţără prin ramurile de deasupra mea, în copacii înalţi de lângă apă, în care îşi vor petrece noaptea. Masculul cu burtă rotofeie şi un nas ridicol de supradimensionat, care-i atârnă din faţă ca un fruct copt, e atât de urât, că te înduioşează ca un moşneguţ puţin beţiv. Majoritatea femelelor năsoase din haremul lui ţin în braţe pui. De sus ne privesc languri crestaţi, iar un porc bărbos s-a oprit chiar în pădure şi ne priveşte cum trecem. În timp ce barca alunecă pe sub o creangă aplecată, un varan asiatic de apă de 2 m se aruncă în râu.
Un elefant de Borneo intră în apă şi înoată înaintea bărcii, pufnind ca o balenă. Se poate să fie „pigmeu“ în comparaţie cu alţi elefanţi, dar când iese pe malul celălalt, negru şi lucios, seamănă cu o insulă ridicată din mare. Văd unde se duce: o turmă de circa 30 de animale – un mascul cu fildeşi lungi, multe femele adulte şi pui de toate vârstele – mestecă lujeri încâlciţi de pe malul cursului principal, la fel de lipsite de expresie ca nişte statui şi doar cu puţin mai mişcătoare.
Acesta e miticul Borneo, la fel de minunat cum i s-a dus faima. Dar dacă vrei să vezi adevăratul Borneo, cel din primul deceniu al secolului al XXI-lea, ar fi bine să fii un şerpar cu creastă cocoţat într-un copac de pe celălalt mal. Apoi te-ai putea înălţa mult deasupra Kinabatanganului şi ai vedea cât de repede pădurea nesupusă lasă loc şirurilor ordonate de palmieri de ulei, care se întind pe o rază de mulţi kilometri în toate direcţiile. Plantaţia de palmieri e luxuriantă şi verde, iar frunzele arcuite ale copacilor îi dau o frumuseţe exotică, dar pentru biodiversitatea incomparabilă a insulei ea înseamnă o moarte inexorabilă.
Aşezată între Marea Chinei de Sud şi Marea Java, traversată de ecuator, Insula Borneo a fost, în decursul istoriei umanităţii, la cheremul celor care i-au exploatat resursele naturale – mulţi ar spune că i le-au jefuit –, o succesiune de naţiuni de pretutindeni.
Negustorii chinezi au venit după corn de rinocer, lemnul aromatic gaharu şi cuiburi de păsări pentru supă. Mai târziu, li s-au alăturat negustorii musulmani şi portughezi, care exportau piper şi aur. Marea Britanie şi Olanda au controlat insula în perioada colonială, în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, când negustorii de cherestea au început să taie pădurea tropicală de esenţă tare care acoperea insula. Diviziunea politică actuală a Insulei Borneo – cele trei sferturi dinspre sud ţin de Indonezia, o mare parte din rest aparţine Malaysiei, iar câteva fâşii formează Bruneiul – reflectă alianţele din era colonială britanică şi olandeză, încheiată odată cu obţinerea independenţei după cel de Al Doilea Război Mondial.
În ultimele decenii, companii din Europa, Statele Unite şi Australia au forat după petrolul şi gazele naturale abundente şi au extras cărbunele din mine de suprafaţă. S-au construit vile din bogăţiile insulei, de la Amsterdam la Melbourne şi de la Singapore la Houston. Şi în Jakarta şi Kuala Lumpur s-au ridicat vile luxoase cu averea făcută în Borneo, fiindcă cei mai mari jefuitori dintre toţi au fost Indonezia şi Malaysia, sau cel puţin elitele lor politice şi economice.
Pe alţii i-a atras un alt fel de bogăţie, inclusiv pe marele naturalist Alfred Russel Wallace, care şi-a petrecut aici o vreme pe la 1855, în timp ce elabora teorii importante pentru înţelegerea modernă a evoluţiei şi biogeografiei. Wallace a colectat peste o mie de specii noi pentru ştiinţă, printre care şi fluturele lui Brooke. Oamenii de ştiinţă continuă să facă şi acum noi descoperiri, care demonstrează că pădurea tropicală din Borneo are o biodiversitate rar întâlnită pe planetă.
Borneo are peste 15.000 de specii de plante cunoscute, dintre care peste 2.500 sunt orhidee. Pădurile de câmpie din Asia de Sud-Est, inclusiv din Borneo, sunt cele mai înalte păduri tropicale din lume şi pot avea până la 240 de specii de copaci pe o suprafaţă de 1,5 ha. Borneo adăposteşte cea mai mare floare, cea mai mare orhidee, cele mai mari plante carnivore şi cea mai mare molie din lume. în pădurea tropicală multietajată de aici trăieşte cea mai mare colecţie de animale care planează: în afară de mai multe specii de veveriţe zburătoare, există şi şopârle zburătoare, colugo zburători, broaşte zburătoare şi – prezenţi în coşmarurile unora – şerpi zburători.
