Somonul de Atlantic

Tuturor ne place somonul de Atlantic. Asta-i problema... Cu populaţii sălbatice în scădere şi crescătoriile pe calea globalizării, acest nobil peşte a devenit găina oceanului. Foto: Paul Nicklen

Stînd pe malul ierbos al rîului Deveron, lordul Marnoch, un eminent judecător scoţian, este legat – printr-o vargă de 4 metri, o bucată de fir şi o muscă artificială –  de un somon de Atlantic.

Vietatea ce se zbate să-şi smulgă din falcă momeala lordului Marnoch a fost zămislită în apele Deveronului, a trăit cîţiva ani în rîu şi ultimul an l-a petrecut îngrăşîndu-se în Atlanticul de Nord, probabil aproape de Insulele Faeroe sau Islanda, înainte de a-şi încheia lunga migraţie spre casă, pentru a se reproduce. Este un somon tînăr, sălbatic, puternic, de circa două kilograme, şi se simţea bine înainte de a intra pe cursul rîului Deveron şi de a ceda în faţa alurii delicate a muştei portocalii a lordului.
Lordul Marnoch este întruchiparea pescarului clasic de somon de Atlantic. Un bărbat de 62 de ani, distins, cu un păr des, grizonat, purtînd, în această zi răcoroasă de iulie, pantaloni de un verde puternic, un pulover de caşmir bej şi o eşarfă cafenie. Peste pantaloni poartă cizme de cauciuc verde pal. Se sprijină într-un baston de lemn şi are o şapcă măslinie de tweed. S-a născut cu numele de Michael Bruce, dar, la ridicarea sa în rang de către Înalta Curte de Justiţie a Scoţiei, i s-a acordat titlul de Lord Marnoch, un titlu pe care-l poartă cu naturaleţe. Alături de cîţiva prieteni, a venit la Deveron, în nord-estul Scoţiei, să prindă regele peştilor, o îndeletnicire sportivă de înaltă ţinută, care implică numeroase lansări, dar şi ore plăcute petrecute într-o căbănuţă verde, pe malul apei, mîncînd sandvişuri cu pateu şi bînd whisky single-malt. Este un rîu pitoresc, lat de vreo 25 de metri în această porţiune, ce curge liniştit prin peisajul deluros, ca o tablă de şah cu terenuri verzi de grîu, văi de orz auriu şi pîlcuri  ordonate de anin, mesteacăn şi zadă.
Peştele se ţine tare în adîncul unei bulboane de culoarea ceaiului, rezistenţa sa îndoind undiţa lordului Marnoch şi făcînd firul să tremure. În umbra judecătorului se află aşa-numitul “gillie” al său (însoţitorul la pescuit), Harvey Grant, un bărbat care vine la rîu îmbrăcat într-un costum în carouri mari şi care îl sfătuieşte blînd, cu accentul lui scoţian: “Trageţi-l în susul rîului, sir, uşurel, ca şi cum aţi plimba un cîine”.
Curînd, lordul Marnoch a adus vietatea argintie la mal, unde Grant o prinde în minciog.
“Un somon măricel” – spune lordul Marnoch.
“Să-l omor, sir?” – întreabă Grant.
“Categoric” – răspunde lordul Marnoch, la care ghidul ia o piatră şi curmă migraţia somonului cu o lovitură hotărîtă în capul acestuia.
“Am convingerea că aceste frumoase creaturi sînt prea bune ca să te joci cu ele şi apoi să le dai drumul” –  spune lordul Marnoch, un adept al protejării somonului, care crede totuşi în sacrificarea cîtorva peşti şi pentru masă. “Să prinzi şi să dai drumul peştelui e mai degrabă ca semnele cu degetul mare, în sus sau în  jos, din arenele romane. Dacă un somon superb mi se predă, cred că este corect să îi dau una în cap”.

