Hoinari prin parcuri naturale

Cătunul Ocoale, în drum spre Scărişoara, inima Parcului Natural Apuseni. Foto: Cristian Lascu

Cu ani în urmă hălăduiam pe coclauri în lung şi-n lat, puneam cortul oriunde ne prindea noaptea, aprinzând câte un rug la marginea pădurilor, fugăream chiuind sălbăticiunile cu teleobiectivul…. Dar vremea acestui turism de copii ai naturii a apus.

Am intrat în rândul lumii, între naţiunile civilizate. Cele mai frumoase oaze de sălbăticie au fost declarate parcuri naţionale şi naturale. În principiu, ele sunt tot pentru noi, pentru delectarea oamenilor, dar acum accesul şi comportamentul sunt reglementate. Ceva din fiorul haiduciei s-a pierdut.

În poiana de basm, în loc de căsuţa Ghionoaiei întâlneşti o cochetă toaletă ecologică sau o pubelă de gunoi, care ucid vraja. Dar parcă e mai bine aşa decât să dai la tot pasul de noroace şi peturi. Parcurile şi rezervaţiile sunt locuri unde lăcomia societăţii de consum este temperată, iar natura este consumată mai moderat. În loc de defi niţie, trebuie spus că parcurile naţionale sunt arii protejate în care se păstrează natura cât mai puţin modificată de om, deci zone mai sălbatice. În schimb, parcurile naturale sunt acele zone protejate unde natura se îmbină, eventual armonios, cu cele umane, unde există aşezări izolate, sate şi chiar industrii locale fără impact semnificativ asupra mediului. Turismul în parcuri naturale înseamnă deci şi multă interacţiune cu localnicii.

Înainte de destinaţie de vacanţă, un parc natural este în primul rând o instituţie:  are personalitate juridică, o administraţie format din angajaţi, cu director, contabil, biolog, un responsabil pentru relaţiile cu comunitatea, alţi salariaţi specializaţi şi un corp de paznici, cărora noi le dăm leoninul nume de rangeri, dar în schema Regiei Naţionale a Pădurilor, forul tutelar al parcurilor, au denumirea blajină de agenţi de teren. Dumneavoastră, ca turist, aveţi prilejul să vă întâlniţi cu rangerii, care vă pot da informaţii turistice. Sau şi amenzi, după caz. Administraţia are un sediu, afl at de obicei într-o localitate din preajmă, şi maşini inscripţionate cu sigla parcului.

Deciziile cele mai importante legate de conservare se iau de către un consiliu ştiinţifi c, format din specialişti care ţin cu natura. Dar mai există şi un consiliu consultativ, în care intră reprezentanţi ai comunităţii, ai primăriilor, proprietarilor de păduri, de întreprinderi, clerici, vânători şi pescari, de la caz la caz. La asemenea întruniri, consultativii îşi încep alocuţiunile cam aşa: „E important să ocrotim natura şi e minunat că s-a înfiinţat acest parc, dar…“ şi apoi urmează o cerere de a se deschide o carieră-două în parc, de a se aproba nişte construcţii, de a se mai tăia cutare parcelă de pădure. Despre toate acestea puteţi afla amănunte în site-urile parcurilor. Veţi găsi acolo multe informaţii turistice, uneori hărţi şi lista obiectivelor protejate şi a rezervaţiilor. Dar şi regulamente stufoase şi severe, unde revin frecvent cuvinte precum Interzis… Acces strict oprit… Numai cu autorizaţie… Se sancţionează…, amendă…, legea penală…

Nu vă speriaţi, oameni suntem, iar la faţa locului lucrurile stau mult mai paşnic. Nici măcar obligaţia plătirii unei taxe pentru dreptul de a fotografia sau filma nu trebuie luat ad litteram. Dar să dăm o raită. Masivul Bucegi, poreclit şi „muntele şoşonarilor“, „bulevardul turistic“, este în realitate un masiv bogat în surprize, cu multe locuri încă virgine. Cetatea Bucegilor s-a apărat contra invadatorilor cu cele două puternice metereze, abruptul prahovean şi cel dinspre Bran, în timp ce platoul central a fost de mult cucerit, şi e plin de cabane, pârtii de schi, drumuri şi telecabine. Dar tot răul spre bine, se poate profita acum de multiplele facilităţi de acces. Puteţi pleca, de exemplu, dimineaţa din Bucureşti sau Braşov, iar la amiază inhalaţi ozonul cu miros de cetină. Eu, dacă mă întrebaţi, iată ce aş face într-o lungă zi. M-aş lăsa dus de telecabina Buşteni-Peştera. Aici, în loc să se îndreptăm spre măgăoaia de hotel, coborâm direct spre râul Ialomiţa şi o ţinem în jos pe firul apei, trecând prin sălbaticele Chei ale Urşilor şi Peşterii. Este superb şi neumblat.