Pădurile din Borneo sunt cutreierate de urşi de Borneo şi leoparzi de Borneo, în timp ce două specii de giboni şi opt specii de maimuţe se caţără în copaci. Într-un colţ al insulei au supravieţuit cam o mie de elefanţi – cei mai mulţi în statul malaysian Sabah, unde Râul Kinabatangan curge spre Marea Sulu. Rinocerii de-abia mai supravieţuiesc – au rămas mai puţin de 50. Dar simbolul insulei a devenit un animal şi mai charismatic – urangutanul. Ochii lui expresivi te privesc din buletine de ştiri şi apeluri la strângerea de fonduri ale grupurilor proconservare din întreaga lume. Având în vedere biodiversitatea neîntrecută a insulei – de la urangutani şi rinoceri la muşchi minusculi şi insecte încă nedescoperite – şi viteza cu care dispar pădurile, în viitor Borneo va fi probabil locul cel mai greu de conservat de pe Pământ.

Văzută din satelit, ameninţarea iminentă cu despădurirea ar putea părea exagerată. Insula, de peste trei ori mai mare decât România, încă mai e pe jumătate acoperită cu copaci, iar în zonele înalte din interior au rezistat sute de kilometri pătraţi de păduri virgine, unde nu calcă aproape nimeni, cu excepţia vânătorilor indigeni, a braconierilor şi a tăietorilor de gaharu. În unele zone nu se poate ajunge decât după câteva zile de mers cu barca sau după un marş extenuant prin sălbăticia fără cărări.
Dar pentru pădurile din zona joasă, principalul habitat al celei mai mari părţi a bogatei biodiversităţi a insulei, printre care urangutani şi elefanţi, situaţia e cu totul alta şi devine din ce în ce mai disperată. În ultimele două decenii, s-au defrişat anual cam 8.000 km2, aproape de două ori mai mult decât suprafaţa de pe teritoriul românesc al Deltei Dunării. Un articol apărut în revista Science în 2001 – cu titlul rău prevestitor „Sfârşitul pădurilor din câmpiile indoneziene?“ – avertiza despre „consecinţele grave“ ale „anarhiei actuale din situaţia resurselor“ şi cita un studiu care estima că pădurile din ţinuturile joase ale părţii indoneziene a insulei ar putea fi distruse complet înainte de 2010. Măsurile guvernamentale au temperat defrişarea şi exporturile ilegale, dar n-au făcut decât să amâne ziua judecăţii.
Alţi factori ar putea-o aduce mai devreme. De 20 de ani, uriaşele plantaţii cu o singură cultură, de palmier de ulei, se întind peste insulă, menite să acopere cererea pentru acest produs cu multe întrebuinţări (şi extrem de profitabil) extras din fructul lui. Uleiul de palmier se foloseşte la gătit şi la fabricarea cosmeticelor, a săpunului, a deserturilor şi a unei liste aproape nesfârşite de produse, printre care biocombustibilii. Indonezia şi Malaysia furnizează 86% din producţia mondială; condiţiile de cultivare sunt perfecte pentru acest aur verde. În timp ce conservaţioniştii informează publicul despre contribuţia uleiului de palmier la despădurirea globală – iar unii cer chiar boicotarea produselor din ulei de palmier –, Indonezia a devenit prima ţară producătoare din lume, cu 60.000 km2 cultivaţi, cifră care s-ar putea dubla până în 2020.
De parcă monocultura palmierului de ulei nu era de ajuns, Borneo are o altă resursă care combină binecuvântarea economică şi pericolul ecologic: fibra vegetală care creştea acum 300 de milioane de ani pe suprafaţa a ceea ce e azi insula zace sub pământ, transformată în cărbune. Minele de suprafaţă – de cărbune, dar şi de aur – se întind peste Sudul şi Estul insulei ca nişte semne de vărsat, înlocuind păduri şi poluând râurile cu deşeuri.
În plus, într-o lume care începe să fie conştientă de pericolele schimbării climei, Borneo a atras atenţia mondială pentru încă un motiv: e acoperit în procent de circa 11% cu un ecosistem specializat, numit pădure de turbărie mlăştinoasă. Aici, copacii cresc dintr-un sol bogat în materii organice, rezultate din acumularea de secole de fibră vegetală îmbibată de apă. Acest strat de sol ajunge uneori la 20 m grosime şi stochează o mare parte din carbonul de pe planetă. Curăţată de copaci şi drenată, turbăria tropicală se descompune şi eliberează carbonul în atmosferă, iar odată uscată, se aprinde extrem de uşor, fie intenţionat, fie accidental. Multe dintre incendiile anuale masive, aprinse deliberat pentru defrişarea terenului împădurit, premergătoare plantaţiilor de palmieri de ulei, intensificate de seceta frecventă, au scăpat de sub control şi au acoperit cerul insulei cu fum, cauzând închiderea aeroporturilor şi probleme de respiraţie pentru milioane de oameni, până în Asia continentală. Carbonul eliberat de solul de turbărie în descompunere, incendiile şi despădurirea au împins Indonezia pe locul trei între naţiunile care emit gaze de seră, imediat după China şi Statele Unite, ambele masiv industrializate.
