Marile migraţii

Zeci de milioane de bizoni treceau cândva ca tunetul peste Marile Câmpii în căutarea locurilor de păşunat. La sfârşitul anilor 1800, aproape toţi fuseseră măcelăriţi. Astăzi, majoritatea dintre cei o jumătate de milion rămaşi se află în captivitate, precum aceştia, de la ferma Triple U, din Dakota de Sud. Foto: Joel Sartore

Ce anume face ca migraţia animalelor să fie un spectacol atât de splendid pentru ochi şi minte?

Mulţimea vietăţilor sălbatice în mişcare? Obstacolele neprevăzute pe care trebuie să le învingă? Precizia uimitoare a  navigaţiei lor?  Răspunsul cuprinde  toate cele de mai sus. Dar mai există un motiv pentru care călătoriile pe distanţe lungi ale sălbăticiunilor – cocori-canadieni, fluturi-monarh, ţestoase-de-mare  şi ale atâtor altor specii – ne stârnesc admiraţia. Un biolog vorbeşte despre  „nedistractibilitatea“ animalelor migratoare, înţelegând prin asta că  nimic nu le distrage de la drumul lor. Cineva care nu este om de ştiinţă, judecând antropomorfist, ar putea spune: da, aici există o raţiune superioară.

Migraţia animalelor este un fenomen mult mai amplu, dar şi mai planificat, decât simpla deplasare a animalelor. Reprezintă o cursă colectivă pentru un loc pe un podium  foarte îndepărtat.   Presupune premeditare şi o încăpăţânare imensă, codificate ca instinct moştenit. Un biolog pe nume Hugh Dingle, încercând să înţeleagă esenţa ei, a identificat cinci caracteristici care se aplică tuturor migraţiilor, în diferite grade şi combinaţii. Ele sunt deplasări prelungite care duc animalele în afara habitatelor familiare; tind să fie liniare, nu întortocheate; presupun comportamente speciale de pregătire (cum ar fi supraalimentarea) şi de sosire; necesită consum special de energie. Şi încă ceva: animalele migratoare menţin o concentrare intensă asupra misiunii importante care le determină să nu fie distrase de tentaţii şi deturnate de obstacole care ar abate alte animale.

500.000 de cocori-canadieni-mici se opresc pe Râul Platte, din Nebraska, pentru a se îngrăşa cu resturi de porumb, râme şi altă hrană de pe câmpurile învecinate. Pauza are loc în timpul zborului lor de primăvară dintre Mexic şi Sudul SUA spre zonele de împerechere din Nordul îndepărtat. Foto: Joel Sartore

O chiră-arctică în drum dinspre Ţara de Foc spre Alaska, de exemplu, va ignora un hering  cu miros îmbietor de pe barca unui ornitolog din Golful Monterey. Pescăruşii din partea locului se vor arunca cu lăcomie asupra unui astfel de cadou, dar chira zboară mai departe. De ce? Sec şi precaut, Dingle explică: „Animalele migratoare nu reacţionează la stimuli senzoriali ce provin din surse care, în alte împrejurări, le-ar provoca cu uşurinţă reacţii.“ Mai clar: fiinţele ca aceasta sunt hotărâte să ajungă la destinaţie cu orice preţ. Ar fi şi o altă explicaţie, mai puţin ştiinţifică: chira-arctică rezistă distragerii pentru că este motivată în acel moment de percepţia instinctivă  a ceva pe care noi, oamenii, îl considerăm măreţ: un scop superior.

Chira-arctică simte că poate mânca mai târziu. Se poate odihni mai târziu. Se poate împerechea mai târziu. Acum se concentrează neabătut asupra călătoriei; singurul său ţel este sosirea. Ajungerea pe un ţărm cu pietriş din Arctica, pe care s-au adunat alte chire-arctice, va servi scopului ei măreţ, modelat de evoluţie: să găsească un loc, un moment şi un set de împrejurări în care să poată cloci şi creşte pui.

Dar procesul este complex şi variat, iar biologi diferiţi îl definesc diferit, parţial şi în funcţie de felul animalelor pe care le studiază. Joel Berger, de la Societatea pentru Conservarea Vieţii Sălbatice şi Universitatea din Montana, care se ocupă de antilopa-americană şi de alte mamifere terestre mari, preferă  ceea ce el denumeşte o definiţie simplă şi practică, aplicabilă animalelor pe care le studiază: „Deplasări dintr-un habitat sezonier spre un alt habitat şi înapoi.“ În general, motivul unei astfel de deplasări dintr-un loc în altul este acela de a căuta resurse care nu sunt disponibile într-o singură zonă pe tot parcursul anului. Dar şi deplasările verticale zilnice făcute de zooplancton în ocean – ascendente în timpul nopţii pentru a căuta hrană, descendente în timpul zilei pentru a scăpa de prădători – pot fi, de asemenea, considerate migraţie. La fel şi deplasarea afidelor când, după ce au epuizat frunzele tinere ale unei plante, progeniturile lor zboară către o altă plantă-gazdă, fără ca nicio afidă să se mai întoarcă în locul din care a plecat.

Text: David Quammen

Vezi articolul complet în revistă



2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*