 

 

Munca de plăcere. Administratorul râului Cascapedia, Marc Gauthier, eliberează un mascul uriaş de somon, folosit într-un program de înmulţire. Chiar şi în cele mai bune râuri canadiene, mai puţin de 8 la sută dintre alevini supravieţuiesc până la vârsta maturităţii. Foto: Paul Nicklen

Scena e una atemporală, iar somonul prins de lordul Marnoch se potriveşte imaginii somonului de Atlantic: Salmo salar, “săritorul” în latină, un peşte lucios, argintiu, care îşi croieşte drum în susul rîurilor nordice, sărind peste repezişuri şi cascade în goana depunerii icrelor. Totuşi, adevărul este că numărul somonilor sălbatici de Atlantic este în scădere drastică de zeci de ani, iar în prezent Atlanticul de Nord este dominat de un nou tip de somoni. Ei pot fi găsiţi nu departe de locul de pescuit al lordului Marnoch de pe Deveron, înghesuiţi în crescătorii, în golfurile din vestul Scoţiei. Acolo, circa 50 de milioane de somoni de crescătorie înoată în ţarcuri – nişte îngrădituri făcute din plase -, unde primesc hrană specială care să le accelereze creşterea, pigmenţi care imită nuanţa roz a cărnii somonului sălbatic şi pesticide care să-i scape de paraziţii prezenţi oriunde se află o fermă industrială. Aceştia sînt somonii pe care îi cumpăraţi pe piaţă cu zece dolari kilogramul, iar în Scoţia de astăzi – ca şi în multe ţări nord-atlantice – somonii de crescătorie îi depăşesc numeric de 300 – 400 de ori pe cei sălbatici. Într-adevăr, în Norvegia, a cărei coastă lungă găzduieşte cea mai numeroasă populaţie de somoni sălbatici de Atlantic, o singură fermă piscicolă produce într-un an 600.000 de peşti, adică cam cîţi somoni sălbatici se estimează că migrează în susul celor 650 de rîuri din ţară ca să-şi depună icrele.
Există acum tot mai multe dovezi că somonii de crescătorie reprezintă o ameninţare pentru semenii lor sălbatici. Dacă într-adevăr este aşa, piscicultura ar fi ultimul dintr-o lungă serie de prejudicii care au diminuat numărul cîndva considerabil al somonilor sălbatici, a căror prezenţă a conferit atît farmec rîurilor de pe ambele maluri ale Atlanticului de Nord.
Nimeni nu ştie sigur, dar cercetătorii estimează că, înainte de epoca industrială, cel puţin zece milioane de somoni se întorceau anual din ocean, pe un arc de rîuri care se întindea de la Hudson în New York spre nord prin Noua Anglie şi estul Canadei, străbătînd Islanda, Insulele Britanice, apoi Scandinavia şi regiunea Baltică, pînă în nordul Rusiei, iar spre sud, pe coasta atlantică a Europei, pînă în Portugalia. Somonii migrau cîndva în număr enorm în susul unor fluvii faimoase precum Connecticut, Tamisa, Rinul şi Loara.
Apoi au venit revoluţia industrială şi, o dată cu ea,  barajele şi poluarea, care, pe la mijlocul secolului 20, făcuseră improprii pentru somoni fluvii ca Tamisa sau Rinul. De la jumătatea anilor ’60 pînă la începutul anilor ’80, a urmat o lovitură la fel de puternică, pe  măsură ce flota internaţională de pescuit descoperea o zonă majoră de hrănire a somonilor în largul Groenlandei, declanşînd o frenezie a întinsului de năvoade care a dus la uciderea cîtorva milioane de somoni sălbatici anual în Atlanticul de Nord. Guvernele şi grupurile de conservare, în colaborare cu Organizaţia pentru Protecţia Somonului din Atlanticul de Nord, au contraatacat, lansînd o campanie,  care continuă şi azi, de desfiinţare şi reglementare a activităţii pescarilor de somon, un succes care a redus drastic pescuitul comercial al  somonului în Atlantic.

