Numaratoare inversă până la extincție

Iepurele-pitic Bryn a murit in 2008, la cateva luni dupa ce a fost facuta aceasta fotografie. Desi specia ei mai exista, populatia distincta genetic din Bazinul Columbiei, din care facea ea parte, a disparut. Responsabila pentru scaderea numarului lor e convertirea habitatului de artemisia in teren agricol. Conservationistii spera ca un program de reproducere sa recupereze o parte a genomului.

 

Lipsa unor habitate sănătoase prevede un viitor sumbru pentru multe specii. Pericolul ca o specie să-și piardă ultimele exemplare a devenit deja o realitate.

Eseu de Verlyn Klinkenborg

Vrăbiile din insula Merritt nu mai sunt. Locul de veci al ultimei vrăbii-de-mare-cenușii este un recipient de sticlă din Colecția de Ornitologie de la Muzeul de Istorie Naturală din Florida. Ochii păsării sunt mătuiți, iar penele i-au fost zbârlite de alcoolul care aproape umple borcanul.

O etichetă precizează că pasărea, un mascul bătrân, a murit la 16 iunie 1987. La trei ani ț și jumătate de la moartea acelei vrăbii, a apărut o însemnare seacă în Registrul Federal, care anunța că vrabia-de-mare-cenușie a dispărut și că a fost scoasă de pe lista guvernului federal cu animale sălbatice amenințate și periclitate.

Nici pasărea, nici habitatul ei critic – mlaștinile sărate din Insula Merritt, din largul coastei Floridei, care găzduiește și Centrul Spatial J. F. Kennedy – nu aveau să mai fie protejate de Legea speciilor periclitate. Ce a ucis vrăbiile din Insula Merritt? Intr-un cuvânt, progresul.

Nimeni nu mânca vrabia-de-mare și nici nu o vâna pentru amuzament. Cuiburile sale nu erau vandalizate și nici nu a fost decimată dintr-odată de vreun prădător nou apărut. Dar pulverizând DDT impotriva țânțarilor și construind indiguiri, care au permis ca vegetația de apă dulce să pună stăpânire pe mlaștinile sărate, oamenii au modificat ecosistemul – încercând să-și îmbunătățească propriile vieți – și au descoperit, prea târziu, cât de adaptată la casa ei din iarbă-de-mare era de fapt vrabia-de-mare.

Așa arată o specie după ce habitatul ei a dispărut pentru totdeauna, precum acea ultima vrabie păstrată într-un borcan de sticlă. Timp de 35 de ani, de cand Richard Nixon a promulgat-o în decembrie 1973, Legea speciilor periclitate (ESA) a fost un refugiu de readaptare biologică, un fel de custodie legală pentru protejarea formelor de viață aflate în pericol de dispariție.

Într-un fel, ar fi mai potrivit să i se spună Legea speciilor și habitatelor periclitate, din moment ce scopul legii e să protejeze speciile, identificând și apoi protejând habitatul lor critic – pădurea virgină pentru huhurezul-pătat-nordic, Raul Little Tennessee pentru bibănașul-de-Tennessee.

Legea a fost controversată încă de la promulgare, nu pentru că încearcă să salveze flora și fauna sălbatică, ci pentru că încearcă să salveze habitatul de care au ele nevoie pentru a supraviețui.

De obicei – și aici apare problema – asta înseamnă să-i impiedice pe oameni să modifice în vreun fel acele ecosisteme. Legea adoptată în 1973 a fost o lege slabă, inflexibilă. Apela la fiecare departament și agenție din guvernul federal să facă eforturi pentru protejarea speciilor amenințate și periclitate. Cerea guvernului federal să coopereze cu guvernele statale în aplicarea ei și promitea că Statele Unite vor adera la mai multe tratate internaționale al căror scop este conservarea speciilor amenințate cu dispariția.

Era, într-un fel, o declarație a drepturilor viețuitoarelor. Legea avea un caracter de urgență – o urgență pe care o aveau și legile aerului curat și apei curate din 1970 și 1972. Ceea ce le-a inspirat pe toate a fost un val de conștientizare a problemelor de mediu aparut din multe surse – inclusiv din cartea lui Rachel Carson Silent Spring (Primăvara tăcuta), publicată în 1962 – și din înțelegerea bruscă și dureroasă a faptului că multe specii, de la balene la cocorii-americani, se împuținau dramatic. Este urgență mai redusă în prezent?

