Paradisul de gheata

Viata abundenta din Svalbard, arhipelagul arctic al Norvegiei, se confrunta cu un dezghet lent.

Viata abundenta din Svalbard, arhipelagul arctic al Norvegiei, se confrunta cu un dezghet lent.

Text: Bruce Barcott

 La cinci minute dupa miezul noptii, in Svalbard: lumea din salbaticie e treaza si zgomotoasa. In capatul unui estuary protejat din Adventdalen, o vale aflata intr-un grup de insule de la jumatatea distantei dintre Norvegia si Polul Nord, un stol de chire-polare planeaza si se rotesc in lumina zilei perpetue.

Sunt agitate. Un cuplu de pescarusi-de-gheturi – rapitorii de pui, hotii de oua, formidabilii pradatori inaripati ai Arcticii – se apropie dinspre est. Chirele se apara cu inversunare. Se reped cu ciocurile lor rosii la pescarusi si se transforma intr-un nor amenintator.

Apararea functioneaza. Pescarusii ocolesc chirele si dau roata pe uscat, survoland o pereche de eideri care si-au facut cuibul pe pamant, cotetul unor caini de sanie si un ren solitar care se hraneste in tundra. Este o noapte de vara tipica la Svalbard, un refugiu cu totul atipic din nordul Arcticii, ce abunda intr-o extraordinara etalare a vietii salbatice.

Putine locuri din regiunea circumpolara se pot lauda cu o asemenea biodensitate. Ursii-polari prospera aici. Cam jumatate din populatia de ursi din Marea Barents, estimata la 3.000, isi cresc puii pe insulele izolate ale arhipelagului, iar oamenii sunt avertizati sa nu se aventureze in afara oraselor fara o arma care sa-i protejeze impotriva lui Ursus maritimus.

Pasarile marine migreaza cu milioanele spre Svalbard. Cinci specii de foci si 12 feluri de baleen se hranesc in apele din largul coastei. Morsele prospera de pe urma abundentei molustelor de-a lungul platoului continental cu adancime mica al Marii Barents. In tundra deschisa a podisurilor si vailor din Svalbard, renii se hranesc, iar vulpilearctice vaneaza fara sa se teama de pradatori. Din perspectiva omului, terenul e sterp, auster, necrutator.  

Mai bine de jumatate din masa uscatului e incorsetata de gheata. Mai putin de 10% ofera suficienta lumina si pamant pentru a sustine vegetatia. Intr-una din veri, in timpul unei catarari pe pantele stancoase ale Nordenskioldfjellet (Muntele Nordenskiold), am numarat doar sapte specii diferite de plante in cinci ore – si acestea agatandu- se de o existenta firava, pitite printre placile ocrotitoare de roca sparta precum pustnicii in desert.

Cu ani in urma, pe cand arheologul norvegian Povl Simonsen cerceta limitele supravietuirii omului in Nordul indepartat, acest a vorbit despre „limita posibilului“. In cea mai mare parte a istoriei sale, Svalbardul s-a aflat dincolo de aceasta limita. 

Vechile civilizatii n-au pus piciorul aici. Vikingii nu l-au colonizat. Inuitii s-au tinut la distanta. Chiar si astazi, cand turistii se bucura de servicii aeriene zilnice de la Oslo, doar 2.500 de persoane locuiesc aici tot anul, multe lucrand in minele de carbune de la Svalbard. Iarna aduce cu sine intunericul perpetuu. Dar Svalbardul functioneaza ca un extraordinar leagan al vietii pentru un numar exclusivist de specii. Iar secretul acestui loc n-are de-a face cu pamantul. Svalbardul e guvernat de apa, lumina si temperatura.

 La aceasta latitudine extrema, masinaria biotica e alimentata de Curentul Golfului, care matura Coasta Estica a Statelor Unite. Daca ai calatori pe bratul principal al Curentului Golfului, Curentul Atlanticului de Nord, ai ajunge in Curentul Vestic Spitsbergen, din largul coastelor Svalbardului. Acolo, curentul cald, sarat (desi la 5,50C „cald“ e un termen relativ) face ca in general apa sa nu inghete si hraneste formatiuni masive de plancton in fiecare primavara. Planctonul atrage balene si bancuri mari de pesti-capelini si cod-polar, care asigura hrana pentru pasarile marine si foci.