Pădurile tropicale din Borneo au zilele numărate. Modelele convenţionale oferă puţine speranţe. Constituirea de parcuri sau rezervaţii întinse, practică standard în SUA şi în alte ţări, nu a avut aproape niciun efect, cel puţin nu în partea indoneziană a Insulei Borneo, fiind subminată de lipsa de fonduri şi de susţinere din partea localnicilor, precum şi de corupţia guvernamentală. Dar mulţi conservaţionişti spun că tăierea copacilor, adesea considerată o anatemă aruncată asupra faunei sălbatice, ar putea de fapt contribui la protecţia unei părţi importante din biodiversitatea insulei, dacă se practică o exploatare durabilă.
„În prezent, pădurea tropicală virgină este un concept mort în Borneo – spune Glen Reynolds, cercetător-şef la Centrul Teritorial Valea Danum, din Sabah. Tot ce s-a putut proteja din zonele mari de pădure primară de câmpie este deja protejat. Este greu, dar acum trebuie să convingem oamenii că o pădure ce pare degradată poate susţine biodiversitatea.“
Mesajul este complex, dar până la urmă clar. Pentru protejarea pădurilor şi a faunei din Borneo va fi nevoie de regândirea vechilor idei, de acceptarea unor adevăruri noi şi adoptarea unor modele noi de conservare. Până la urmă, poate că soarta insulei ar putea fi decisă departe de păduri, în şedinţe de guvern şi întruniri ale consiliilor de directori din New York până la Geneva. Din cauza cantităţilor imense de carbon înmagazinate în plantele şi solurile de aici, ultima speranţă rezidă poate nu în apelul emoţional al feţei unui urangutan, ci în realităţile evidente ale schimbărilor climatice – şi în propria noastră hotărâre şi capacitate de a ne apăra de dezastru.

În partea opusă faţă de Sabah, în provincia indoneziană Kalimantanul de Vest, un drum îngust, pavat, porneşte din Pontianak, un oraş pe malul Mării Chinei de Sud. Plin de camioane şi motociclete zgomotoase, trece pe lângă prăvălii şi case de lemn din sătucuri separate de câmpuri de orez. A început recoltarea şi, din loc în loc, oamenii bat snopurile de grătare de lemn sau aruncă boabele în aer pentru ca vântul să le separe de pleavă. Puţine urme au mai rămas din pădurea care odinioară se găsea aici.
Călătoresc împreună cu Dessy Ratnasari, cercetătoare la o organizaţie locală, a cărei figură animată e înfăşurată într-o eşarfă bleu deschis. Şoferul nostru, Harun – care, ca mulţi indonezieni, foloseşte un singur nume –, ne vorbeşte în timp ce trecem pe lângă o clădire mare, înconjurată de buruieni.
„Aici era un gater unde lucra el – traduce Ratnasari. A dat faliment fiindcă nu mai sunt copaci pentru cherestea. Avea 1.300 de muncitori şi un fond de salarii de 800 de milioane de rupii pe lună“ – cam 90.000 $. La nici 2 km, trecem de alte două gatere cu porţile încuiate, ferestrele sparte şi parcările goale.
„în jurul Pontianakului erau câteva companii mari şi câteva gatere mai mici – spune Harun. Acum nu mai lucrează decât o companie mare.“
Cum a dispărut până în 2005 aproape o treime din pădurea tropicală care era în Borneo în 1985? Un răspuns uşor şi doar puţin simplificat se găseşte în iniţialele pe care le folosesc indonezienii pentru a explica majoritatea problemelor ţării: KKN, de la korupsi, kolusi, nepotisme (corupţie, cârdăşie, nepotism). În cei 32 de ani cât a fost preşedinte Suharto, până în 1998, când a fost forţat să demisioneze, pădurile indoneziene au fost printre multele resurse socotite avere personală a lui, a familiei şi a oficialităţilor militare care îl ţineau la putere. După Suharto, puterea politică s-a descentralizat, iar deciziile privind resursele naturale se iau la nivel local. Din păcate, prea adesea rezultatul a fost ceea ce un conservaţionist numea „democratizarea corupţiei“.
După ce l-au văzut pe Suharto et alii jefuind ţara zeci de ani, autorităţile locale au început să-şi ia şi ele partea. Mulţi guvernatori de provincie, bupati (regenţi), conducători de district, şi membri ai poliţiei erau însetaţi de mită: de la producătorii de cherestea, pentru eliberarea permiselor de tăiere în păduri teoretic protejate; de la tăietorii ilegali, ca să le ignore tăierile în parcurile naţionale; de la companiile care plantau palmieri de ulei, pentru aprobarea defrişărilor masive şi a arderii pădurilor ca să facă loc plantaţiilor. Jurisdicţia încurcată haotic şi litigiile legate de proprietate au înrăutăţit situaţia. Deşi guvernul pretinde că se ocupă de legislaţia forestieră, provinciile şi districtele emit independent multe permise de exploatare a terenului, iar deciziile judecătoreşti contradictorii au contribuit la atmosfera de anarhie.
