Ţara urşilor

Urs eliberat dintr-un laţ la Vizantea, în 2009, de Unitatea Mobilă de Salvare a Animalelor Sălbatice. Fiind matur şi experimentat, el nu s-a automutilat ca să scape, iar rănile superficiale pe care le avea au fost tratate. Foto: Despinel Dragomir

Cercetătorii carnivorelor mari propun un nou pact de neagresiune între urs şi om.

Dacă urci pe un vârf înalt din Munţii Vrancei, te frapează în primul rând întinderea pădurilor, relieful accidentat şi lipsa aşezărilor umane. Îţi spui apoi că în aceşti codri trebuie musai să locuiască multe animale sălbatice care poate te-ar ataca. Îţi vin în minte poveştile sângeroase cu urşii carnivori de la Braşov sau cu cei ce sfâşie animalele domestice din ogradă. În satele de la munte, convieţuirea dintre urşi şi oameni are o istorie veche, în care conflictele nu au lipsit. Dar pactul de neagresiune a fost propus de muntenii care au înţeles că pădurea este a ursului, că nu urşii vin peste oameni, ci oamenii ocupă terenurile sălbăticiunilor sau îi ademenesc cu oile lor.

Contrar acestei înţelepciuni tradiţionale, noile generaţii de utilizatori ai habitatelor naturale consideră ursul un pericol, o năpastă care le atacă pensiunea de la marginea pădurii. Dar uită deşeurile abandonate în poieni, cursele de ATV-uri, copacii tăiaţi, câinii abandonaţi, firmele de colectare a fructelor de pădure. În acest context, se înfiripă rapid un conflict, amplificat de mass-media. Ce ar fi de făcut? Există speranţe pentru urşi sau civilizaţia noastră îi va scoate treptat din peisaj?

Cu aceste necunoscute am început în 2002, împreună cu alţi cercetători ai carnivorelor mari, proiectele noastre de monitorizare şi optimizare ecologică a ursului din România. Am înţeles astfel că urşii nu sunt nişte fiare sângeroase, am văzut drama ursoaicelor alungate din bârloguri, am auzit urletele de deznădejde şi durere ale urşilor strangulaţi de laţurile puse de braconieri. Am fost adesea înduioşaţi de insistenţa ursuleţilor orfani care căutau apropierea de noi, de teama lor de a nu fi lăsaţi singuri.

Nicio specie sălbatică nu a fost atât de prezentă în ultimii ani în atenţia opiniei publice precum ursul. La emisiunile de ştiri, am văzut urşi traversând şosele, răscolind în pubele, pozând pentru turişti străini; vedem reportaje despre urşi păgubitori şi despre cei criminali. Pe de altă parte, vedem frecvent secvenţe cu ursuleţi orfani salvaţi de oameni cumsecade, care-i hrănesc cu biberonul şi dorm cu ei în pat.

„Urşii sunt prea mulţi, este depăşit optimul ecologic, deci câteva sute, sau poate mii, dintre ei ar trebui împuşcaţi“ – spun unii specialişti din Regia Naţională a Pădurilor sau reprezentanţii unor asociaţii de vânătoare. „Cifrele oficiale sunt exagerate intenţionat, pentru a se aproba cât mai multe permise de vânătoare, în realitate nu sunt nici jumătate din aceste cifre“ – susţin unele asociaţii de conservare a naturii. Pe baza unor rapoarte primite de la ONG-uri, Comitetul Știinţific al UE a recomandat în anul 2003 interzicerea importulul de trofee de urs din România în ţările UE.

Deocamdată, se practică un compromis: pe baza derogărilor de la statutul conferit de legislaţia europeană şi naţională, se vânează anual cam 300 de exemplare.
În trecut, efectivele de urşi din România au variat în limite largi. În Evul Mediu, când pădurile ocupau peste 40% din teritoriu, urşii erau numeroşi. Moş Martin şi-a dobândit un loc aparte în folclorul şi mitologia naţională. Ritualuri legate de urşi, cum ar fi dansul urşilor din preajma Anului Nou, se păstrează până în zilele noastre la Vintileasca, în Vrancea, şi în sate izolate din Bucovina.

După 1990, vânătoarea şi regimul armelor au devenit mult mai permisive, cazurile de braconaj s-au înmulţit, astfel că, potrivit recensămintelor oficiale, acum avem în România 6.500 de urşi, ce trăiesc în întreg lanţul Carpaţilor, inclusiv în Munţii Apuseni. Ei reprezintă cam 40% din populaţia de urşi a Europei, un motiv de mândrie naţională. În orice publicaţie de propagandă a României, acest record exotic e menţionat alături de Dracula şi celebritaţile din sport si artă.  

