Parcul National Yosemite, Dincolo de Valea Minunilor

Parcul National Yosemite. Foto: Phil Schermeister

Priveliști naturale de o splendoare ce-ți taie respirația atrag în fiecare an peste trei milioane de vizitatori. Majoritatea vin pentru a admira monumente celebre, precum El Capitan, deasupra, ori Cascada Bridalveil, dreapta.

Dar dincolo de turmele de turiști, există și un alt Yosemite – mai puțin cunoscut poate, dar încărcat de o magie aparte. În centrul satului Yosemite, din adânca vale a Rîului Merced, din California, se află un automat de răcoritoare, iar pe el posterul cu un jucător de golf gata să lovească. Litere de-o șchioapă proclamă: DESCOPERIȚI PROPRIUL VOSTRU YOSEMITE! Tocmai discutasem cu rangerul Scott Gediman, care mi-a spus: „Parcurile naționale nu sunt pentru amuzament.“ Și totuși în limitele rezervației Yosemite se află un teren de golf, un patinoar artificial, piste de snowboard, un azil de cîini, cinci schi-lifturi, cinema în aer liber, estrada pentru o paradă de Crăciun. În timp ce tocmai încercam aparatul de răcoritoare, am fost îmbrîncit de mulțimea care trecea, doldora de aparatură: telefoane celulare, CD-playere și pagere. M-am ferit de cărucioare de care atîrnau sacoșe cu scutece și de o bicicletă-tandem care trăgea o remorcă cu doi cîini gălăgioși, mari cît niște șobolani.

Lume morfolind înghețată la cornet, mai mult în șlapi decît în ghete și cu bluze șleampete. Mă aflam oare într-un centru comercial sau în valea renumită în lume pentru frumusețile ei natural și cei 1.300 de kilometri de poteci sălbatice? La o aruncătură de băț de automatul de răcoritoare se aflau două hoteluri, un mare magazin, o închisoare, un oficiu poștal, un bancomat, o parcare cu 2.000 de locuri și peste 300 de kilometri de asfalt. Parcul Yosemite pe care doream eu să-l descopăr era probabil altundeva, atît în timp, cît și în spațiu. Atât de bine ascunsă în Sierra Nevada e această vale, că euroamericanii nu au pătruns în ea decît în 1851, cînd James Savage a condus acolo o ceată înarmată, denumită Batalionul Mariposa, pentru ca, prin amenințări sau violențe, să-i forțeze pe băștinași să suporte incursiunile tot mai dese ale căutătorilor de aur și coloniștilor. În prima noapte, oamenii lui Savage și-au așezat tabăra lîngă Poiana Bridalveil.

A doua zi dimineață, indienii ahwahneechee păreau să se fi evaporat, cu excepția unei femei în vîrstă, care a spus: „Sunt prea bătrână să mă mai cațăr pe stânci.“ Când aceasta a refuzat să dezvăluie unde plecaseră indienii, Savage a incendiat casele din scoarță de copac și depozitele de alimente și, de atunci, a ânceput o operațiune nemiloasă de dislocare, finalizată ân mai puțin de doi ani. Mariposa înseamnă „fluture“ în spaniolă, iar Merced înseamnă „milă“, dar numele dat de indieni locului e mai aproape de adevărul istoric: Yosemite e probabil forma distorsionată a expresiei yo’hem-iteh, adică „ei sunt ucigași“. Într-o altă poiană din Valea Yosemite s-a oprit, în 1864, Frederick Law Olmsted, pe atunci atras de o companie minieră din New York, după ce fusese proiectant al Central Park-ului. El administra o proprietate de mari dimensiuni în apropiere de Mariposa de astăzi, unde febra aurului californian era pe sfîrșite. Părintele arhitecturii peisagistice americane a văzut acolo o bogăție de alt tip, un uimitor corn al abundenței care putea îmbogăți creația artiștilor și a naturaliștilor, precum și, la fel de important, spiritul cetățenilor de rînd.

Cu o lună înainte de popasul lui Olmsted în poiană, președintele Lincoln semnase un act al Congresului prin care văii și arborilor sequoia – două zone din ceea ce formează astăzi Parcul Yosemite – li se atribuia titlul de rezervație. După expediția sa, Olmsted a scris un raport către legislativul californian, în mîinile căruia se afla rezervația. Documentul este expresia de referință a principiului potrivit căruia un guvern trebuie să păstreze pentru cetățenii săi locurile cu mare valoare peisagistică. Ideea de bază este convingerea că frumusețea peisajului calmează și, în același timp, vindecă oamenii de stres. Raportul, cu indicațiile sale mereu valabile, nu a ajuns niciodată pe masa legiuitorilor și a rămas nepublicat până în 1952. Între timp, anumite întreprinderi comerciale au prins rădăcini în vale și s-au răspândit ca un cancer. Față de dimensiunile ei modeste, este probabil cea mai fotografiată stâncă din tot Vestul. Măsurând cam cât o masă lungă de picnic, Stânca Suspendată de la Glacier Point a servit pe vremuri drept loc de parcare pentru primele automobile. A fost un adevărat magnet pentru cei temerari sau pur ci simplu nesăbuiți. Stânca din vârf e celebră pentru ceea ce se află sub ea: cam 900 de metri de abis și numai abis, dacă nu se iau în considerație oarecare picături de ploaie sau fulgi de zăpadă.