Abundenta de foci, in schimb, constituie hrana pentru ursii-polari din Svalbard. Ursii adulti consuma o cantitate uriasa de grasime de foca, provenind in special de la foci-inelate si foci-cu-barba. Hrana aceasta produce energia necesara pentru a le permite ursilor masivi (masculii cantaresc de obicei pana la 590 de kilograme, femelele cam pe jumatate) sa se deplaseze pe teritorii ce pot varia de la 155 de km2 la 370.000 km2. Apele bogate in energie din largul coastei atrag anual si o multime de pasari marine. in fiecare mai si iunie, cand gheata se retrage iar tundra se curata de zapada, cel putin 3 milioane de pasari invadeaza Svalbardul.

Sunt numeroase, insa nu si diverse. Doar aproximativ 28 de specii sunt considerate ca fiind obisnuite sau numeroase si numai una – ierunca-alpina – e capabila sa traiasca aici pe tot parcursul anului. Pasarile migreaza aici pentru a se reproduce in siguranta si pentru ospatul neintrerupt.

O chichita geologica face sa functioneze intregul sistem. in unele locuri, linia de coasta a Svalbardului e formata din stanci care se ridica din mare aproape vertical. Nu sunt totusi peretii netezi, ca El Capitan, din Yosemite. Aflorimentele de roca ofera milioane de refugii suficient de late pentru a sustine un cuib, dar adesea prea primejdioase pentru pradatori ca vulpea-arctica.

E un loc perfect pentru reproducere. Perechile de fulmari, alce-polare si pescarusi-cu-trei-degete, uneori amestecandu-se pe aceeasi stanca, vor solicita un loc de cuibarit pe durata sezonului si-si vor creste puii cu fructe de mare culese chiar din balcon, disponibile 24 de ore pe zi pe durata verii lipsite de intuneric.

Cand pasarile preiau o stanca, transformarea poate fi profunda. O data, pe cand calatoream cu un fost trauler intr-un fiord interior din Spitsbergen, am privit in sus ca sa vad o pudra fina de nea profilandu-se pe griul sepulcral al unei stanci marine. Privind scena prin binoclu, mi-am dat seama ca nici gand sa fie vorba de zapada. Era invalmaseala a zeci de mii de pescarusi-cu-trei-degete cuibarind pe marginile stancilor, capetele lor albe creand efectul unei picturi pointilliste de la kilometri departare.

Oricat de impresionante ar fi pasarile ce vin vara la Svalbard, ele sunt un fel de profitori ai naturii: prezenti in vremurile bune, absenti in cele rele. Odata cu venirea lui septembrie, majoritatea vor zbura spre sud. E dificil sa nu le acorzi un respect deosebit rezidentilor permanenti de la Svalbard, fiecare parand sa foloseasca una dintre cele doua strategii comune pentru a supravietui brutalei ierni arctice: sa continue vanatoarea sau sa inmagazineze energie suplimentara.

Principalul practicant al primei tactici e ursul-polar, desigur, care-si petrece o mare parte din iarna dand tarcoale gaurilor folosite de foci pentru a respira, asteptand ca pranzul sa iasa la suprafata. Vulpea-arctica foloseste o strategie mixta.

Ea continua sa vaneze camuflata de blana ei alba, dar cand situatia devine critica, sapa dupa rezervele de mancare, puse in „camara“ cu luni inainte. in regiunile mai temperate, reputatia vulpii de a ucide din placere – dand iama prin cotete, ucigand mult mai multe pasari decat poate manca – i-a atras ura fermierilor, dar aici stocarea acelui surplus reprezinta adesea diferenta dintre viata si moarte.

Atat pentru ren cat si pentru ierunca-alpina, stocarea energiei suplimentare inseamna un singur lucru: ingrasarea. Sa privesti un ren care se hraneste la miez de noapte in Svalbard inseamna sa fii martorul unui eveniment extraordinar. Renii de aici, la fel ca si ieruncile, renunta la ritmurile nocturne, care guverneaza viata majoritatii animalelor.

Ei mananca si mananca si mananca, apoi se odihnesc putin, apoi mananca si mai mult, indiferent de momentul din zi. Renii pun pe ei un strat de osanza gros de 10 cm.