La sfîrşitul anilor ’90, după ce fusese retrasă cea mai mare parte a flotei de pescuit comercial, ecologiştii aşteptau cu nerăbdare să constate o creştere a numărului de somoni. Pînă acum însă, aşteptările le-au fost înşelate. Populaţia de somoni sălbatici din Atlantic se menţine în jurul cifrei de 3,5 milioane, jumătate din cîţi erau cu 30 de ani în urmă şi doar o fracţiune din cei 500 de milioane de somoni sălbatici estimaţi din Pacific. Organizaţia World Wildlife Fund a anunţat recent că somonul de Atlantic este periclitat sau ameninţat în aproape 60 la sută din arealul său. În Statele Unite – ale căror rîuri adăposteau cîndva circa jumătate de milion de somoni de Atlantic -, numărul exemplarelor de Salmo salar sălbatic a scăzut la cîteva sute. Lista vinovaţilor pentru declinul continuu e lungă, incluzînd degradarea rîurilor, ploile acide, reducerea habitatului oceanic (posibil legată de încălzirea globală), prinderea somonilor tineri în plasele pescadoarelor de hering şi macrou şi piscicultura.
“Sînt sute de răni sîngerînde”, spune Frederick G.  Whoriskey, Jr., vicepreşedinte pe probleme de cercetare al Federaţiei Somonului de Atlantic, o importantă organizaţie pentru protejarea somonului. În prezent, factorul care îi îngrijorează cel mai mult pe majoritatea ecologiştilor sînt crescătoriile. De la apariţia sa, în Norvegia la sfîrşitul anilor ’60, sub forma unor mici ferme, exploatarea somonului de Atlantic a crescut exponenţial, devenind o afacere de două miliarde de dolari pe an, care produce 1,2 miliarde de kilograme de peşte.
Controlată în majoritate de cîteva companii multinaţionale, creşterea industrială a somonului de Atlantic s-a extins chiar şi în Pacific, de unde Chile concurează Norvegia ca principal producător de somon de crescătorie. Industria a adus ceea ce altădată era o delicatesă costisitoare de sezon la îndemîna omului de rînd. Astăzi, somonul de crescătorie este într-adevăr găina oceanului.
Creşterea somonului a adus beneficii incontestabile, cum ar fi îndepărtarea pericolului pescuitului comercial ce plana asupra populaţiilor somonului sălbatic şi crearea de locuri de muncă în regiuni maritime defavorizate. Dar pentru producerea în masă a acestei splendide creaturi s-a plătit un preţ mare. Sutele de milioane de somoni crescuţi în ţarcuri au spurcat apele din jur şi au răspîndit bolile şi păduchii de somon  printre somonii sălbatici, mulţi dintre ei scăpînd din plase. Somonii domestici evadaţi au început să se împerecheze cu cei sălbatici, ceea ce poate duce la un nou hibrid, mult mai puţin capabil să parcurgă eroicele trasee pentru hrănire şi reproducere care sînt marca somonului de Atlantic.
“Piscicultura este cea mai serioasă ameninţare pentru supravieţuirea somonului de Atlantic” – spune Donal C. O’Brien, Jr., preşedintele Federaţiei Somonului de Atlantic. Dacă nu va fi ţinută sub control, într-o zi va duce la dispariţia speciei”.
Prognoza lui O’Brien este discutabilă, dar contrastul frapant dintre un somon de Atlantic sălbatic şi unul de crescătorie e de necontestat. În loc să zburde liber prin Atlantic, în misiunea lor misterioasă, obsesivă, de a se întoarce la rîul în care s-au născut, somonii de crescătorie înoată în cerc la nesfîrşit, cu aripioarele tocite de cît s-au frecat de ceilalţi peşti şi de plasele de nailon. Singura supapă pentru forţa lor este să se ridice pe coadă, în salturi scurte, prin viermuiala de peşti din ţarc.
“Ai 800.000 de astfel de vietăţi înghesuite la un loc în nişte cuşti, hrănite cu chimicale şi defecînd în nişte estuare de mică adîncime” – spune Patrick O’Flaherty, directorul general de la Ballynahinch Castel, un renumit hotel al pescarilor aflat în Connemara, Irlanda, unde somonii sălbatici şi păstrăvii s-au împuţinat văzînd cu ochii din cauza infestării cu paraziţi de la fermele piscicole din vecinătate. “Avem nevoie de aşa ceva? Merită susţinută piscicultura? Cînd iei una din cele mai nobile vietăţi de pe planetă, o creatură aptă să întreprindă călătorii de poveste, şi o supui bunului plac al omului, te afli pe calea sigură spre dezastru. E împotriva naturii.”

