Salvarea edenului african

În palatul prezidenţial din Libreville, Mike Fay prezintă preşedintelui Gabonului un plan pentru crearea a 13 parcuri naţionale, într-o ţară care nu avea niciunul – ca şi cum Regina Angliei ar înconjura Ţara Galilor cu un gard. Foto: Michael Nichols

După ce în 2000 şi-a terminat turul de 3200 km prin Africa Centrală, Mike Fay a început o campanie mai grea: salvarea locurilor sălbatice pe care le-a văzut.

Un an şi opt luni mai târziu, el şi alţii alături de el l-au convins pe preşedintele Gabonului, Omar Bongo, să aloce 11% din ţara sa parcurilor naţionale – un dar remarcabil făcut conservării. În Gabon abundă cele mai rare bunuri de pe Pământ – păduri tropicale aproape neatinse de om.
În dimineaţa zilei de 1 august 2002, în Libreville, Gabon, preşedintele El Hadj Omar Bongo şi-a convocat miniştrii într-o şedinţă urgentă. Aproape nimeni, în afară de dl. Bongo, nu ştia despre ce este vorba. Trecea oare guvernul printr-o situaţie financiară critică legată, poate, de scăderea veniturilor din petrol şi de creşterea deficitelor? Să fi fost o criză internaţională care punea în alertă întreaga Africă şi restul lumii? Reizbucnise oare războiul civil undeva în Africa Centrală, unde Omar Bongo îşi cîştigase, după 35 de ani de preşedinţie, o anumită reputaţie de pacificator? Îşi va asuma preşedintele o misiune de mediere? Chiar dacă miniştrii  se adunaseră în sala de consiliu a  palatului prezidenţial, nici unul nu avea habar care era problema zilei.
Uimirii lor i se mai adăuga faptul că la întîlnire au apărut şi trei oameni din afară – un biolog britanic pe nume Lee White, angajat să conducă un  program  pentru Gabon al Wildlife Conservation Society, din New York; un biolog camerunez, pe nume Andre Kamdem Toham, aflat în Libreville din partea World Wildlife Fund; şi un ecologist şi explorator american, J. Michael Fay, funcţionar al WCS, cunoscut celor prezenţi ca ” omul care a traversat Gabonul”. Ministrul turismului se întoarse spre White, pe care îl cunoştea, şi îl întrebă: “Ce faceţi dvs. aici?”
Sala de consiliu este o încăpere impresionantă, mare cît un teren de tenis, gravă ca o biserică, cu două mese de mahon în centru. În faţă se află un podium prezidenţial, cu un tron în miniatură, oarecum postmodern. Fiecare masă era împărţită în compartimente ministeriale, dotate cu telefoane şi alte dispozitive electronice de comunicaţie. În faţa meselor se aflau monitoare mari cu plasmă pentru şedinţe audiovizuale. Miniştrii se aşază pe locurile desemnate. După o scurtă întîrziere, în care White şi Fay, grăbiţi, se luptau să conecteze un laptop la reţeaua de calculatoare a sălii, a intrat preşedintele, un om stăpîn pe sine, cu o mustaţă lată şi un zîmbet cald, cu un aer îngrijit în costumul său galben-deschis. Nu a spus nimic. S-a aşezat şi, dînd din cap, i-a semnalat ministrului pădurilor, Émile Doumba, să înceapă şedinţa. Doumba a anunţat simplu că dr. Fay şi dr. White se vor adresa celor prezenţi într-o problemă de maximă importanţă pentru preşedinte.
“Şi astfel mi-am început numărul de circ” -spunea Mike Fay, rememorînd scena după cîteva luni, într-o discuţie tihnită în Libreville. Rănile căpătate dintr-o lovitură de elefant îi erau aproape vindecate, iar zelul său, neatins de această întîlnire cu moartea. “Preşedintele avea în faţă un monitor mic, pe care îl privea concentrat.” Şi miniştrii au fost curînd captivaţi. Fay, antrenat mai bine pentru tăiat cărări prin tufişuri decît prin politici de nivel înalt, era îmbrăcat cu un sacou şi o cravată împrumutate în acea dimineaţă din dulapul lui Lee White. Şi-a adus laptopul, pe care îl cară cu el peste tot, îndesat într-un rucsac. El şi White au fost convocaţi cu foarte puţin timp înainte de şedinţă, iar graba de a rezolva problema compatibilităţii computerului l-a distras şi i-a lăsat puţin timp să-şi adune gîndurile şi să-şi pregătească discursul. Dar pentru că prezentase variante ale aceluiaşi joc pentru multe şi variate tipuri de public, nu s-a intimidat cînd a fost să improvizeze în faţa unui consiliu de miniştri.

