Uriaşul de gheaţă şi piatră din Alaska

Grandoare de dimensiuni unice în Alaska: 5489 m, vârful acoperit de gheaţă al Muntelui St. Elias. Foto: Frans Lanting

Unora le plac peisajele domoale, aproape domestice. Altora nu. Unii le preferă sălbatice, imense şi pustii, cum ar fi Parcul şi Rezervaţia Naţională Wrangell-St. Elias din sud-estul Alaskăi.

Acestea sînt atît de întinse, încît ar putea înghiţi lejer Elveţia. Cînd am ajuns la sediul parcului, lîngă Copper Center – patru ore de mers cu maşina din Anchorage, cinci, dacă admiri şi peisajele -, tocmai se deschisese un nou oficiu pentru vizitatori. Era gol. La fel şi parcarea. În clădirea administraţiei, directorul Gary Candelaria a spus că o evaluare precisă a numărului de vizitatori era impo­sibilă, deoarece aici nu se plăteşte intrarea în nici un fel. „Sîntem mai mult preocupaţi de conservarea ecosistemelor naturale, decît de numărul vizitatorilor“, a adăugat el. Totuşi, după estimările sale, numărul turiştilor variază între 30.000 şi 60.000 pe an. Şi nici un vizitator nu ar putea descoperi acest parc la fel cum ar putea-o face şofînd prin Yellowstone sau Yosemite. Aici nu există „prin“, ci doar „pe deasupra“. „E un parc mai degrabă survolabil“, spunea Candelaria. „Este atît de întins, încît pentru a căpăta o imagine reală a locului trebuie să urci în văzduh.“

La Glennallen, pe drum, imediat după Copper Center, Lynn Ellis, pilotul cursei speciale, ne-a povestit despre întinderea regiunii. „Din cînd în cînd – spune el – duceam cîte-o persoană care credea că întregul parc se poate vedea în doar două ore. «Ei bine, – îi spuneam – eu am un avion care zboară cu 225 de kilometri pe oră, timp de patru ore şi jumătate, fără realimentare. Şi chiar şi aşa, n-ai vedea nici jumătate.»“ Cu cele 5,3 milioane de hectare ale sale, Wrangell-St. Elias este de departe cel mai mare teritoriu din întregul sistem de parcuri naţionale, fiind de circa şase ori mai mare decît parcul Yellowstone. Împreună cu Parcul Tatshenshini-Alsek şi Parcul Naţional Kluane, din Canada, aflate la doi paşi, şi cu Parcul Naţional şi Rezervaţia Glacier Bay din S.U.A., în imediata vecinătate, Wrangell-St. Elias şi împrejurimile sale alcătuiesc cea mai întinsă zonă sălbatică de pe planetă, protejată la nivel internaţional de „Patrimoniul Mondial al ONU“.

Aici se întîlnesc patru maiestuoase lanţuri muntoase: la nord, resturile lanţului Alaska, munţii vulcanici Wrangell, parte a Cercului de Foc al Pacificului, care se contopesc în centrul parcului cu Munţii St. Elias şi creasta Muntelui Chugach, întîlnind Golful Alaska la sud-vest. Cel mai înalt vîrf al St. Elias se ridică la 5.489 m şi este al doilea ca înălţime din S.U.A., după Denali. Cu cei 4.317 m ai săi, Muntele Wrangell continuă să fie activ din punct de vedere tectonic; uneori, panaşe de aburi se ridică la zeci de metri deasupra vîrfului său acoperit cu gheaţă.

Aici, pe înălţimi, gheaţa este nelipsită. Frontul marin de aer umed loveşte munţii de coastă, depunînd pînă la 15 m de zăpadă pe an, suficientă pentru a alimenta numeroşi gheţari. Malaspina, cel mai mare gheţar piemontan din America de Nord, se revarsă la baza Munţilor St. Elias, pe o arie de circa 2.600 km2. Nabesna curge la nord de Wrangell şi este considerat cel mai lung gheţar de vale nonpolar din emisfera vestică.
Rocă cenuşie, gheaţă albăstruie. Culme după culme, vale după vale. Sălbăticie. Cele 3,9 milioane de hectare declarate de Congresul S.U.A. arie protejată, reprezentînd a zecea parte din întregul sistem naţional de rezervaţii naturale, formează un magnific parc naţional, în mare măsură neatins şi de o frumuseţe sălbatică.