Dacă îţi doreşti să vezi somonul de Atlantic într-o stare apropiată de cea primordială, puţine locuri pot fi mai potrivite decît Islanda, un tărîm cu stînci vulcanice, gheţari şi pajişti fertile de o uluitoare frumuseţe, situat chiar în inima traseului somonilor. Pescarii pasionaţi de somon, şi care adesea plătesc între 1.000 şi 2.000 de dolari pe zi pentru acest privilegiu, spun că nu sînt atraşi doar de peştii mari şi puternici, ci, la fel, şi de zona magnifică în care îşi au habitatul. Islanda este ţinutul tipic pentru somonul de Atlantic: izolat, pur, binecuvîntat cu rîuri limpezi şi reci şi zugrăvit, în timpul sezonului de pescuit din vară, cu apusurile lungi de două ore specifice latitudinilor nordice.
Orri Vigfússon a făcut probabil mai mult decît oricine  pentru a reduce pescuitul industrial, care decima somonii sălbatici de Atlantic. Devotamentul lui faţă de peşte provine din pasiunea de a-i pescui în rîurile ţării sale. Preferatul lui este Big Laxá, din nord, la 60 de kilometri sub Cercul Polar. Ca majoritatea celor o sută de rîuri islandeze cu somon, Big Laxá are încă o faună sănătoasă, deoarece aici aproape că nu sînt baraje, industrie, piscicultură şi sînt doar cîţiva locuitori de-a lungul malurilor.
Într-o seară, la începutul lui iulie, Vigfússon străbate lunca formată din movile de lavă acoperite cu iarbă, pînă la Big Laxá, ce are o sută de metri lăţime şi curge lent, spre un golf larg, flancat de munţi cenuşii de bazalt cu vîrfuri înzăpezite.
Temperatura este de 5 grade C şi, pe cînd Vigfússon îşi pregăteşte undiţa cu mîner dublu, soarele apare printre norii răzleţi, inundînd peisajul cu o lumină aurie. Un somon se învîrteşte în jurul muştei, dar n-o apucă nici la următoarele şase aruncări. Nu contează. Vigfússon, preşedintele în vîrstă de 60 de ani al Fundaţiei pentru Somonul Atlanticului de Nord, a prins nenumăraţi somoni la viaţa lui şi se află aici pentru a participa la un ritual naţional. În această ţară mică, somonul de Atlantic – i care, spre deosebire de cel de Pacific, poate supravieţui după ce depune icrele – este tot atît de mult parte a identităţii naţionale, ca şi vulcanii.
“Pentru noi este o formă de artă; nu e un sport”, spune Vigfússon, un bărbat scund, cu nas turtit, cu păr cînepiu şi ochi de un albastru-cenuşiu. “Poate că protejarea acestui loc e un fel de patriotism.”
Rîurile cu somoni ale Islandei sînt printre cele mai bine îngrijite din lume. Fiecare curs de apă e supravegheat de o asociaţie de proprietari, mulţi dintre ei fermieri, care cedează drepturile de pescuit cluburilor, pescarilor şi agenţiilor de turism sportiv. Un fermier cîştigă în medie 10.000 de dolari anual din drepturi de pescuit, iar unii obţin pînă la 70.000 de dolari. Una peste alta, pescuitul sportiv al somonului aduce economiei Islandei 20 de milioane de dolari pe an.
Recunoaşterea importanţei pe care o are somonul pentru Islanda l-a determinat pe Vigfússon să lanseze campania sa de răscumpărare a activităţilor de pescuit la sfîrşitul anilor ’80, cînd numărul somonilor scăzuse alarmant în tot Atlanticul. La presiunile Federaţiei Somonului de Atlantic, guvernul canadian începuse deja cea mai mare acţiune de subvenţionare a retragerii pescarilor de somon – un efort în valoare de 72 de milioane de dolari canadieni, care “a pensionat” 7.000 de pescari în regiunile maritime. Vigfússon s-a axat cu succes pe retragerea plaselor din Insulele Faeroe, Islanda, Groenlanda şi }ara Galilor. Pînă în prezent a adunat 20 de milioane de dolari, incluzînd o bună parte a banilor personali, pentru a plăti pescarii să renunţe la plasele pentru somon, să aleagă alte forme de pescuit sau alte meserii.
Acum Vigfússon, el însuşi fiul unui pescar de meserie, şi-a îndreptat atenţia către pescarii de somon din Republica Irlanda, nord-estul Angliei şi Norvegia. Unul din grupurile pe care i-ar plăcea să le scoată din afaceri este clanul Flaherty.