Accesînd o serie de poze tulburătoare – multe dintre ele realizate de Michael “Nick” Nichols pentru seria “Megatransect” – dintr-o prezentare în PowerPoint, Fay a descris extraordinara bogăţie biologică din pădurile impenetrabile, din apele interioare şi de coastă ale Gabonului şi extraordinara ocazie – atît economică, dar şi de conservare, dacă luăm în considerare veniturile potenţiale din ecoturism – care poate apărea protejîndu-le în cadrul unei reţele de parcuri naţionale. Clic: elefantul de pădure, vioi şi agresiv. Clic: balena cocoşată, săltînd spre cer asemeni unui păstrăv jucăuş. Clic: vipera gaboneză cu capul arămiu, atît de aproape de obiectiv că aproape îi simţi şfichiuitul limbii. Clic: domul de granit ca un imens jeleu inflamabil, semeţindu-se deasupra cupolei pădurii. Clic: hipopotamul cu ochii exoftalmici, senin şi străin, aproape de nerecunoscut aşa, purtat de val de-a lungul coastei Atlanticului. “Desigur, toată lumea e fascinată de hipopotamul-surfer” – mi-a spus Fay. Acesta este Gabonul, a reamintit el miniştrilor. Aceasta este ţara voastră, cum nu e alta în lume.
“Apoi Lee se ridică – povestea Fay. Prezentarea lui este cireaşa de pe tort pentru că este un videocolaj”, care prezintă multe asemenea locuri şi vietăţi. Doar că de această dată elefanţii, hipopotamii şi balenele se mişcă, apărînd şi dispărînd de pe ecranele cu plasmă, ferestre spre minunile gaboneze aflate departe de pereţii sălii de consiliu. O scenă surprinzător de intimă cu o gorilă-femelă care îşi alăpta, îşi săruta şi legăna puiul a fost surprinsă într-o poiană din mijlocul imensei păduri est-centrale, un loc cunoscut ca Langoué Bai şi nedescoperit pînă ce Fay nu a călcat pe acolo. Dintr-o rezervaţie de animale numită Lopé, chiar dincolo de Chaillu Massif s-au arătat sute de mandrili (maimuţe din specia Mandrillus sphinx) în plină goană prin savană.
Cîteva dintre secvenţe erau atît de emoţionante, încît White le-a derulat fără nici un comentariu. Prezentarea sa şi cea a lui Fay au durat mai mult de o oră şi miniştrii – un public constrîns să asculte pînă la sfîrşit, conform lui Fay, trebuie să se fi întrebat: “Oare nu au de gînd să tacă indivizii ăştia?”
Nu încă. Cu permisiunea preşedintelui,  White a lansat în final ideea măreaţă, susţinută şi de Fay: o reţea de parcuri naţionale.
Şi le-a descris unul după altul – 13 superbe zone sălbatice, 13 posibile parcuri. Se întindeau de pe litoralul din extremitatea sud-vestică a Gabonului (Mayumba, un potenţial parc marin) şi pînă la domurile  din Minkébé, în colţul de nord-est al ţării. Cuprindeau şi munţii cu vîrfurile în ceaţă, de la nord-vest de Libreville (Monts de Cristal, cu dezordonata lor varietate botanică), şi pădurea virgină care înconjoară Langoué Bai, în amontele sistemului de irigaţii de pe rîul Ivindo, care adăposteşte elefanţii cu colţi mari şi gorilele neînfricate, şi închis de cascadele înalte de pe Ivindo şi de pe cîţiva dintre afluenţii săi. Erau o serie de opţiuni cuprinzînd o mare varietate de ecosisteme bogate în specii, fiecare meritînd a fi luat în considerare pentru statutul de parc naţional. White putea vorbi în cunoştinţă de cauză despre aceste zone, deoarece a coordonat o evaluare atentă a acestora (în colaborare cu Andre Kamdem Toham şi sprijinit de diverşi parteneri gabonezi), realizată în ultimii doi ani, încurajaţi de Richard Onouviet, ministrul pădurilor în acea vreme, care acum deţinea un alt portofoliu în cabinet.