Text: Silviu Chiriac



7 Comments

  1. ar fi de bun simt sa pastram macar ce mai avem inca bun in tara asta.chiar nu vedeti ca ne afundam in haul cel fara de intoarcere?lasati ursii in pace!este o gaselnita pt afaceristii nostri de la”varf” pt a macelari bietele animale.in loc sa devina un subiect de mandrie asa cum este de fapt!!!!!!!!!!

  2. Copil fiind, mi-am petrecut vacantele la bunica mea , la Sinaia. Foarte des auzeam in acel cartier si nu numai (pt conformitate Malul Spitalului- Izvor, Platou), chiar si in centru de oameni atacati de ursi, matusa mamei mele statea la doi pasi de noi si de cate ori mergea seara acasa de la noi ne spunea a doua zi ca s-a intalnit cu ursul. Deci ei sunt un pericol real… Atat timp cat nu sunt ajutati sa-si procure hrana, vor continua sa vina la gunoaie in zonele locuite , iar ursoaicele cu pui sunt foarte agresive. In plus, ar trebui sa existe programe de ‘tinere’ a lor in anumite arii nelocuite de om. Din copilarie mi-a ramas groaza de ursi, tocmai pt ca erau asa des intalniti in Sinaia, si acum , de cate ori mergem in Austria intreb gazdele noastre din diferite regiuni ‘Dar sigur aici nu sunt ursi?” . Bineinteles ca se uita ciudat la mine, la ei sunt trasee de mers pe jos pe munti si austriacul nu-si permite sa se intample o nenorocire… Cum fac ei, asa sa facem si noi. Apoi , daca chiar avem prea multi, se pot si ‘exporta’ in tari care si-au pierdut populatia de ursi… Exista metode care sa apere si oamenii de ursi , si ursii de oameni, numai sa vrem… Sigur am primi si fonduri europene pentru asta.

  3. [quote name=””]Copil fiind, mi-am petrecut vacantele la bunica mea , la Sinaia. Foarte des auzeam in acel cartier si nu numai (pt conformitate Malul Spitalului- Izvor, Platou), chiar si in centru de oameni atacati de ursi, matusa mamei mele statea la doi pasi de noi si de cate ori mergea seara acasa de la noi ne spunea a doua zi ca s-a intalnit cu ursul. Deci ei sunt un pericol real… Atat timp cat nu sunt ajutati sa-si procure hrana, vor continua sa vina la gunoaie in zonele locuite , iar ursoaicele cu pui sunt foarte agresive. In plus, ar trebui sa existe programe de ‘tinere’ a lor in anumite arii nelocuite de om. Din copilarie mi-a ramas groaza de ursi, tocmai pt ca erau asa des intalniti in Sinaia, si acum , de cate ori mergem in Austria intreb gazdele noastre din diferite regiuni ‘Dar sigur aici nu sunt ursi?” . Bineinteles ca se uita ciudat la mine, la ei sunt trasee de mers pe jos pe munti si austriacul nu-si permite sa se intample o nenorocire… Cum fac ei, asa sa facem si noi. Apoi , daca chiar avem prea multi, se pot si ‘exporta’ in tari care si-au pierdut populatia de ursi… Exista metode care sa apere si oamenii de ursi , si ursii de oameni, numai sa vrem… Sigur am primi si fonduri europene pentru asta.[/quote]
    Cum fac ei, asa sa facem si noi, e normal, neaparat trebuie sa omoram tot. Vezi ce fac “ei” aici http://en.wikipedia.org/wiki/Bear_JJ1

  4. cine a furat teritoriul ursilor ? de ce suntem noi oamenii mai presus de fapturile care populeaza Pamantul ? Cine ne-a data dreptul asta ? Ce putem face pentru a proteja cat mai mult zonele in care mai avem fauna salbatica? Cred ca astea sunt intrebarile la care o fiinta inteligenta ar trebui sa raspunde acum inceasul al 12-lea , sec. 21.

  5. De acord cu #2.
    Ar trebui dusi in zone neumblate de turisti, in paduri din muntii Vrancei, Persani, Iezer, dar asa cum era odata ingradita zona limitrofa a vaii Carp cu padurea, pe partea stanga a vaii, asa ar trebui ingradite si padurile unde ar urma sa fie mutati blanosii.
    Daca mai vrem turism in Romania.

  6. URSUL este un tezaur al muntilor nostrii, mai ales ca in mai toate tarile au disparut . Cred ca am fi mai castigati daca am exporta ursii vii, decat sa lasam o mana de “granguri cu dare si mirosind a putere” sa ii extermine prin vanatorile lor fie ele declarate ca organizate .

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*