Golful Killary este un braţ de apă de 20 kilometri lungime care pătrunde din Oceanul Atlantic între colinele înverzite din Connemara în vestul Irlandei. Conducînd de-a lungul apei, într-o după-amiază rece şi înnegurată, ocolind oile pe drumul îngust şi şerpuit, zăresc un indicator scris de mînă care anunţa: “Prinde-ţi somonul sălbatic aici”. O iau pe poteca ce străbate o pajişte, pînă cînd dau de pescăria lui Thomas Flaherty, patriarhul de 80 de ani al unei familii ce-şi cîştigă existenţa pescuind somon la setcă în port şi de-a lungul ţărmului. Flaherty, un bărbat zvelt, cărunt, cu o salopetă galbenă cauciucată, avînd o pălărie în carouri, stă într-un scaun de plastic pe un mal abrupt, pufăind o ţigară în vreme ce scrutează apele cenuşii ale Golfului Killary. Nu departe, lîngă o îngrăditură săpată în mal,  se află fiul său, John Joseph, de 41 de ani, Jason, nepotul roşcovan de 13 ani, şi alţi doi bărbaţi. Ei practică o îndeletnicire veche, şi anume “trasul cu plasa”, în care somonii migratori sînt observaţi de pe un promontoriu de deasupra golfului, apoi sînt urmăriţi cu barca şi încercuiţi cu năvoadele legate de barcă.
Thomas Flaherty şi echipa lui sînt gălăgioşi şi ospitalieri, servindu-mă cu ceai dintr-o invenţie denumită ceainic Kelly, încălzit la un foc de vreascuri. Curînd mă alătur şi eu bărbaţilor din punctul de observaţie, incapabil să detectez mişcările subtile de la suprafaţa apei din port ce le indică prezenţa somonilor migratori. Nu înţeleg nici sensul exclamaţiilor cu accent pronunţat care se referă la poziţia peştilor. “Uite-l colo! E deasupra?… A luat-o în sus… Acum, după el!”. Bărbaţii mai tineri dau fuga pe treptele săpate în stîncă şi vîslesc vîrtos, în timp ce bătrînul Flaherty coboară în urma lor, pregătit să tragă plasa. Petrec multe ore cu familia Flaherty de-a lungul a două zile, dar le aduc ghinion; în prezenţa mea prind doar un singur somon. În cea de-a doua zi, în timp ce o ploaie rece, irlandeză, loveşte în pereţii cabanei lor, Flaherty se plînge de prada săracă: “Doamne Dumnezeule Mare! Da’ ştiu că umblarăm după năluci astăzi. Of, că netrebnică mai fu prada!”.
Într-un sezon tipic, de 40 de zile, clanul Flaherty prinde în jur de 1.200 de somoni. Un altul dintre cei cinci băieţi ai bătrînului, Tommy, în vîrstă de 50 de ani, îşi scoate năvoadele în larg. Aceasta e o metodă mult mai productivă, responsabilă pentru marea parte a celor 210.000 de somoni de Atlantic prinşi de pescarii irlandezi în 2002. Vigfússon estimează că va costa cel puţin 50 de milioane de dolari să îi convingă pe pescarii irlandezi să se oprească şi plănuieşte să colecteze el o treime din fonduri, urmînd ca restul să-l stoarcă de la Guvernul Irlandei. Mulţi pescari irlandezi, afectaţi de restrîngerea continuă a sezonului de pescuit şi de scăderea preţului din cauza pisciculturii, spun că sînt gata să negocieze cu Vigfússon.
În ceea ce îl priveşte, Flaherty îşi dă seama că modul de viaţă al pescarilor este la fel de ameninţat ca şi somonul.
“Ne preseză ca să ieşim din branşă”, spune el, în timp ce măsoară din priviri întinderea pitorească a Golfului Killary. “Dacă oferta ar fi bună, aş lua-o în considerare. Dar mi-e groază să mă gîndesc că, într-o bună zi, nimeni n-ar mai fi în stare să facă ce facem noi de sute de ani. M-ar durea să văd pescăria asta închisă. Chiar m-ar face să plîng.”
Dar chiar dacă familia Flaherty şi oamenii lor şi-ar abandona plasele, nu există nici o garanţie că somonul sălbatic de Atlantic şi-ar reveni. După aproape trei decenii de scădere constantă a recoltei comerciale, peştele n-a făcut nici o revenire spectaculoasă. Cercetătorii nu ştiu ce să mai creadă, deşi sînt conştienţi că o problemă o reprezintă dispariţia unui mare număr de somoni tineri în ocean. Însă ecologiştii sînt concentraţi asupra unui suspect foarte evident – piscicultura.
“Oriunde există o concentrare mare de crescătorii,  populaţiile de somoni sălbatici sînt în stare de colaps” –  spune Bill Taylor, prşedintele Federaţiei Somonului de Atlantic, care iniţial a susţinut piscicultura pentru a reduce impactul pescuitului industrial.

