La capătul lumii

Boreray, St. Kilda. Ceaţa se ridică, dezvăluind o insulă cocoţată departe, în largul Atlanticului. Oamenii au supravieţuit timp de milenii pe St. Kilda, însă ultimii localnici au renunţat la casele lor izolate în urmă cu aproape 80 de ani. Foto: Jim Richardson

Hebridele Scoţiei, deopotrivă aspre şi sublime, au învăţat generaţii întregi de artişti, oameni de ştiinţă, poeţi şi călători să preţuiască sălbăticia.

Michael Robson s-a îndrăgostit în 1948 – de un loc unde nu fusese niciodată.
O revistă ilustrată a aprins imaginaţia băieţelului, purtându-l din atmosfera tihnită a căminului său englezesc până în insulele sălbatice care se ridică în şiruri crenelate în largul coastei de nord-vest a Scoţiei. Oricând şi oricât de des putea, mai întâi în vacanţele de la şcoală, apoi în concediu, Robson, cuprins de chemarea Hebridelor, pleca de pe continent şi străbătea distanţe lungi cu vaporul cu aburi şi autobuzul, cu barca şi cu piciorul, aventurându-se din munţii Insulei Skye până în mlaştinile şi lacurile saline de pe Lewis şi Harris şi chiar mai departe, străbătând kilometri întregi de ocean până la o bucăţică de uscat stâncos, unde ultima aşezare permanentă fusese abandonată cu un secol în urmă.
Peste 500 de insule şi insuliţe alcătuiesc Hebridele Interioare şi Exterioare. Adesea învăluite de ceţuri şi ploi, aproape întotdeauna biciuite de vânturi, sunt înconjurate de ape suficient de temperamentale ca să pună la grea încercare chiar şi pe cel mai priceput căpitan. Apele mării pot să treacă într-o singură zi de la vălurele mătăsoase de un incredibil albastru tropical la atacul năprasnic al talazurilor spumegânde şi cenuşii ca oţelul. Mii de ani, oamenii s-au zbătut din greu ca să supravieţuiască aici. Chiar şi în aceste condiţii, celţii şi vikingii, apoi scoţienii şi englezii au luptat pentru a stăpâni aceste ţărmuri. Astăzi, doar câteva zeci de Hebride mai sunt locuite. „Insulele reprezintă o provocare – spune Robson. Unii vizitatori le consideră sumbre, dar asta nu arată decât că nu sunt cu adevărat atenţi.“
Între două bătălii, insulele s-au bucurat de prea puţină atenţie. Celebrul intelectual ursuz al Londrei din secolul al XVIII-lea Samuel Johnson a declarat că populaţia din Sudul continental al ţării nu ştia mai multe despre aceste insule decât ştia despre „Borneo şi Sumatra“. Puţinele informaţii scrise despre ele se concentrau asupra „îmbunătăţirii“ insulelor: ce recolte ar putea fi cultivate aici? Ce resurse ar putea fi exploatate? Câţi locuitori ar putea susţine diversele insule şi ce fel de rente ar putea aceştia să producă pentru proprietarii pământurilor? În cea mai mare parte, Johnson a completat jurnalul călătoriei sale în Hebride plângându-se de dificultăţile călătoriei şi de condiţiile rustice de cazare pe care le-a avut de suportat.
Dar chiar în perioada în care Johnson bombănea, câştiga teren un alt set de idei des
pre valoarea unor asemenea locuri aspre, accidentate. Gânditorii scoţieni iluminişti, în special filosoful David Hume şi geologul James Hutton, delimitau clar intelectul de sentiment, insistând ca lumea înconjurătoare să fie cunoscută prin experienţă directă, nu prin referire la autorităţi în materie străvechi şi sacre. Pentru aceşti oameni, natura nu era doar o sălbăticie care trebuia îmblânzită, ci era chiar cartea de căpătâi a Pământului.
Unele dintre cele mai dramatice pagini ale acesteia au fost desluşite în Hebride. În 1800, geologul Robert Jameson (care mai târziu avea
să fie profesorul lui Charles Darwin, la Universitatea din Edinburgh) a publicat Mineralogia insulelor Scoţiei, în două volume, descriind în detaliu sute de locuri din Hebride. Pe Islay, Jameson a remarcat prezenţa unor depozite de scoici departe de nivelul celui mai înalt flux. „Dovadă – scrie el – că apele mării se retrag de pe uscat.“ Oamenii de ştiinţă ştiu acum că aceste plaje fosile, situate cu până la 35 m deasupra nivelului actual al mării, înregistrează trecerea ultimei mari epoci glaciare. Când gheţarii care acopereau insula ca o pătură au început să se topească, în urmă cu 15.000 de ani, eliberând-o de uriaşa greutate a gheţurilor, uscatul a început să-şi revină, ridicând în cele din urmă linia ţărmului foarte sus şi uscatul din mare.