Iarna, cand mancarea se imputineaza, grasimea actioneaza ca o rezerva de energie pentru ren. Supravietuitorii din salbaticia de la Svalbard si-au dat seama cum se pot adapta la intunericul Arcticii extreme, la frigul patrunzator si la vegetatia insuficienta.

Dar exista o forta care a venit peste ei prea rapid pentru a se putea obisnui cu ea: oamenii. intre secolele al XVII-lea si al XIX-lea, vanatorii de balene au navigat spre Svalbard pentru a vana uriasele cetacee din regiune, a caror grasime consistenta putea fi transformata in untura de balena si, pana la urma, in profituri frumoase. intr-o calatorie la Svalbard din 1612, capitanul unei corabii olandeze raporta ca Marea Barents era atat de plina de balene, incat prova vasului separa bestiile de parca ar fi despicat o banchiza.

Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, apetitul insatiabil al lumii pentru untura de balena aproape ca le exterminase. in jur de 50.000 de balene-de-Groenlanda, mamiferul cu durata de viata cea mai mare din lume, au fost capturate doar de vase olandeze. Profitabilul macel a dus specia in pragul disparitiei. (Astazi supravietuiesc peste 10.000 de balene-de-Groenlanda, cele mai multe in marile Bering, Ciukcilor si Beaufort.) Dupa ce-au facut prapad printre balene, vanatorii si-au indreptat atentia spre morse – pentru fildesul lor – si aproape ca au distrus si specia aceasta.

La sfarsitul Primului Razboi Mondial, Tratatul de la Svalbard oferea Norvegiei suveranitate asupra arhipelagului, pe ale carui resurse pusesera ochii si Suedia si Rusia. Tratatul s-a dovedit a fi un punct de cotitura. in decursul secolului al XX-lea, oficialitat ile norvegiene au pus capat dezmatului si au transformat teritoriul uneia dintre cele mai mari macelariri ale animalelor salbatice intr-una dintre cele mai protejate rezervatii ale acestora.

Astazi, 65% dintre insulele Svalbardului si 75% dintre zonele lui marine fac parte din parcuri nationale sau din rezervatii naturale. Se intampla un lucru remarcabil cu animalele carora li se ofera habitat si tihna. Ele prospera.

Populatia de morse din Svalbard, decimata pana la cateva sute de animale pana in anii 1950, si-a revenit la peste 2.600 in 2006. Doar o mie de reni mai pasteau prin vai in anii 1920. Astazi, unii experti cred ca acestia ar atinge aproximativ 10.000 de exemplare. Zilele macelului neingradit sunt duse, insa oamenii continua sa exercite in aceste locuri o presiune indirecta asupra vietii salbatice.

Toxine precum PCB si compusi perfluorinati ajung la Svalbard dusi de vant si de curentii oceanici si sunt asimilati in tesuturile adipoase ale pescarusilor-de-gheturi, lupilor-demare- atlantici, vulpilor-arctice si focilor- nelate, compromitandu-le sistemele imunitare. Ursii-polari au niveluri mult mai ridicate de substante poluante decat cei din Alaska si Canada.

Modificarea climatului, pe de alta parte, produce vara o retragere a banchizei, periclitand ursii-polari din regiune. Viata salbatica infloritoare de aici s-a adaptat la unul dintre cele mai dificile climate de pe Pamant. Pe masura ce temperaturile urca, pasarile, mamiferele si pestii vor fi nevoiti sa se adapteze in continuare.

Poate ca exista motive de speranta, gratie neobisnuitelor moduri prin care viata salbatica din Svalbard s-a obisnuit deja cu oamenii, pradatorii deveniti protectori. in asezarile miniere din Barentsburg, zeci de pescarusi-cu- trei-degete au transformat cladirile abandonate in stanci improvizate ale pasarilor, facandu-si cuib pe pervazurile ferestrelor.

La miezul noptii sau la amiaza – pentru pasari n-are nicio importanta –, parintii sar de pe pervazuri pentru a se scufunda dupa pestii care roiesc in golful de dedesubt. Prin putinul pe care-l fac, pescarusii extind limitele posibilului, pervaz dupa pervaz. E ingenios, dar nu e ceva atipic pentru Svalbard. La aceasta latitudine, oportunitatea si abundenta se ivesc adesea in locurile cele mai neasteptate.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*