Pe malul cel mai îndepărtat al Insulei Lewis, din Hebridele scoţiene, se află una dintre crescătoriile care au redus complexul ciclu de viaţă al somonului la granule de peşte şi programe de masă computerizate. Într-o dimineaţă ceţoasă, mă urc într-o ambarcaţiune pentru o călătorie la una din cele 350 de crescătorii de somoni din Scoţia – o aglomerare de12 ţarcuri, fiecare de 20 de metri pătraţi, de unde a treia companie ca mărime din lume, Fjord Seafood, îşi creşte produsele. Ghidul meu este Brian Shaw, responsabil pentru cinci dintre fermele piscicole ale companiei Fjord Seafood, fiecare din ele producînd circa 700.000 de somoni la fiecare doi ani. Crescătoriile de somoni asigură acum 40 la sută din exporturile alimentare ale Scoţiei, mai mult decît carnea de miel şi vită la un loc.
În timp ce ne apropiem de îngrădituri, aud muzica de fundal a crescătoriilor de somon – răpăitul micilor granule de hrană lansate prin tuburi pneumatice, lovind apa ca o grindină. Somonii de culoarea cositorului tulbură apa în goana lor după micul dejun. Pe o barjă care susţine patru depozite de hrană, muncitorul Iain Jonah Macleod intră într-o baracă, se uită pe un computer şi mă informează că peştii din ţarcul A-8 aproape că au terminat masa de dimineaţă, la care au devorat 241 din cele 443 de kilograme de granule alocate pentru ziua respectivă. Sistemul extrem de eficient de creştere poate utiliza anumite tipuri de somon de Atlantic, selectate pentru creştere rapidă, şi poate transforma oul fertilizat într-un somon de patru kilograme în aproximativ doi ani şi jumătate – de două ori mai repede decît în libertate.
“Producem alimente aici şi este o unitate cu densitate mare”, explică Brian Shaw, în timp ce stăm pe pasarela de metal dintre ţarcuri. “Nu facem decît să imităm natura. Peştii cresc destul de bine aici. Par destul de mulţumiţi”.
La fermele piscicole conduse de Shaw lucrează circa 60 din cei 1.400 de muncitori angajaţi în crescătoriile de somon din Scoţia. (Alţi 5.000 lucrează în activităţi adiacente, potrivit grupului comercial Scottish Quality Salmon). Locurile de muncă sînt indiscutabil importante pentru zone economice defavorizate precum Hebridele. Dar prin introducerea hrănirii mecanizate şi a altor mijloace de eficientizare, piscicultura a ajuns să ofere mai puţine locuri de muncă decît se preconiza. Într-adevăr, în vreme ce producţia de somon din Scoţia a crescut de cinci ori între 1990 şi 2002,  numărul muncitorilor din crescătorii a scăzut. În acelaşi timp, mari corporaţii au achiziţionat multe ferme piscicole mici, reflectînd o tendinţă mondială, care a lăsat aproape jumătate din producţia de somon de crescătorie în mîinile a şase companii multinaţionale.
Globalizarea creşterii somonilor, alături de alte probleme ecologice grave, a dus la o opoziţie crescîndă şi cereri de reformă. O cauză majoră o reprezintă păduchii de somon care pot ucide peştii hrănindu-se cu carnea lor. Studiile arată că în Irlanda, Scoţia şi Norvegia epidemiile de păduchi de la fermele piscicole pot avea efecte devastatoare asupra somonilor sălbatici, precum şi asupra păstrăvilor, o specie înrudită.
În vestul Scoţiei, în golfurile adăpostite unde se află fermele piscicole, populaţiile de somon sălbatic au scăzut mult mai dramatic decît pe coasta de est, unde se află o singură crescătorie. Evoluţii similare au fost constatate în Irlanda. În Norvegia, un studiu arată că 86 la sută din somonii tineri care migrează din fiordul  Sogne – la gura căruia se află multe crescătorii – erau acoperiţi cu un strat ucigător de păduchi.
Companiile piscicole se luptă acum să rezolve problema păduchilor. Dar ceea ce le provoacă insomnii cercetătorilor este numărul mare de somoni care scapă permanent din crescătorii. În primii ani ai industriei, somonii mai scăpau din ţarcuri cînd focile rupeau plasele în căutarea unei prăzi uşoare sau cînd furtunile distrugeau structurile de rezistenţă ori “se împrăştiau” în timp ce erau mutaţi dintr-un loc în altul . Dar acum, cînd anual se vînd 300 de milioane de somoni de crescătorie, problemele ridicate de peştii evadaţi sînt uriaşe. Zece pînă la 35 la sută din somonii care urcă să îşi depună icrele în rîurile norvegiene sînt peşti de crescătorie. În Scoţia, aproape 300.000 de somoni au evadat din ţarcuri doar anul trecut.