Despre Skye, Jameson a declarat că „se pare că această insulă a fost, într-o perioadă anterioară, foarte expusă unor convulsii violente“. Într-adevăr, arcul ascuţit al lanţului muntos Black Cuillin, care se ridică la aproape 1.000 m deasupra nivelului mării, este rămăşiţa unui vulcan. Structurile exterioare au dispărut de mult, dezvăluind forma golaşă şi contorsionată a camerei de magmă adânci, care a clocotit aici în urmă cu 60 de milioane de ani.
Jameson s-a oprit cu puţin înainte de a ajunge la insulele din extremitatea vestică a arhipelagului, astfel încât a ratat şansa de a clasifica rocile dungate şi pestriţe care stau la baza Hebridelor Exterioare. Numit astfel după Insula lui Lewis, unde a fost descris prima dată, gnaisul lewisian s-a format în urma activităţii magmatice produse la mare adâncime în scoarţa
Pământului, cu mai bine de trei miliarde de ani în urmă. Alterat intens şi în repetate rânduri, ridicat de mişcările tectonice complexe şi scos la lumină de erodarea masivă, este cea mai veche rocă de pe Insulele Britanice şi una dintre cele mai vechi din Europa.
Poate cel mai evocativ loc unde putem întâlni gnaisul lewisian este marele cerc de piatră de la Callanish, care domină Lacul Roag, pe Lewis. E posibil ca stâncile Callanish, ridicate în urmă cu 4.500 până la 4.900 de ani, să stea în picioare de mai multă vreme decât inelul central de la Stonehenge. Prea puţine se ştiu cu certitudine despre cei care le-au ridicat, dincolo de evidenta măiestrie inginerească, dar pare firesc ca unul dintre primele monumente care atestă ocuparea Hebridelor de către oameni să fi fost meşterit din această rocă extrem de veche. Şi alte pietre ridicate astfel pot fi întâlnite în insule, alături de monumente funerare din epoca bronzului şi fortificaţii robuste din epoca fierului – cele mai multe construite la fel, din gnais lewisian. Rămăşiţele sfărâmicioase invocă parcă spiritele războinicilor puternici, teroarea sătenilor atacaţi dinspre mare şi hotărârea fermierilor, păstorilor şi pescarilor de a-şi clădi adăposturile la marginea lumii.
Romantismul acestor ruine ameninţătoare îi vorbeşte cu multă forţă lui Michael Robson.
Vechile poveşti – spune el –, oricât de extravagante şi imposibile ar fi uneori, au adesea şi o măsură a autenticităţii lor“. Ca şi preocuparea Iluminismului pentru observaţie, sensibilitatea romantică este o moştenire a secolului al XVIII-lea, iar Hebridele se numără printre pietrele sale de temelie. Inventivitatea britanică alimentase o revoluţie industrială abia începută – şi generase niveluri brutale de zgomot, poluare şi aglomeraţie. Pentru o lume tot mai mecanizată şi mai urbanizată, natura a devenit un refugiu, un loc al contemplării şi inspiraţiei, având puterea sublimă de a transforma emoţia şi gândurile. „Fiecare vale are bătălia ei, fiecare pârâu, melodia lui“ – declara Sir Walter Scott, ale cărui romane şi poezii au făcut auzită vocea Scoţiei sălbatice. Până şi Robert Jameson, cel atât de categoric raţional, îşi asigura cititorii că nu e „insensibil la emoţiile trezite în mod firesc la vederea scenelor izolate şi izbitor de frumoase care îmi apar adesea în cale“.
Zona unanim considerată drept cea mai impresionantă din întregul arhipelag a fost descoperită în 1772 de naturalistul englez Joseph Banks. În drumul său către Islanda, prin Insulele Hebride, Banks vizitase micuţa Insulă Staffa şi în zona sa sud-vestică descoperise „cei mai remarcabili stâlpi“. Recunoscute acum ca fiind rămăşiţe ale erupţiilor vulcanice colosale care au început să despice Bazinul Oceanului Atlantic de Nord în urmă cu aproximativ 60 de milioane de ani, aceste coloane impunătoare de bazalt formau unul după altul spectacole magnifice, pe măsură ce grupul exploratorului se deplasa de-a lungul ţărmului. Cea mai măreaţă dintre toate era marea peşteră marină pe care Banks a numit-o Peştera lui Fingal. Fingal era eroul unui poem epic pe care scoţianul James Macpherson susţinea că-l tradusese din versurile scrise de Ossian – bardul gaelic al antichităţii, un adevărat Homer al Britanniei. Evocând un trecut mistic, poemul epic – în cele din urmă dovedit a fi în mare parte compoziţia proprie a lui Macpherson – stârnise o fascinaţie romantică faţă de peisajul acoperit de ceţuri din nordul Britanniei.