În partea malaysiană a insulei, statul Sarawak e controlat de 27 de ani de primul-ministru Abdul Taib Mahmud, a cărui administraţie e considerată de mulţi ca dictatorială şi coruptă. Exploatarea necontrolată a sărăcit pădurile din Sarawak atât de mult, încât majoritatea conservaţioniştilor care lucrează la salvarea biodiversităţii au fost nevoiţi, făcând un fel de triere a mediului, să renunţe efectiv şi să se concentreze pe alte zone din Borneo. După ce a distrus pădurile, Sarawak şi-a îndreptat atenţia spre imensa pădure de turbărie mlăştinoasă de pe coastă, transformând rapid suprafeţele în plantaţii de palmieri de ulei, în ciuda îngrijorării apărătorilor mediului în ce priveşte emisiile de carbon.
Natura o duce mai bine în Sabah, statul malaysian din nord-estul insulei. Deşi plantaţiile de palmier de ulei au înmugurit şi aici, peste jumătate din stat e încă împădurit. S-au făcut tăieri masive în pădure şi tot mai multe hectare devin plantaţii comerciale, dar Sabahul oferă unul dintre cele mai bune exemple de supravieţuire a pădurii tropicale de înaltă calitate: Valea Danum şi Zona Protejată din Bazinul Maliau. (Bruneiul are atâţi bani din petrol, încât n-are nevoie să-şi exploateze pădurile. Deţine cea mai frumoasă pădure tropicală din Borneo, dar, ocupând mai puţin de 1% din insulă, aportul la imaginea conservării în general e neglijabil.)
„Bună guvernare“ este o expresie birocratică folosită des de diplomaţii şi ONG-urile care activează în Indonezia şi Malaysia. Spunând-o pe şleau, ea presupune ca mâinile politicienilor şi complicilor lor să fie scoase din buzunarele săracilor, iar acţiunile guvernului să fie transparente pentru public şi dezbătute liber. Toţi susţinătorii conservării insulei admit că niciun efort – nicio lege sau reglementare, niciun parc sau zonă protejată – nu va avea efect fără o astfel de guvernare.
„Aceasta înseamnă aproape totul, fiindcă, dacă ea nu merge bine, restul nu mai contează“ – spune Frances Seymour, de la Centrul Internaţional pentru Cercetări Forestiere (CIFOR), o organizaţie internaţională cu sediul în Indonezia, care s-a implicat în conservarea pădurilor şi îmbunătăţirea vieţii oamenilor de la tropice. În Indonezia sunt semne de progres încurajatoare – cel puţin la nivelul de vârf al guvernării –, mai ales din 2004, când a fost ales preşedinte Susilo Bambang Yudhoyono. Un alt pas important s-a făcut în 2000, când poliţia naţională a rupt legăturile cu armata, o organizaţie coruptă vizibil, care avea legături vechi cu tăierile ilegale şi cu contrabanda. Veşti ceva mai bune au venit în 2005, când generalul Sutanto a fost numit şef al poliţiei naţionale. „Nicăieri în lume, cei care impun legea n-au făcut atâtea progrese cum a făcut el“ – mi-a spus un oficial american de rang înalt din Jakarta.
De atunci, s-au făcut sute de arestări pentru defrişare ilegală, vizându-i nu doar pe lucrătorii din domeniu (dintre care unii câştigă doar 2 $ pe zi), ci şi, uneori, pe cumpărătorii intermediari de cherestea şi pe oficialii guvernului, printre care fostul guvernator al provinciei indoneziene Kalimantanul de Est şi mulţi angajaţi ai foarte coruptului Minister al Pădurilor. Parcul Naţional Gunung Palung, din Kalimantanul de Vest, odinioară o poveste oribilă, fiind afectat de braconaj şi defrişare ilegală necontrolate, a cunoscut o întoarcere la 180°, datorită unui director cinstit şi dedicat, ai cărui rangeri patrulau parcul cu elicoptere uşoare şi bărci cu motor.
La nivel naţional, mulţi miniştri indonezieni primesc note bune sau măcar, cu reţinere, note de trecere pentru deschiderea faţă de reforme. „Totuşi aş spune că nu există niciun dubiu că, în satul acesta, orice poliţist nu face nimic fără să-ţi ceară mită“ – îmi spunea cineva care avea legături cu un mic grup proconservare. (Ca mulţi alţi activişti cu care am discutat, m-a rugat să nu-i public numele.) „Bupati are prieteni în Jakarta care pot să ne aresteze – spune un alt activist ONG. Trebuie să fii foarte precaut. Dacă vor, pot să ne zdrobească.“
În multe capitale de district pe care le-am vizitat, cel mai evident rezultat al creşterii autonomiei locale e un sediu administrativ nou şi arătos; al doilea – casa nouă şi arătoasă a bupatiului. „Adevărata provocare – spune Frances Seymour – e să ajuţi comunităţile şi administraţiile locale să ia decizii mai bune pe termen lung, fiindcă ceea ce se întâmplă acum vine dintr-un spasm trecător, dar profitabil, iar peste 10 ani nu vor mai fi nici locuri de muncă, nici surse de venit.“ Iar zona rurală a Indoneziei va rămâne, ca întotdeauna, săracă.

