Numărând cocorii

Un Grus americana adult aleargă pe apă pentru a decola, într-o mlaştină din Parcul Naţional Wood Buffalo, din Canada.Foto: Klaus Nigge

Câţi cocori-americani mai există în sălbăticie? Nu suficienţi.

Când pilotul Jim Bredy virează strâns pentru o nouă survolare, el şi cei doi pasageri îşi lipesc feţele de geam, mijindu-şi ochii pentru a observa familiarele pete albe de pe sol – cocorii-americani adulţi, călăuzindu-şi puii cu penaj roşcat. Această zonă sălbatică e reşedinţa de vară a ultimului stol migrator din cea mai periclitată specie de cocor a planetei.
Recenzorii aerieni, Bredy, Tom Stehn, de la Serviciul de Vânătoare şi Pescuit al SUA, şi Lea Craig-Moore, de la Canadian Wildlife Service (CWS), sunt îngrijoraţi. În primăvara lui 2008, populaţia stolului număra 266 de păsări. Dar până în primăvara următoare au murit 57, dintre care 23 în zona de iernat din partea sudică a Texasului, unde seceta le-a distrus principala sursă de hrană – crabii-albaştri şi o plantă numită goji. Alţii au pierit probabil în timpul migraţiei, adesea în urma ciocnirii cu liniile de înaltă tensiune, cel mai de temut ucigaş cunoscut de pe ruta de migraţie.
Cu toate astea, cocorilor nu le merge atât de rău ca altădată. Un eveniment crucial în revenirea lor s-a petrecut acum 42 de ani, primăvara, când biologul Ernie Kuyt, de la CWS, a pornit la vânătoare de comori. Un elicopter l-a lăsat în umedul peisaj boreal, o pajişte vastă de rogoz, întreruptă de lacuri şi pâlcuri de molizi-negri şi sălcii. Folosind un băţ din lemn de pin-roşu-de-Canada pe post de baston, el a înaintat anevoie prin noroiul care l-ar fi putut face să-şi piardă entuziasmul – şi cizmele. În mijlocul unei bălţi, a observat un cuib mare cu o pereche de ouă pătate, fiecare cât o pară. Kuyt îşi lăsase recipientul în elicopter, aşa că a învelit un ou într-o şosetă de lână, conştient de importanţa viitoarei vietăţi – şi de posibila salvare a speciei – pe care o ducea acasă.
Excursia lui Kuyt a marcat o etapă importantă în efortul care se face de decenii pentru salvarea cocorului-american – o acţiune iniţiată în anii 1940 de Robert Porter Allen, de la National Audubon Society, şi de alţii. Oul din şoseta lui Kuyt a demarat programul de înmulţire în captivitate, crucial pentru salvarea speciilor. Odinioară, multe stoluri străbăteau continentul, dar numărul lor a scăzut dramatic la mijlocul anilor 1800, când coloniştii au transformat mlaştinile în ferme şi au împuşcat păsările pentru carne. În 1940, când o furtună puternică a decimat un stol în Louisiana, în sălbăticie mai rămăseseră cel mult 22 de exemplare.
Pasărea a devenit emblema speciilor periclitate, în parte datorită charismei sale deosebite. Înaltă de aproape un metru şi jumătate, poate detecta un lup – sau un biolog – care pândeşte în iarbă. Pentru a cuceri o parteneră, dansează executând salturi elastice şi bate din aripile sale puternice. Cu ciocul îndreptat spre cer, umple aerul cu ţipete răguşite. Singurul grup din sălbăticie, vizat de Legea protejării speciilor periclitate, din 1967, a crescut încetişor. În acelaşi timp, conservaţioniştii au crescut şi au prăsit păsări în captivitate şi le-au reintrodus apoi în fostul lor habitat, sporind numărul total la peste 500, inclusiv cele captive.
Pentru a salva această specie de cocor privilegiată din cele 15 existente, oamenii de ştiinţă au fost nevoiţi să răspundă întâi la o întrebare arzătoare: unde cuibăresc – şi depun ouă – în timpul verii? Încă de la sfârşitul anilor 1890, biologii ştiau că stolurile sălbatice iernează în smârcurile de pe coasta Texasului, devenite ulterior Aransas National Wildlife Refuge. Pentru a rezolva acest mister al verii, oficialii le-au cerut cetăţenilor să anunţe când observă ceva; voluntarii au cercetat amănunţit ruta de migraţie în căutare de indicii. Apoi, în vara lui 1954, a fost primită o informa-
ţie de la un elicopter pentru stingerea incendiilor, care zbura deasupra unei zone mlăştinoase practic inaccesibile, aflate la 4.000 kilometri spre nord de Texas, în câmpiile boreale din partea nordică a Canadei. O familie de cocori fusese văzută la sol. Printr-o întâmplare norocoasă, stolul se stabilise în Wood Buffalo, cel mai mare parc naţional nord-american.
Izolarea unui areal de 44.800 km2, destinat ultimelor exemplare de bizon-de-pădure din Canada, a fost benefică pentru cocori. Aici ei se confruntă doar cu prădători naturali – lupi, urşi, vulpi, corbi care fură ouă – şi patrulează un teritoriu de 5 km2, cuibăresc în apa până la jumătatea piciorului şi cresc unul sau chiar doi pui, hrănindu-i cu larve de insecte, seminţe, melci şi peşte. „Wood Buffalo este şi va rămâne cu adevărat sălbatic – spune Tom Stehn. Aici păsările sunt în siguranţă.“
Deşi înmulţirea ar fi mai bună, menţinerea numărului este şi ea un lucru bun – în februarie 2010 au fost numărate 263 de exemplare în sălbăticie. Dar păsările rămân încă în mare pericol. În Texas, devierea râurilor spre ferme şi suburbii creşte salinitatea mlaştinilor costiere, ucigând crabii-albaştri, cu care se hrănesc cocorii iarna. ţinutul e deja vulnerabil în faţa furtunilor şi a creşterii nivelului apelor. O parte dintre smârcurile de-a lungul rutei de migraţie au dispărut; exploatarea zăcămintelor de nisipuri bituminoase din Alberta şi proiectele de energie eoliană înseamnă mai puţine locuri de odihnă pentru cocori. „Cel mai bun vânt suflă de-a lungul rutei de migraţie – spune Stehn – şi există planuri de construire a mii de turbine.“ Acestea nu vor reprezenta obstacole majore, însă liniile de înaltă tensiune, da: „Asta arată cât de fragilă e această poveste de succes.“
Populaţia actuală trebuie să crească de cel puţin cinci ori pentru ca susţinătorii păsării să se poată relaxa. Dar cei mai experimentaţi dintre aceştia sunt optimişti. „Prin protejarea optimă a habitatului, e posibil ca, în două decenii, populaţia să nu mai aibă nevoie de noi – spune biologul Brian Johns, de la CWS. Poate vom reuşi în sfârşit să lăsăm cocorii în pace.“
Când vine octombrie, cocorii din Wood Buffalo se pregătesc pentru un ritual străvechi, călătoria de câteva săptămâni spre Texas. Păşind ţanţoş pe pământul afânat, un mascul adult îşi înclină capul în aşteptarea semnalului dat de natură: sosirea curenţilor calzi ascendenţi, care îi vor purta familia în zbor. Pe măsură ce aerul începe să tremure, îşi apleacă în faţă trupul lung, anunţându-şi intenţiile. Partenera şi puiul îi copiază rapid postura. Şi apoi, aproape perfect sincronizaţi, se înalţă în aer.

Text: Jennifer S. Holland

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2010)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*