Din spatele balustradei, priveliștea se deschide înspre Valea Yosemite și spre kilometrii de munți de dincolo de ea. Este un loc foarte bun pentru a încerca să înțelegi cum s-a format Yosemite din sedimente oceanice purtate de plăci tectonice, mutate, subduse, topite în granit, apoi solidificate, ridicate din nou și deformate, dizolvate, erodate de apă și gheață. De pe Glacier Point se poate vedea spectacolul contorsionat al puterii apei și gravitației – dalta e apa, gravitația ciocanul, iar sculptorul, creatorul tuturor lucrurilor. Departe de valea aglomerată, m-am oprit în fața unui trunchi ce rivaliza prin faimă cu Stânca Suspendată. Pentru a atrage turiștii, câțiva flăcăi cu ferăstraie au decupat în 1881 un portal prin baza trunchiului unui sequoia. Copacul cu îmbunătățiri, cunoscut sub numele de „Wawona cu tunel“ (Wawona Tunnel Tree) și având peste 2.000 de ani, a atras într-adevăr turiști cu camere de filmat, dar a și lansat în California o frenezie a cioplitului în copacii mari.

Dimensiunile unui sequoia semeț – cel mai mare organism de pe pămînt – sunt greu de imaginat și s-ar putea argumenta că, pentru cea mai mobilă națiune din lume, trecerea unui automobil printr-un astfel de copac este cea mai elocventă demonstrație a mărimii și că sigur este mai bună decât doborârea și transformarea lui într-o scândură de 5×10 cm, lungă de 280 de kilometri. În Yosemite este aproape axiomatic că pe măsură ce urci scade densitatea turiștilor, dar acest uriaș legendar n-a reușit să se ridice suficient de sus ca să scape de ei. Wawona, numele dat de indienii din Yosemite arborelui sequoia, imită țipătul bufniței, spiritual protector al marilor arbori. Euroamericanii or fi găsit ei cu greu Valea Yosemite, dar, după ce Savage i-a expulzat pe băștinași, turiștilor nu le-au trebuit decât patru ani ca să-și facă apariția. La doar un an după vizita inițială, la sud de Râul Merced s-a ridicat și cel dintâi hotel, o hardughie șubredă, iar pe stânci au fost pictate reclame la diverse leacuri și poțiuni.

În ciuda faptului că zona era sub jurisdicția administrației statale, coloniștii – mulți dintre ei căutători de aur care au eșuat – s-au mutat aici, ridicând mai multe clădiri, și au început să facă agricultură în această vale neprețuită. Yosemite pornise pe calea transformării într-un bîlci comercial, așa cum s-a întîmplat și la Cascada Niagara. Afacerile coloniștilor din vale încă mai există în diverse variante, deși multe dintre inițiativele lor au dispărut cu încetul: punctul de vînzare Cadillac nu mai este, la fel unul dintre cele două terenuri de golf sau faimoasa pe vremuri „cascadă de foc“, în care jar încins era lopătat de pe Glacier Point pentru a crea un duș de 900 de metri de tăciuni portocalii. În parcarea hotelului de lux Ahwahnee am zărit un abțibild ironic pe o mașină: „Salvați Yosemite de Serviciul Parcurilor.“

În ultimele două decenii, Serviciul Parcurilor Naționale a creat cu mari eforturi un plan, care trasează un viitor pentru Yosemite, căutând un echilibru între turism și conservarea judicioasă a naturii. Planul este complet șI de bun simț. El se bazează pe două reforme: prima constă în mutarea facilităților care nu este musai să fie chiar în vale spre alte zone ale rezervației, redând astfel interiorului Văii Yosemite ceva din înfățișarea lui de altădată. Cea de-a doua constă în a-i convinge pe turiști să folosească transportul public în locul autoturismelor personale pentru a străbate valea îngustă. Navetele au redus deja traficul în parc, chiar dacă nu au eliminat cozile de mașini lungi de câte trei kilometri de la rele de vârf.

Serviciul Parcurilor Naționale s-a străduit atât de mult să țină cont de diversele interese, uneori divergente, încât a fost practic blocat de opiniile meschine, bazate pe argumentul precedentului istoric. Pentru Yosemite, aceasta a dus la menținerea unei stări de lucruri care nu servește cetățeanului de rînd, ci doar unor companii direct interesate financiar. (Cîteva grupări ecologiste au pus de asemenea în discuție unele dintre schimbări, în special acelea care afectează Rîul Merced). În vizionarul său raport din 1865, Olmsted pusese degetul pe rană, avertizînd că nu trebuie sacrificat viitorul văii pentru „comoditatea, prostul gust, amuzamentul, neglijența sau plăcerea absurdă de a distruge a actualilor vizitatori“.

Text: William Leastheat-Moon

Publicat in National Geographic Romania, Ianuarie 2005.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*