Studii amănunţite făcute de cercetători norvegieni arată că somonii sălbatici se împerechează cu cei de fermă. Există temerea că un peşte hibrid, prea puţin adaptat vieţii în libertate, se va răspîndi într-o zi în tot Atlanticul. Cercetările au mai demonstrat că peştii de crescătorie nu se înmulţesc în libertate la fel de bine ca somonii nativi – un fenomen care, în timp, ar putea  scădea populaţiile. În plus, fiecare tip de somon sălbatic s-a adaptat, de-a lungul a mii de ani, la condiţiile specifice unuia din cele 2.600 de rîuri ale regiunii atlantice. Un somon omogen din punct de vedere genetic, descendent al peştilor din crescătorie, s-ar putea adapta mai prost vieţii în multe rîuri şi ar putea crea o specie mai puţin capabilă să lupte cu ameninţări precum bolile sau schimbarea de climă.
“Perspectiva de a pierde definitiv această diversitate genetică este înspăimîntătoare”, spune Torbjorn Forseth, director de cercetări acvatice la Institutul Norvegian pentru Cercetarea Naturii.
Alte probleme ce afectează industria creşterii somonului: temerea că dezvoltarea explozivă a pisciculturii va duce la împuţinarea speciilor furajere, precum macroul, folosit la fabricarea granulelor de hrană; acuzaţiile – dezminţite cu hotărîre de piscicultori – că hrana bogată în dioxine infestează crescătoriile de somon; temerea că hrana şi fecalele din fermele piscicole au provocat explozia de alge toxice, care au făcut imposibil pescuitul scoicilor în apele din jur; şi epidemiile din jurul crescătoriilor, cum a fost cea de anemie infecţioasă a somonului, care a dus, recent, la sacrificarea a 2,1 milioane de peşti contaminaţi în Golful Cobscook, principala locaţie pentru piscicultură în Maine. Aceste probleme adunate au determinat de curînd statul norvegian să stabilească o reţea de fiorduri şi rîuri populate cu somoni sălbatici, unde creşterea somonilor va fi interzisă sau limitată.
“Nu putem avea această rată de expansiune a industriei creşterii somonilor şi în acelaşi timp să salvăm somonul sălbatic – spune Forseth. Pur şi simplu se extinde prea repede”.
Un lucru este cert: deşi păstrarea somonului sălbatic la nivelul existent este o adevărată luptă, readucerea sa la viaţă după dispariţie ar fi cu mult mai dificilă.
Oricine doreşte o lecţie despre rigorile reînvierii somonului nu trebuie decît să viziteze rîurile-fantomă din Maine, unde o populaţie de cîteva sute de mii de somoni sălbatici a ajuns la cîteva sute după trei secole de abuzuri.