Concluzionînd, White a prezentat o hartă a Gabonului. Zonele candidate erau schiţate pe ea ca nişte  amibe uriaşe. Asta credem noi că ar trebui să faceţi, a spus el preşedintelui şi oamenilor săi. Cu tot respectul, vă recomandăm, pentru conservarea diversităţii biologice şi promovarea ecoturismului în Gabon, să creaţi o asemenea reţea de parcuri naţionale. Adevărul e că White şi colegii lui luptau pentru luna de pe cer. O reţea de parcuri era un obiectiv pe termen lung, iar toate cele 13 parcuri păreau realizabile doar într-un viitor îndepărtat. Un obiectiv mai apropiat, cu mult mai puţin ambiţios, dar destul de dificil, era obţinerea statutului de parc doar pentru Rezervaţia Lopé. Aceasta era una dintre zonele gaboneze care, ca réserve de faune, se bucura deja de o oarecare protecţie; dar ca parc naţional susţinut de un management competent şi de mecanisme de consolidare, unde sînt interzise vînatul şi exploatarea forestieră, ar fi cu totul altceva. Lopé era aproape de sufletul lui White din cauză că petrecuse mai bine de 10 ani aici, ca cercetător. Cu mandrilii şi elefanţii săi, cu gorilele şi cimpanzeii studiaţi timp de două decenii, cu misterioasele sale situri arheologice, care indică o populaţie umană numeroasă dispărută cu secole în urmă, cu hotelul său de clasa întîi, ea prezintă o mulţime de atracţii pentru vilegiaturiştii gabonezi, turiştii străini şi oamenii de ştiinţă. Dacă ar fi fost ca  vreuna dintre cele 13 zone să devină primul parc naţional modern cu adevărat protejat, aceasta ar fi fost Lopé. De fapt, White şi cei doi colegi ai săi din sală sperau ca preşedintele Bongo să fie gata – poate chiar în acea zi – să semneze decretul de înfiinţare a Parcului Naţional Lopé.
Nimeni nu le-a întrerupt pledoaria măcar cu o întrebare. Iar apoi nimeni n-a scos o vorbă. White, Fay şi Toham s-au aşezat politicoşi. “La sfîrşit – îşi amintea Fay – preşedintele făcu un semn cu mîna.”  Ministrul Doumba se duse spre podium cu un dosar elegant. Deschizîndu-l, îi arătă preşedintelui un document – decretul Lopé. Preşedintele îl răsfoi şi apoi clătină din cap. “Nu – îi spuse el şoptit lui Doumba. Nu, nu asta vreau.” Nu s-a adresat întregului grup, însă, evident, ceva nu era în ordine.

Confuzie, consternare, stinghereală. Mergînd în ajutorul lui Doumba, Fay a îndrăznit să urce pe podiumul prezidenţial şi a privit peste umărul preşedintelui. “Da, domnule, acesta este decretul Lopé” – afirmă el. Fay a intervenit atît de încrezător bazîndu-se doar pe o singură altă întîlnire şi pe succesul în presă al Megatransect-ului; preşedintele Bogo l-a privit cu simpatie – americanul nebun, copilul teribil care a străbătut pe jos toate acele păduri şi mlaştini inaccesibile, care a stat pe jumătate gol în vîrful domurilor, care a adus cu sine poze şi poveşti despre care Omar Bongo însuşi nu ştia că există. Dar nici măcar Fay nu putea să-l liniştească pe dl. Bongo în acest moment.
Nemulţumit, preşedintele a vorbit. Le vreau pe toate, spuse el. Nu doar Lopé. Vreau reţeaua. Ministrul Doumba, săracul, era total nepregătit pentru această întorsătură. Care reţea? Vreau reţeaua pe care au descris-o ei mai devreme – spuse preşedintele. Nu există o transcriere cuvînt cu cuvînt, dar, după mărturiile celor prezenţi, aceasta era dorinţa preşedintelui. Vreau 13 decrete pentru înfiinţarea celor 13 parcuri naţionale. Vreau să fie semnate astăzi. Aduceţi-le. Apoi, cu un gest vag al mîinii spre Fay şi White, abia adresînd o vorbă celorlalţi, preşedintele Bongo ieşi încet din încăpere.
Ceilalţi rămaseră stupefiaţi şi cumva încurcaţi. “Nu ne venea să credem – mi-a spus mai tîrziu Fay. Ne gîndeam: Doamne, ce s-a întîmplat aici?”