Dar primii exploratori n-au venit cu avionul ca să adauge nume pe petele albe ale  hărţii. „St. Elias“? A fost contribuţia lui Vitus Bering în 1741. Acest vîrf a fost primul lucru de pe ţărmul Alaskăi care a atras privirea navigatorului. Urmărind coasta, Bering a botezat un cap în ziua cînd se sărbătorea Elias, un sfînt obscur. Cartografii au sanctificat mai tîrziu şi muntele. După o jumătate de secol, Alessandro Malaspina naviga în Golful Yakutat, căutînd legendara Strîmtoare Anian, considerată multă vreme poarta vestică a trecătorii de nord-vest. Dar de fapt el a întîlnit doar un perete de gheaţă. Astfel că fundătura a devenit cunoscută sub numele de Golful Disenchantment (Deziluziei), Malaspina botezînd gheţarul cu numele său.

Să dăm timpul înainte cu 100 de ani. În numărul din 29 mai 1891 al National Geographic găsim o relatare de 114 pagini a lui Israel C. Russell de la U.S. Geological Survey ­ Serviciul Geologic al SUA – (şi co­fondator al Societăţii National Geographic) despre expediţia desfăşurată cu un an înainte „pentru studiul geografiei, geologiei şi gheţarilor regiunii din jurul Muntelui St. Elias“ şi pentru ascensiunea vîrfului pe atunci necucerit încă.  Era prima expediţie finanţată de Societate, la doi ani de la înfiinţare, o aventură susţinută material în mare parte de către Gardiner G. Hubbard personal, primul preşedinte al Societăţii. În semn de recunoştinţă, Russell a dat numele lui Hubbard unui munte de 4.577 m şi unui rîu de gheaţă lung de 120 km, în viziunea exploratorului „cel mai măreţ dintre gheţarii mareici descoperiţi în Alaska pînă acum“. Iar ca omagiu lui Russell, U.S. Geological Survey a denumit cu numele lui fiordul de la baza Gheţarului Hubbard.

După două încercări de a ajunge pe vîrful Muntelui St. Elias, în condiţii de viscol, Russell a fost nevoit să se întoarcă din drum, dar traseele posibile cartografiate de el i-au permis unui duce italian să cucerească vîrful, cîţiva ani mai tîrziu.

Aproximativ în aceeaşi perioadă, prospectorii veneau în regiune, atraşi de mirajul aurului din Yukon şi mai apoi de descoperirea unui zăcămînt foarte bogat în cupru aproape de centrul actualului parc şi al rezervaţiei naţionale.

În 1906, compania minieră Kennecott a  obţinut exploatarea unui teritoriu lîngă rîul Chitina, afluent al rîului Copper. La scurt timp s-a început construcţia unei căi ferate de 315 km, pentru a transporta minereul la portul Cordova, de pe coastă. Pînă în 1938, cînd zăcămîntul s-a epuizat şi exploatarea a fost închisă, compania a extras mai mult de 4 milioane tone de minereu. Din păcate, minerii n-au fost la fel de meticuloşi în „fabricarea“ denumirilor ca exploratorii dinaintea lor. S-a presupus că numele companiei provenea de la Gheţarul Kennicott, care fusese la rîndul său botezat după Robert Kennicott, unul dintre primii exploratori din Marele }inut. Cei de la Kennecott Mines au omis să înlocuiască „e“-ul greşit cu „i“-ul corect.

În orice caz, cu mult înainte ca numele ce aminteau de nobili bogaţi, sfinţi uitaţi sau exploratori îngheţaţi de frig să înceapă să umple golurile de pe hartă, în tradiţia orală a indigenilor americani existau cîteva denumiri care au surprins caracteristicile formelor de relief. Astfel, în vreme ce populaţia Athapaskan Ahtna numea K’elt’aeni unul dintre vulcanii activi, însemnînd în traducere aproximativă „Cel care controlează vremea“, noii veniţi l-au denumit după baronul Ferdinand Petrovich von Wrangel, unul dintre primii guvernatori ai regiunii ruseşti Alaska, adăugînd numelui acestuia un „l“ din greşeală.

Acest teritoriu este atît de vast şi aparent  nelocuit, încît îmi vine greu să mi-l imaginez presărat cu urmele existenţei băştinaşilor, unele datînd de pe vremea sfîrşitului erei glaciare. Dar, conform Park Service, există o mulţime de situri arheologice şi tabere străvechi de vînătoare folosite de predecesorii unor grupuri de civilizaţie asemenea celor Athapaskans (în nordul şi vestul parcului), ale indienilor Eyak (lîngă Delta Rîului Copper) şi ale populaţiei Tlingit (în Golful Yakutat şi de-a lungul Promontoriului Malaspina). În prezent, mai bine de 4.000 de oameni, atît băştinaşi, cît şi vechi imigranţi, trăiesc în micuţele cătune ale bazinului Copper, răspîndite în jurul parcului sau pe sutele de mii de hectare de terenuri private, din interiorul acestuia. Pentru mulţi dintre ei, Wrangell-St. Elias reprezintă mai mult decît un ţinut de rocă şi gheaţă. Datorită oilor Dall, care trăiesc printre stîncile munţilor, şi elanilor din regiunile mlăştinoase ale zonelor joase, parcul continuă să le asigure localnicilor nevoile tradiţionale de subzistenţă.