În Kalimantanul de Est, o şosea şerpuieşte printre dealurile zimţate de calcar, urmând traseul de acum cinci ani al unui drum forestier de pământ. Azi, cât vezi cu ochii, nu sunt decât tufişuri. Cam la fiecare kilometru, când şoseaua trece peste câte o râpă, există o mică prăbuşire care a luat cu ea marginea dinspre vale a drumului. Oricum, n-avem nevoie să frânăm prea des, fiindcă traficul e aproape inexistent. Uneori, golurile cât un autobuz sunt semnalizate cu ramuri îngrămădite pe drum, alteori nu.
„Antreprenorul oferă mită administraţiei ca să obţină contractul de asfaltare a şoselei, apoi lucrează intenţionat prost, ca să se întoarcă peste câţiva ani s-o repare şi astfel toţi mai câştigă nişte bani“ – spune unul dintre însoţitorii mei. Am auzit până acum atâtea poveşti asemănătoare, încât au ajuns să mi se pară normale.
După ce trecem de un pod pe Râul Telen, ne oprim lângă o casă de pe marginea drumului, care abia dacă-şi merită numele. E o platformă de lemn, deschisă, nu mai mare de un metru pătrat, ridicată pe buşteni cam la un stat de om deasupra solului. Acoperişul e o placă de plastic albastru suspendată pe nişte pari. O femeie şi doi copii stau pe platformă, iar alţi trei copii se joacă dedesubt.
Trunchiuri de copaci doborâţi sunt împrăştiate pe câmpul din spatele casei; pământul e înnegrit de la incendierea recentă şi ici-colo se ridică fum. Câţiva bărbaţi şi femei lucrează pe câmp cu macete şi ţăruşi lungi pentru săpat făcuţi din belian, numit şi lemn de fier. Distrugerea pădurii şi pierderea habitatului se întâmplă chiar sub ochii mei.
Doi oameni se apropie ca să vorbească cu noi – Ismael şi Udan Usat, unchiul lui. Se apără de soarele puternic cu pălării de paie conice, javaneze. Feţele şi braţele le sunt acoperite de funingine, iar transpiraţia li se scurge pe piele.
Sunt din tribul kenyah şi s-au mutat aici anul trecut. Înainte trăiau în satul Long Noran, de pe Râul Wahau, în interiorul insulei. Acolo, pădurea a dispărut de mult, tăiată de o mare companie de cherestea, care aparţinea celebrului Bob Hasan, prieten cu Suharto, fost ministru, condamnat mai apoi pentru corupţie. Deoarece n-au mai rămas decât arbuşti, întreaga zonă din jurul satului, aflat pe terenul concesionat companiei pentru cherestea, a fost arsă masiv în 1997-1998. Focurile au fost aprinse de companiile care pregăteau terenul pentru plantaţii şi, fiind o perioadă secetoasă, au cuprins rapid terenurile învecinate.
„Aveam grădini, pomi fructiferi, arbori de cauciuc şi straturi de legume, dar au ars toate – spune Udan Usat. Am avut conflicte cu compania de cherestea. Ne-au acuzat pe noi de incendiere, dar nu noi am făcut-o. Focurile au venit de departe.“
Au urmat vremuri grele. „De unde locuiam noi, făceai o oră cu barca şi încă 15 km pe jos ca să ajungi la cea mai apropiată piaţă – adaugă el. Costa mult să mergi cu barca.“
Guvernul a promis fiecărei familii care vrea să se mute 5 ha la şosea. Unii săteni au venit să vadă pământul, au ţinut o întrunire şi 169 de familii s-au hotărât s-o ia de la capăt aici.
„Suntem între două localităţi, aşa că va fi mai uşor să ne vindem primele recolte când pământul va începe să producă“ – spune Ismael. Vecinii se ajută între ei, lucrând în fiecare zi pe alt lot. Vor cultiva orez, banane şi rambutan, un fruct roşu cu ţepi. Au incendiat zona ca să facă solul mai fertil şi speră ca la anul să obţină prima recoltă. Deocamdată, familiile trăiesc în adăposturi temporare, fiindcă e mai important să cultive câmpurile decât să ridice case. Ismael era directorul şcolii primare din Long Noran şi, într-o zi, dacă sunt destui copii în comunitatea de pe Râul Telen, poate că familiile vor construi o şcoală.
„Vom trăi mai bine aici, aşa sperăm“ – spune Ismael.
Le mulţumesc acestor bărbaţi pentru discuţie şi mă întreb dacă n-ar trebui să le ofer bani pentru timpul pe care mi l-au acordat. Binoclul meu costă mai mult decât vor câştiga ei într-un an. Mă întorc să plec şi unul dintre copii, o fetiţă de vreo 7 ani, îmi întinde o pungă de plastic cu două ontok, gogoşi din aluat prăjit, şi lemper, orez înfăşurat în frunză de cocotier – un cadou pentru mine. Îmi dă punga şi zâmbetul ei îmi frânge inima.