În 1973 erau cu aproape 100 de milioane mai puțini americani și cu aproximativ 2,8 miliarde mai puțini oameni pe planetă. Cercetătorii abia începuseră să-si dea seama de schimbarea climatică la amploarea proiectată astăzi și de efectele sale asupra animalelor și plantelor.

Raport după raport – despre pierderea habitatului, despădurire, jefuirea fondului piscicol oceanic, scăderea populațiilor de păsări migratoare – denotă clar că tabloul pentru multe specii, poate pentru majoritatea, arată mult mai rău acum decât cu 35 de ani în urmă.

Și totuși, la vremea aceea, legea a devenit un teatru de război. În parte, pentru că a creat un conflict permanent între dreptul de a administra și a dezvolta o proprietate după cum crede de cuviință proprietarul și nevoia de a proteja habitatul critic pentru orice specie periclitată care trăiește în el. Nu există dubii în privința intențiilor clare ale legii. Interzice „atingerea“ vreuneia dintre speciile periclitate și sincriminează distrugerea habitatului critic, chiar și pe proprietățile private.

Unii proprietari de terenuri consideră că această prevedere le violează drepturile legale. Ei și-au prezentat argumentele pe toate căile posibile, până la Curtea Supremă, și de cele mai multe ori au pierdut. Unii proprietari care s-au temut de posibilul impact al Legii speciilor periclitate s-au grăbit să-și exploateze proprietatea preventiv – de exemplu, tăind copacii – atunci când o specie era luată în considerare pentru listare.

Ca să prevină acest lucru și să creeze o supapă de siguranță în lege, guvernul federal a inițiat programe precum Safe Harbor. Proprietarii de terenuri participanți acceptă să protejeze habitatul în schimbul unor asigurări că nu vor fi impuse limite mai restrictive asupra proprietății lor.

Dar legea rămâne pe un teren nesigur. Nu a mai fost reautorizată de la sfârșitul anilor ’80 – neprimind finanțare multianuala, –, dar rezistă pe baza subsidiilor cerute de Departamentul de Interne. Administrația Bush a făcut aproape tot ce s-a putut ca să pericliteze legeaîn sine, reducând finanțarea și politizând evaluările științifice care determină statutul speciilor în pericol. Până la ora la care acest articol a plecat la tipar, doar 64 de specii fuseseră trecute pe listă în cei aproape opt ani cât a fost George W. Bush la Casa Alba.

În timpul mandatului de patru ani al tatălui său, totalul a fost de 235. Adăugarea unui animal pe lista nu e simplă. Uneori, o specie e propusă de Serviciul pentru Vânătoare și Pescuit din SUA sau de Serviciul Național pentru Pescuit Marin. Alteori e propusă de public sau de un grup conservaționist.

Candidatul la listare trebuie să treacă printr-o verificare științifică și o dezbatere publică. Una dintre ultimele adaugări – ursul-polar, care a primit statutul de specie amenințată în luna mai a anului trecut – sugerează câteva dintre dificultățile inerente.

Habitatul ursului-polar se micșoreaza din cauza schimbărilor climatice, dar e compromis și de graba de a exploata minereurile și petrolul din Arctica. Dirk Kempthorne, șeful Departamentului de Interne, a trecut ursul-polar pe listă abia după ce a fost obligat de către un tribunal federal și după ce a numit Legea speciilor periclitate „poate cea mai puțin flexibilă lege pe care a adoptat-o vreodată Congresul“.

În ultimele sale luni, Administrația Bush a propus schimbări normative care ar fi golit legea de conținut, permițând agențiilor federale, și nu oamenilor de știință, să decidă dacă să protejeze o specie sau nu. În momentul de față, 1.050 de specii din Statele Unite și din apele învecinate sunt periclitate, adică sunt pe cale de dispariție, alte 309 sunt amenințate, adică ar putea ajunge pe cale de disparițe în viitorul apropiat.

Există planuri de recuperare – strategii pentru refacerea populaților în scădere – pentru majoritatea, inclusiv măsuri precum achiziționarea de plaje de cuibărit pentru țestoasa careta din Atlantic sau refacerea habitatului mlăștinos pentru șarpele-de-apă-cu-burta-roșie. Dar habitatul critic a fost desemnat doar pentru 520 de specii.

Iar când vine vorba de refacerea propriu-zisă, cifrele nu sunt încurajatoare. Din 1973, doar 39 de specii din Statele Unite au fost eliminate de pe lista speciilor periclitate și amenințate. Nouă dintre ele au dispărut, iar 16 au fost eliminate când au apărut probe potrivit cărora o specie aflată pe listă nu era, de fapt, primejduită. Numai 14 s-au refăcut suficient cât să fie scoase de pe listă. Între timp, aproape 300 de candidați oficiali, de la hrișca-de-Las-Vegas la fluturele-azur-de-Miami, așteaptă să fie incluși pe listă. Oponenții spun că cifrele acelea arată cât de ineficientă e în realitate Legea speciilor periclitate.