Unii outsideri (în Alaska, americanii din celelalte 48 de state, în afară de Hawaii) au o problemă cu ideea de vînătoare în parcurile naţionale ale Marelui Ţinut. În alte state, vînatul este interzis în rezervaţiile considerate oficial parcuri naţionale. Cum de este permis aici? Realităţile rurale din Alaska sînt specifice. Cînd preşedintele Jimmy Carter a semnat în 1980 „Actul de conservare a teritoriilor de interes naţional din Alaska“, delimitînd Parcul şi Rezervaţia Naţională Wrangell-St. Elias şi incluzîndu-le, alături de celelalte arii mari protejate, în sistemul de parcuri naţionale, acesta avea o clauză legislativă care recunoştea dependenţa  Alaskăi rurale de fauna sălbatică şi piscicolă. Clauza permite rezidenţilor de aici să vîneze pentru nevoile de subzistenţă în ariile considerate ca parte a parcului naţional. Însă non­rezidenţii (parcului) şi vînătorii sportivi, de exemplu, din Fairbanks, pot vîna numai în teritoriile declarate rezervaţie naţională. (Aproximativ două treimi din Wrangell-St. Elias constituie parc, iar restul rezervaţie.) Ba mai mult, în timp ce în ariile protejate din restul S.U.A. folosirea maşinilor este interzisă, regulamentul de aici permite utilizarea mijloacelor tradiţionale de transport. În Alaska rurală, acestea înseamnă snowmobile şi avioane mici.

De exemplu, Lynn Ellis, pilotul charterului din Glennallen, îndeplineşte servicii aeriene regulate pînă la McCarthy, lîngă mina Kennecott, şi duce adesea vînători şi excursionişti sus la Nabesna, unde cei doi fraţi ai lui sînt ghizi. Fiecare comunitate se află la capătul cîte unui drum cu pietriş, închis, singurele căi de acces în interiorul parcului. Cel care duce 100 km de la şosea la McCarthy ar putea trece cu succes drept cel mai prost drum din Alaska. Nu-i de mirare că multă lume preferă calea aerului.

Drake Olson face curse aeriene în colţul sud-estic al Parcului Wrangell-St. Elias. Am urcat într-un mic avion şi ne-am îndreptat către Golful Disenchantment şi Gheţarul Hubbard.

În plină perioadă de schimbări climatice globale, această imensă felie de gheaţă, Gheţarul Hubbard, a avut o evoluţie ciudată. Oamenii de ştiinţă au constatat că majoritatea gheţarilor din Alaska se retrag încet. Totuşi, Hubbard a luat-o în direcţie opusă, avansînd în asemenea măsură în Golful Disenchantment, încît a închis gura fiordului Russell, transformîndu-l  într-un lac.

„Uitaţi-vă acolo“, a spus Olson, în timp ce survolam promontoriul Capului Gilbert. Cu doar o lună în urmă, văzuse morena terminală a gheţarului blocată de promontoriul cenuşiu al capului. Între timp, barajul format de morenă fusese spălat; acum, pe o distanţă de 100 de metri, apa separa gheaţa de cap. „Lacul Russell e fiord din nou.“, a adăugat pilotul.

Înainte, spre Malaspina. Acesta se micşora, conform rapoartelor, dar n-ai cum să-ţi dai seama. De la 600 de metri înălţime îmi apare asemenea unui gigantic platou de îngheţată de vanilie cu rîuri de ciocolată şerpuinde, grohotiş răzuit de pe pantele abrupte ale muntelui. Spre nord, între marginea platoului şi pînza de nori, puteam zări pantele mai joase ale lanţului St. Elias, de la graniţa cu Yukon – Muntele Cook, Muntele Augusta, de dincolo de Malaspina, alimentat de Gheţarul Seward – şi, de acolo drept înainte, Dealurile Samovar învăluind poalele măreţului St. Elias.

Apoi a început să se înnoreze, aşa că ne-am întors şi ne-am îndreptat spre orăşelul de coastă Yakutat. Aşa merg lucrurile uneori în sălbăticia Marelui Ţinut. Şi chiar dacă nu poţi să vezi vîrful muntelui, e important să te mulţumeşti cu gîndul că-i acolo.

Text: John Mitchell

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2003)



2 Comments

  1. superb…articolul este scris intr-un mod profesionist care te atrage in mod cert catre Alaska…pacat ca este atat de departe si este atat de greu sa ajungi acolo

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*