Trecem prin dreptul schitului de la Peştera Ialomiţei şi ne oprim abia în Poiana Horoaba. Iar de aici urmăm firul Pârâului Horoaba pe o potecă ce ne poartă printre chei abrupte, peste cascade vijelioase şi un frumos izbuc, printr-un defi leu îngust care obligă la o escaladă uşoară. Valea Horoabei este o adevă rată bijuterie peisagistică, ce adună de toate – peisaj geologic, fl oră superbă, pădure şi pajişte alpină – pe un spaţiu foarte limitat. Sediul administraţiei este tocmai la Moroieni, astfel că instituţia parcului natural nu vă va stânjeni cu nimic vizita. În schimb, în Parcul Natural Apuseni, o întâlnire cu rangerii este foarte probabilă, mai ales în momentul în care vă pregătiţi să intraţi în peşteri.

Teoretic, orice intrare într-o peşteră fără ghid este considerată activitate speologică şi se face pe baza unor greoaie formalităţi. Dar nimeni nu vă opreşte să traversaţi tunelul gigantic al Cetăţilor Ponorului, să vă aventuraţi în pârâul de gheaţă al Coibei Mari, să coborâţi pe corzi în avenele din Lumea Pierdută. Camparea este permisă în Padiş şi în Poiana Glăvoi, în aceste locuri fi ind şi puncte de informare unde rangeri sau voluntari ai parcului vă pot oferi îndrumări. Vă recomand şi un traseu uşor în Parcul Natural Porţile-de-Fier. Din central comunei Dubova porneşte un marcaj către Ciucaru Mare, platou carstic plin de mari doline. La marginea platoului se deschide brusc perspectiva aeriană asupra defileului, cu Dunărea curgând la peste 200 de metri mai jos. E un peisaj de zile mari. Şi dacă tot aţi ajuns până aici, coborâţi pe pârâul Ponicovei. Ajungeţi astfel într-o peşteră maiestuoasă, care după ce străbate masivul, se deschide direct în Dunăre.

Text: Cristian Lascu



2 Comments

  1. Totul este pe hartie.
    Te plimbi nestingherit cu ATV-ul prin Padis, cu snowmobilul prin PN Retezat, dementii zburda cu motocicletele prin rezervatia “Iezerele Cindrelului”.
    E din rau in mai rau: saptamana trecuta am facut o traversare cu bicicleta de la Huedin la Varadia de Mures: se asfalteaza in draci drumul Rachitele-Padis-Pietroasa, astfel incat si grasii si grasutii sa poata admira Padisul; se urca mai nou cu TIR-ul in Padis; laptele de la stane se colecteaza cu gipanul.
    Asfaltul aducator de dezastre a ajuns si in blajinii munti ai Zarandului, prin care participam la concursuri de orientare prin ’85.Se cheltuie miliarde pe drumul Gurahont-Capruta fara niciun rost.
    Pana in 2005 a mai fost cumva; retrocedarile din acel an si din anii care au urmat au adus cu adevarat nenorocirea. Dementa moto-ATV-ista, vanatorii, biserica parsiva si altii care nu au nimic de-a face cu muntele pe care-l colindam in liniste inainte, nu mai au limite.

  2. Dreptate lui @Serban O. Toate astea-s numai pe hartie, iar in realitate e dezastru.
    Eu inca umblu “haiduc” si campez unde ma prinde seara, avand insa grija sa sterg urmele, constient fiind ca trebuie sa se bucure si altii dupa mine.
    Si sincer sa fiu am campat in cateva zone unde “Ranger Gica” ar fi trebuit sa ma ia de urechi, dar cum nimanui nu-i pasa, nici c-am fost intrebat de sanatate.
    Si apropo de pubele si locuri amenajate, n-ai sa vezi, nici adapatoarele pentru salbaticiuni nu prea-s de gasit, daramite “facilitati” pentru bipezi.
    Avem tara frumoasa, pacat ca-i locuita!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*