Deşi în zona Jakartei se ridică rapid zgârie-nori formidabili, deşi străzile oraşului sunt inundate de maşini noi, factorul esenţial care influenţează conservarea în insulă este sărăcia lucie a majorităţii indonezienilor, care ocupă trei sferturi din Borneo. Orice strategie a conservaţioniştilor pentru salvarea biodiversităţii insulei va trebui mai întâi să ofere soluţii de ridicare a nivelului de trai al locuitorilor.
„Nimic nu e mai important decât foamea – spune Albertus, din grupul Borneo Verde, cu sediul în Pontianak. Agenţiile trebuie să-şi schimbe modul de a gândi sponsorizarea. O sănătate mai bună, educaţie mai bună, condiţii economice mai bune – aşa putem apăra pădurea.“
Dessy Ratnasari îmi prezintă ecosistemele şi economia din Kalimantanul de Vest ruinate de defrişări iraţionale, dar se asigură că înţeleg şi ce avantaje au adus ele. „Mulţi oameni de aici au fost crescuţi cu bani de la companiile de cherestea – spune ea. Pe mine m-au crescut din veniturile indirecte, fiindcă tata avea un mic magazin de confecţii, iar banii cheltuiţi de clienţi proveneau din cherestea. Aşa am reuşit să merg la şcoală şi să obţin o pregătire.“

Hati-hati e una dintre puţinele expresii în indoneziană pe care le-am învăţat. Înseamnă „atenţie“ şi apare pe semnele de pe marginea drumului de pământ denivelat: „Hati-hati, se taie copaci“. E o dimineaţă fierbinte şi sunt în Kalimantanul de Est, călătorind într-un camion împreună cu Erik Meijaard, un specialist elveţian în probleme de conservare care colaborează cu Nature Conservancy şi lucrează în Borneo de 15 ani, şi colegul lui Nardiyono. Am traversat kilometri de tufăriş, iar peisajul nu dă semne că s-ar schimba prea curând. Odinioară pădure tropicală de câmpie, zona a fost complet rasă şi n-a mai împădurit-o nimeni. în incendiile din 1997-1998, a fost printre cei aproximativ 26.000 km2 de pădure care au ars în Kalimantanul de Est. Acum nu se văd decât tufe, copaci scunzi, ferigi şi iarbă, peste care se revarsă plante agăţătoare. Mă uit la scenele care se derulează şi mă gândesc că guvernul care a permis aşa ceva e vinovat, dacă nu de altceva, măcar de neglijenţă criminală.
„E trist, nu-i aşa? – spune Meijaard, citindu-mi gândurile. Şi totuşi – continuă el – într-o astfel de pădure găsim, Nardi şi cu mine, unele dintre cele mai mari concentrări de urangutani.“ Prin „găsim“, vrea să spună că au numărat culcuşurile pe care şi le fac urangutanii în fiecare noapte sau că au găsit şi alte semne care arată prezenţa animalelor. Urangutanii sunt cele mai solitare dintre primatele mari, greu de zărit chiar şi în zonele unde sunt numeroşi. Meijaard mi-a spus deja că n-a văzut de fapt decât doi urangutani sălbatici în ultimii doi ani şi jumătate de muncă de teren continuă.
Camionul ajunge pe coama unei uşoare rampe şi – deja simt nevoia să intervin aici şi să spun că nu inventez – vedem pe drum, în faţa noastră, o siluetă de un maro-roşcat închis. O văd, dar mintea parcă mi s-a blocat. Ziua namiaza mare… arbuşti amărâţi… animal în drum… Ce? Gibon?
„Urangutan!“ – strigă Erik şi Nardi în acelaşi timp. Camionul se opreşte brusc şi sărim toţi jos, în timp ce urangutanul se retrage printre copacii scunzi de pe marginea drumului. Îl urmăresc cu binoclul cum o ia la fugă, oprindu-se de câteva ori să se uite în urmă la noi, până când dispare în josul pantei.
Nardi, de obicei taciturn, nu mai poate de bucurie. „Ce noroc ai! – repetă el întruna. Un urangutan drept în mijlocul drumului!“ Nu mai termină cu expletivele şi superlativele. Cei care vin în Borneo rareori văd un urangutan sălbatic; cei mai mulţi văd animalele semiîmblânzite din bine-cunoscutele centre de reabilitare, ca Sepilok, din Sabah, sau Parcul Naţional Tanjung Puting, din Kalimantanul Central.
Incidentul semnifică totuşi mai mult decât norocul meu de câştigător al Marelui Premiu la loto. Ceea ce tocmai am văzut e un simbol al uneia dintre cele mai importante consecinţe pentru biodiversitatea insulei – şi o speranţă firavă de salvare a ei. „Viitorul faunei sălbatice din Borneo este pădurea exploatată“– spune Siew Te Wong, care acţionează pentru protejarea ursului de Borneo, specie ameninţată.