La începutul lui noiembrie îl însoţesc pe biologul Mitchell N. Simpson pe rîul Narraguagus, unul din cele opt cursuri de apă dinspre coasta estică din Maine unde somonul se află pe lista impusă de Legea Federală a Speciilor Ameninţate. Aflat printre cele 34 de rîuri de aici care găzduiau cîndva somoni sălbatici, Narraguagus, a cărui lungime nu depăşeşte 50 de kilometri, nu a avut niciodată o populaţie prea mare, ci probabil doar vreo mie de peşti. Dar construcţia a şase stăvilare pentru mori în secolul al XIX-lea, poluarea şi pescuitul excesiv au decimat aproape toată populaţia de somoni. Deşi anual în Narraguagus sînt eliberaţi circa  200.000 de pui de somon din crescătoriile guvernamentale, anul trecut doar opt adulţi s-au întors să-şi depună icrele.
Simpson este biolog la Comisia Somonului de Atlantic din Maine, o agenţie de stat însărcinată cu studierea şi refacerea populaţiilor de somon. El a venit aici pentru a număra cuiburile în care îşi depun somonii icrele, aşa că sărim într-o canoe şi vîslim vreo şapte kilometri în aval. Simpson stă în spate şi scrutează pietrele de pe fundul rîului după orice urmă de somon ce-şi depune icrele. După aproape două ore, nu a văzut nimic.
“Ah, iată-ne!” – spune el în sfîrşit, vîslind către un cuib – un grup de pietre de circa trei metri pe unu. Locul este mai deschis la culoare decît fundul rîului pentru că femela, care îşi foloseşte coada ca să sape un adăpost pentru icre, a curăţat pietrele de algele de culoare închisă. Simpson scoate un GPS şi notează imediat coordonatele cuibului, după care pornim mai departe. Pînă la sfîrşitul excursiei noastre de patru ore, găsim doar cîteva cuiburi. “Avem tot atîţi biologi cîţi peşti.” –  spune Simpson.
Agenţiile de stat continuă curăţarea rîurilor cu somoni din Maine, iar grupurile de protecţie precum Federaţia Somonului de Atlantic au lansat şi ele o campanie majoră pentru înlăturarea barajelor de pe Penobscot, cel mai mare rîu din stat. Dar, atît în Maine, cît şi în toate celelalte locuri de unde somonul a dispărut, problema este că revenirea la viaţa sălbatică este ca şi readucerea la viaţă a unui pacient în comă. O dată ce populaţia de somoni nativi dispare, peştii din incubatoare se dovedesc a fi nepotriviţi pentru recolonizarea rîurilor. De-a lungul fluviului Connecticut, guvernul federal şi cele statale au cheltuit o sută de milioane de dolari în ultimii 35 de ani pentru a curăţa cursul apei, pentru a uşura urcarea somonilor şi a altor peşti la baraje şi pentru a construi incubatoare. Pînă la 9,5 milioane de pui de somon au fost eliberaţi anual în fluviul Connecticut. Rezultatul? În 2002 s-au întors aici să depună icrele 44 de somoni de Atlantic.
Obstacole similare îi aşteaptă pe cei care încearcă să refacă populaţiile de somoni din Tamisa şi Rin. De fapt, starea de sălbăticie este de neînlocuit.
Din fericire pentru somonul de Atlantic, multe din rîurile în care prosperă rămîn încă departe de civilizaţie. Deşi ameninţat în arealul său sudic, somonul de Atlantic încă  mai are un refugiu sănătos în îndepărtatele rîuri nepoluate din Quebec, Labrador, Islanda, nordul Norvegiei şi Peninsula Kola, din Rusia. Somonul s-a dovedit, de asemenea, o vietate rezistentă. Dacă pescuitul industrial va continua să scadă, condiţiile din ocean nu se vor deteriora în continuare iar piscicultura va fi pusă sub control strict, aceste redute nordice ale somonului pot deveni fundaţiile pe care se va reface specia.
O astfel de fortăreaţă a somonilor este rîul St. Jean din Peninsula Gaspé, din Quebec. O apă lină, limpede, punctată de locuri mai adînci, de culoarea jadului, şerpuind printre dealurile împădurite. Bill Taylor, de la Federaţia Somonului de Atlantic, m-a adus la St. Jean ca să-mi arate unul din cele mai frumoase rîuri cu somon, iar într-o zi caldă şi însorită de iulie m-a încredinţat ghidului veteran Austin Clark, lîngă un iaz numit Maitland. Lung de circa 70 de metri, el adăposteşte zeci de somoni cu forme zvelte, ondulate, care au migrat din mare 30 de kilometri în amonte.
Pescuiesc cu o muscă uscată, de 5 centimetri, jucînd-o  la suprafaţa apei. De două ori, la capătul iazului, un somon îmi apucă momeala şi de două ori i-o smulg din gură. A treia oară încerc să nu mă grăbesc şi un somon uriaş pleacă cu musca, făcînd mai multe salturi înainte de a se opri pe fundul iazului.
În final, îl trag la mal. Clark îl apucă cu o mînă de coada lui grasă, în timp ce cealaltă  alunecă sub burta mare a somonului şi îl pune într-o cutie lungă, gri, unde îl măsoară, îl cîntăreşte şi îi prelevează mostre de solzi. Este o femelă de 107 cm şi 14 kilograme, purtînd peste 10.000 de ouă. Este cel mai mare peşte de apă dulce pe care l-am prins vreodată şi, pe cînd ne pregătim să îl eliberăm, înţeleg de ce Ted Williams (jucător de baseball) – un pescar fanatic de somoni de Atlantic – se simţea la fel de fericit cînd prindea un astfel de peşte ca atunci cînd marca un punct la baseball. “Somonul de Atlantic este forţă la pachet, minunată zvîcnire argintie – a scris el cîndva – şi, Doamne, sper să dăinuiască pentru totdeauna”.
Cu amîndouă mîinile, Clark aşază somonul în apa rece. În clipa următoare a şi dispărut, topindu-se în adîncurile verzui ale iazului Maitland.

Text: Fen Montaigne

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2003)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*