Având o intrare mai înaltă decât o clădire cu şase etaje, cavitatea plină de coloane a Peşterii lui Fingal pătrunde pe aproximativ 70 m şi răsună de vuietul mării. „Prin comparaţie cu asta – spunea Banks –, ce sunt catedralele sau palatele construite de mâna omului!?“ Desigur, englezul nu descoperise cu adevărat nimic: insularii vorbitori de gaelică ştiau cum răsuna peştera de tumultul valurilor şi o numeau Uamh Binn, „Peştera Melodioasă“. Dar celebritatea lui Banks a făcut ca relatarea sa să se bucure de mare atenţie. În plus, legând această minune geologică de popularele poeme ale lui Ossian, Banks a contribuit la transformarea peşterii într-o atracţie turistică irezistibilă.
Momentul era bine ales. Cărţile de călătorie ilustrate  deveneau mai ieftine, pe măsură ce plăcile tipografice durabile, din oţel, le înlocuiau pe cele din cupru, mai moi, făcând posibilă tipărirea unor tiraje mai mari. Noi drumuri şi servicii de transport pe vasele cu aburi făceau mai simplă deplasarea între insule. Anii Războaielor Napoleoniene făceau aproape imposibile călătoriile pe continent pentru britoni, dar Hebridele erau exotice şi – cu un mic efort aventuros – accesibile.
Există locuri atât de sălbatice, încât pare că nici măcar cei mai zdraveni oameni nu ar putea să le reziste întotdeauna. St. Kilda, un mic grup de insule cocoţate în Atlanticul de Nord, la 64 km vest de Uistul de Nord, au fost ocupate timp de mai bine de 4.000 de ani de o comunitate micuţă, cândva ghemuită de-a lungul curbei Golfului Village, pe Hirta, cea mai mare insulă. Oile păşteau pe pantele abrupte peste tot în jur. Recolte modeste de orz, ovăz şi cartofi erau cultivate pe terase înălţate, unde solul firav era atent îmbunătăţit prin aplicarea algelor marine bogate în minerale. Furtunile iernii, care străbătuseră dezlănţuite mii de kilometri de ocean deschis, loveau insula cu o ferocitate aproape imposibil de imaginat. În 1852, 36 de locuitori ai insulei – aproximativ o treime din populaţia insulei la acea vreme – au preferat să pornească pe un drum lung şi anevoios către Australia, în loc să mai rămână pe St. Kilda. Mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul pe mare.
În 1930, cei 36 de locuitori care mai rămăseseră pe insulă nu mai puteau îndura. Au înaintat guvernului o petiţie, pentru a fi evacuaţi din casele lor. Pe 29 august, localnicii de pe St. Kilda şi cea mai mare parte a şeptelului lor s-au îmbarcat pe un vas către Scoţia continentală. Declarate în 1986 sit inclus în Patrimoniul UNESCO, insulele aparţin acum păsărilor care planează peste stâncile lor ascuţite, iar singurii oameni de aici sunt acum doar vizitatorii migratori.
În tinereţea sa, Michael Robson traversa cei peste 60 km din largul Atlanticului de Nord care despart Lewis de singuratica Insulă Rona, un alt avanpost abandonat. Întins sub cerul liber în nopţile frumoase de vară, asculta ţipetele păsărilor marine care îşi fac cuib cu miile pe Rona, an de an. Găsea semne lăsate de oamenii de mult plecaţi de aici – de la colibe dărăpănate de piatră, care adăpostiseră pustnicii creştini din secolul al VIII-lea, până la pietre tocite pe care locuitorii de mai târziu ai insulelor le folosiseră ca să-şi macine grânele. Niciuna dintre aşezările de pe Rona nu a rezistat în timp: condiţiile cumplite au doborât până la urmă fiecare grup izolat, unul după altul.
În cele din urmă, Robson s-a stabilit pe Insula Lewis, acum 16 ani, şi şi-a deschis pentru public colecţia de istorie şi folclor scoţian – cărţi, manuscrise şi hărţi. Păstrează constituţia zveltă a celor care petrec mult timp în aer liber, ochii albaştri, care te privesc direct, şi o memorie uimitoare, incredibil de ascuţită.
Dar nu mai e tânăr. Mâinile îi tremură uneori, când gesticulează, spunând o poveste din Hebride. Călătoriile lui sunt mai puţin riguroase acum, dar nu s-a oprit, căutând locuri –  sumbre pentru unii, dar care pentru el sunt pline de înţelesuri. „Esenţa acestor insule este ceva ce ajungi să descoperi abia după mult timp – spune el, în final. Nu voi avea suficient timp să o înţeleg pe toată.“

Text: Lynne Warren

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din ianuarie 2010)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*