„În Borneo, speciile nu dispar din zone mari în urma unui sezon de exploatare, nici măcar după două sau chiar trei – spune Junaidi Payne, de la filiala din Sabah a WWF. Echilibrul speciilor se schimbă enorm, dar chiar şi păsările, orhideele sau epifitele specializate sunt încă prezente dacă te uiţi în văile înguste şi în zonele umede. Deci e posibil să exploatezi pădurile şi să menţii totuşi biodiversitatea. Dar nu poţi face asta dacă transformi totul în monocultură“, precum cea de palmier de ulei. „Atunci, bineînţeles, pierzi totul. E un deşert biologic.“
Geograful WWF Raymond Alfred mă însoţeşte prin Rezervaţia Forestieră Ulu Segama, din Sabah, unde pădurea a fost tăiată complet – şi legal –, lăsând loc unui teren forestier cu copaci care par de-a dreptul pitici pe lângă pădurea tropicală până la cer din apropierea Văii Danum. Totuşi cercetătorii au descoperit aici cea mai numeroasă populaţie de urangutani, iar specia prosperă şi în alte locuri similare peste tot în insulă. Alfred şi alţi conservaţionişti din Sabah au reuşit să convingă guvernul să salveze această pădure degradată, cândva sortită să lase loc palmierilor de ulei. Un moratoriu de 10 ani pe exploatare le-a dat timp să studieze urangutanii şi speră să stabilească un adăpost şi să atragă o parte dintre turiştii care vizitează centrul de reabilitare Sepilok, de pe Râul Kinabatangan, din apropiere.
În Kalimantanul de Est, Meijaard şi-a petrecut o mare parte din ultimii ani colaborând cu companiile de cherestea, pentru a le ajuta să exploateze durabil copacii, şi cu satele din împrejurimi, pentru a găsi soluţii de a obţine venituri folosind pădurea. Puriştii şi-ar putea imagina că principalul scop al conservării în insulă ar fi protejarea unor suprafeţe mari de pădure virgină, dar pentru biologii care se confruntă cu realitatea de zi cu zi compromisul e singura alternativă realistă.
Când Meijaard vizitează satele ca să discute alegerea între conservarea pădurii şi plantaţiile de palmieri de ulei, nu-i aminteşte niciodată pe urangutani. „Localnicii se plictisesc de subiect în cinci minute. Pentru ei, nu e decât o maimuţă din copaci, la care vor să vină să se uite occidentalii. Dar dacă le vorbesc despre peştii din râuri sau porcii din pădure, sunt atenţi, fiindcă e vorba de resurse pe care ei le pot recolta.“
Meijaard nu e sentimental când e vorba de recoltarea lemnului şi sanctitatea pădurii tropicale virgine. „Hei, suntem la tropice. Plantele cresc la loc – spune el. Pădurile de aici trebuie să-şi merite cumva existenţa.“ Altfel, vor fi inevitabil transformate în plantaţii de palmieri de ulei sau în celuloză.
„Ar însemna să încerci să-i convingi pe oamenii care au oportunităţi economice acum să renunţe la beneficii pentru altele care ar veni peste ani de zile – spune activistul pentru protecţia urangutanilor Paul
Hartman. Bupati e în funcţie numai cinci ani şi omul îşi spune: «Acum trebuie să fac bani.»“
Administrarea durabilă a pădurii – o exploatare care să producă venit fără să compromită viabi-litatea pe termen lung a ecosistemului – nu va fi uşor de implementat. În Sangatta, Kalimantanul de Est, discut cu Daddy Ruhiyat, consilier pe lângă administraţia locală pe probleme de conservare. „Am cerut companiilor forestiere să ne demonstreze că pădurile pot fi la fel de profitabile ca uleiul de palmier – spune el. Dar în ziua de azi silvicultura nu mai vine cu idei noi pentru creşterea productivităţii terenului. Trebuie să alegem: ori pădure deasă şi niciun ban, ori defrişare şi ulei de palmier. Lista de companii care cer teren pentru înfiinţarea de plantaţii e lungă.“
Ruhiyat consideră că silvicultura ar putea avea un rol în districtul lui, dar mai ales ca plantaţii de tec cu creştere rapidă, care poate fi tăiat la fiecare 15 ani. „Vrem specii productive cu durată de rotaţie relativ scurtă – spune el. Trebuie să creştem pădurea în plantaţii. E singura cale.“
Îl întreb ce părere are despre oamenii ca mine, dintr-o ţară care şi-a tăiat pădurile, şi-a extras cărbunele, şi-a epuizat fauna şi s-a îmbogăţit, care vin în Borneo să pună la îndoială deciziile localnicilor pe tema conservării.