Dar ele ar putea arăta cu câtă inerție economică și politică s-a confruntat legea. Mai sunt și alte căi de a-i măsura reușita. Câte specii ar fi putut dispărea fără ea? Poate cea mai bună măsura a valorii legii e chiar controversa pe care o provoacă, faptul că le oferă speciilor periclitate dreptul de a se adresa justiției, ajutându-ne să vedem consecințele involuntare ale acțiunilor noastre.

Ne aduce aminte că deciziile economice aparent simple – construirea unui nou cartier, acordarea unor licențe de foraj sau cultivarea a și mai mult porumb pentru producția de etanol – trebuie gândite în contextul mult mai larg al economiei naturii, unde multe vieți atârnă în balanță.

Unele animale sunt atât de emblematice, încât e ușor de ințeles de ce ne străduim să le salvăm. Vulturul-pleșuv, un blazon american, a fost șters de pe lista in 2007 pentru că populația din cele 48 de state americane (fara Alaska și Hawaii) a fost refăcuta cu succes – de la mai puțin de 500 de perechi reproducătoare în 1963, la circa 10.000 de perechi în 2007. O populație de urși-grizzly – în Parcul Național Yellowstone – a „absolvit“ lista. La fel s-a petrecut cu alte specii remarcabile, precum șoimul-călător sau aligatorul-de-Mississippi.

Dar ce se întâmplă cu musca-nisipurilor-Delhi, o insectă de 2,5 cm, care acum trăieste doar în câteva locuri din districtele Riverside și San Bernardino, în sudul Californiei? Sau cu cei 165 de gândaci-tigru-de-Salt Creek rămași, care trăiesc în câteva petice de mlaștină sărată din apropiere de Lincoln, Nebraska?

Dar cu cocorul-de-Mississippi, din care mai sunt vreo 25 de perechi reproducătoare? Sau cu midia-lui-Higgins, cândva larg răspândită, al cărei areal s-a micșorat la câteva bălți de pe Fluviul Mississippi și afluenții săi? Dar cu o pasăre de țărm precum fugaciul-mare-roșu, care nu se află pe lista federală, dar este în scădere abruptă din cauza recoltării excesive a principalei sale surse de hrană, crabii- potcoavă?

Majoritatea oamenilor nici nu au auzit de aceste vietăți și cu atât mai puțin le-au văzut. Nu au alt farmec direct, în afară de frumusețea lor intrinsecă. Nu se remarcă prin altceva, decât prin propriul lor mod de viață, care a fost perturbat de dezvoltare, poluare sau răspândirea unor specii invazive.

După 35 de ani, este evident că Legea speciilor periclitate este de fapt un test – și nu doar pentru a vedea dacă putem face munca științifică, birocratică și legală suficient de repede pentru a identifica miile de specii aflate în pericol. Legea e un test al priorităților – un test cu care se vor confrunta din nou președintele proaspăt ales și administrația sa.

După toate lecțiile delicate din punct de vedere politic pe care le-am învățat despre protejarea speciilor aflate în pericol, își va asuma țara din nou sarcina cu tot atâta hotărâre și idealism ca în 1973? Iar și iar, bătălia pentru trecerea pe listă a unei specii – punerea ei sub protecția legii – se reduce la alegerile pe care le facem în viața noastră cotidiană. Trecerea pe listă a cocoșului-mare-de-salvie, de exemplu, ar obstrucționa exploatarea gazului natural și a cărbunelui in Wyoming. Dar am putea compensa acele pierderi în producție economisind energia, ceva ce ar trebui să facem oricum pentru a încetini schimbările climatice.

Pare un paradox. Pentru adaugarea unor specii pe lista celor periclitate e nevoie de eforturile concertate ale cercetătorilor, legislatorilor, ecologiștilor și cetățenilor de rând. Dar ceea ce salvează speciile, în cele din urmă, este moderația oamenilor, capacitatea de a echilibra nevoile noastre cu nevoile celorlalte viețuitoare de pe planetă. Nu putem ghici cât timp va supraviețui omenirea, dar un lucru este sigur.

Cu cât sunt mai mari șansele de supraviețuire ale plantelor și animalelor aflate în pericol –, cu atât mai mari vor fi și sansele noastre.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*