„E normal ca străinii să fie îngrijoraţi de mediul din Borneo – spune el. Nu-i văd cu ochi răi. Dar cel mai important pas e să asiguri venituri mai bune pentru populaţie. Acesta începe cu plantaţiile de palmieri de ulei, care aduc bani, astfel încât oamenii să se poată bucura de un trai mai bun. E greu pentru oamenii flămânzi să aprecieze natura.“
Glen Reynolds, de la Centrul Teritorial Valea Danum, spune că „plata pentru serviciile de mediu“ e singurul lucru care va înclina balanţa în defavoarea despăduririi şi a plantaţiilor de palmieri. El foloseşte acest termen cuprinzător pentru a desemna modalităţile de a plăti comunităţile, regiunile sau ţările ca să-şi menţină ecosistemele sănătoase şi funcţionale. „Altfel, în zece ani nu va mai rămâne pădure în zonele joase din Borneo“ – spune Reynolds.
Protocolul de la Kyoto, din 1997, pentru re-ducerea gazelor de seră în vederea combaterii schimbărilor de climă nu a luat, în mod controversat, măsura de a plăti pentru protecţia pădurilor existente – „evitarea despăduririi“ –, dar conferinţa multinaţională din decembrie 2007, din Bali, Indonezia, a reluat problema controversată, considerând-o drept o revizuire a pactului de la Kyoto. În prim-planul dezbaterilor privind schimbarea climei a apărut un nou acronim, REDD (Reducerea Emisiilor din Despădurire şi Degradarea Pădurilor), iar conservaţioniştii din Borneo au văzut imediat în el ultima şi cea mai bună speranţă pentru viitor – care ar oferi posibilitatea unui cadru în care ţările bogate să combată schimbările de climă plătind pentru protejarea unor suprafeţe importante de pădure tropicală. În calea aplicării REDD stau o serie de probleme descurajante, dar, pentru cei care sunt martori la dispariţia pădurilor din Borneo, e o şansă.
„Aş argumenta că REDD e singura mare perspectivă la orizont – spune Frances Seymour, de la CIFOR. Haideţi s-o spunem pe şleau: de ce taie oamenii copacii? Pentru bani. Dacă reuşeşti să le oferi posibilitatea să câştige la fel sau şi mai mult şi să lase copacii în picioare, ai găsit răspunsul.“
Până la urmă, în Borneo conservarea nu ţine doar de frumuseţea pădurii tropicale sau de urangutani sau de elefanţi, şi nici chiar de palmierii de ulei. Niciunul dintre conservaţioniştii cu care am vorbit nu credea că palmierii de ulei ar fi un rău în sine şi cei mai mulţi erau de acord că o industrie bine organizată le-ar aduce avantaje săracilor fără să sacrifice bogăţia biologică a insulei. Anne Casson, cofondatoare a grupului pentru protecţia mediului SEKALA, exprimă părerea multora când spune: „Nu cred că va susţine cineva că nu mai putem avea palmieri de ulei. Problema e unde cresc. În loc de terenuri împădurite, pot creşte pe suprafeţe degradate. Până acum, s-au dat autorizaţii pentru palmierul de ulei în stânga şi-n dreapta, indiferent de preocupările de mediu. Cu suficientă voinţă politică şi o bună planificare a suprafeţelor, putem schimba situaţia.“
Dar totul se rezumă la un singur lucru. „E vorba de bani – spune Casson. Bani, bani, bani.“

Iată un alt vis. La marginea unui drum de pământ, în sudul insulei, se ridică o casă de lemn cu o singură cameră, cu câţiva bananieri în curte şi o grădină mică de legume în spate. Lângă casă stă în genunchi un bărbat care spală o motocicletă Yamaha Jupiter Z. E roşie şi străluceşte în soarele arzător, în timp ce omul o clăteşte de clăbuc.
Să zicem că numele bărbatului e Pak Wang. Cu motocicleta lui nouă, poate ajunge în satul vecin în câteva minute, în loc să meargă pe jos aproape o oră pe drum. În sat se poate întâlni cu prietenii, poate face cumpărături, poate merge la băruleţul cu karaoke şi se poate uita la televizor în restaurantul unchiului său. Acolo poate simţi că face parte din lume.
Pak Wang vrea un telefon mobil. Cei mai mulţi prieteni au unul şi dacă ar avea şi el i-ar fi mai uşor să-şi facă planuri împreună, să afle unde merg duminică seara, să se poată întâlni cu femeia drăguţă, pe nume Unita, care vinde fructe la o tarabă stradală din oraş.
Bun. Iată mesajul către lume. Dacă vrem să protejăm pădurile din Borneo, să conservăm o parte importantă din formidabila biodiversitate a insulei, să le asigurăm urangutanilor locuri pentru culcuşurile de peste noapte şi păsărilor rinocer fructe şi broaştelor zburătoare copaci în care să trăiască, nu e decât o cale. Trebuie să găsim o modalitate ca Pak Wang să-şi poată cumpăra telefon mobil. Apoi, după ce se căsătoreşte cu vânzătoarea de fructe cea drăguţă, o modalitate de a le asigura copiilor lor sănătate şi instruire. O modalitate care să le ofere un viitor mai bun, fără să fie nevoie să-şi transforme pădurile în plantaţii de palmieri de ulei sau în gropi de steril pentru minele de suprafaţă.
Şi trebuie s-o găsim cât încă a mai rămas ceva de protejat.

Text: Mel White

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din noiembrie 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*