Într-o după-amiază de ianuarie a acestui an, în preajma lungului anotimp ploios, Lee White şi cu mine am decolat într-un avion mic de pe o pistă cu iarbă din centrul Gabonului şi am zburat spre est, la  200 de metri deasupra pădurii. Sub noi, într-un model viu colorat, desenat de poieni de savană, fîşii de păduri-galerie şi tufişuri de-a lungul cursurilor de apă (petice de pădure izolată), se întindea zona cunoscută odinioară ca Rezervaţia Okanda-Lopé. Peticele verzi de pădure şi fîşiile erau măginite de globuri luminoase în diferite nuanţe de roşu şi portocaliu, indicînd indivizi disparaţi ai aceleiaşi specii de copac, Lophira alata, care contribuie colectiv la marcarea schimbării sezoniere cu noua lor vegetaţie roşiatică. Era un spectacol delicat, ca munţii la începutul lui octombrie, cînd arţarii se fac stacojii, însă castanii şi stejarii sînt încă verzi. Da, Lophira, remarca White, par neaşteptat de bine sincronizaţi anul acesta. Un om modest, fără să vrea să iasă în evidenţă, laconic însă nu apatic, stătea pe o trapă pentru bagaje, în spatele avionului, fără centură, filmînd aceşti frumoşi copaci.
Am trecut pe deasupra văii Offoué, un rîuleţ cafeniu şerpuitor, în apropierea confluenţei cu mult mai marele Ogooué, unul dintre marile cursuri de apă navigabile din Africa. Acesta, împreună cu fluviul Congo, împarte munţii în două şi alunecă spre mare asemeni unei imense curgeri ciocolatii. Micuţul Offoué reprezintă graniţa de est, iar puternicul Ogooué cea de nord a ceea ce astăzi este Parcul Naţional Lopé. Decretul prin care a fost înfiinţat Lopé, alături de alte asemenea 12 decrete, a fost semnat de preşedintele Bongo pe 30 august 2002, la mai puţin de o lună de la acea întrunire a cabinetului.

Cerneala s-a uscat pe ele, iar reţeaua de parcuri este o realitate – cel puţin pe hîrtie. Iniţiativa de a crea cele 13 parcuri, pe care chiar dl. Bongo a anunţat-o în septembrie anul trecut la Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă, constituie potenţial (subliniem) una dintre cele mai semnificative acţiuni de conservare de la 1872 încoace, cînd, în martie al acelui an, un alt preşedinte, Ulysses S. Grant, a semnat proiectul de lege al Congresului American pentru înfiinţarea Parcului Naţional Yellowstone, primul din lume. Parcurile gaboneze reflectă o decizie vizionară, întemeiată pe pragmatism economic. După decenii întregi în care economia s-a bazat cu precădere pe industria lemnului şi a petrolului, dl. Bongo a afirmat: “ne-au mai rămas petrol puţin, păduri înjumătăţite, venituri reduse şi datorii împovărătoare”.  Următorul sector economic dezvoltat “se va baza pe valorizarea resurselor noastre naturale, nu pe extragerea lor”.
Dacă această iniţiativă a Gabonului îşi va atinge sau nu obiectivul, depinde de rigoarea şi înţelepciunea cu care va fi pusă în practică. Iar aplicarea va depinde în parte de cît de solidă va fi asistenţa internaţională. În această privinţă, primele semne din peisaj sînt îmbucurătoare. Chiar în săptămîna în care dl. Bongo a făcut acel anunţ, secretarul de stat american Colin Powell a fost, de asemenea, la summit-ul de la Johannesburg şi a făcut o declaraţie complementară: Statele Unite intenţionează să contribuie cu 53 de milioane de dolari, pe o perioadă de 4 ani, la un proiect de colaborare numit Parteneriatul pentru Pădurile din Bazinul Fluviului Congo, pentru a susţine managementul resurselor naturale în şase ţări din regiunea Africii Centrale. O parte consistentă a banilor oferiţi de Statele Unite vor merge probabil în Gabon. Cu ajutor şi din partea altor ţări dezvoltate (cum ar fi Franţa, Germania şi Japonia) şi a cîtorva organizaţii nonguvernamentale (în special Wildlife Conservation Society, Conservation International şi World Wildlife Fund), Gabonul va putea să creeze programe de pregătire, să-şi dezvolte infrastructura şi sistemele manageriale şi de consolidare necesare pentru ca acest început bun să se concretizeze într-o reuşită, atît în plan economic (prin ecoturism), cît şi în ce priveşte conservarea. Dacă se va realiza, va fi un succes imens.
Doar Parcul Naţional Lopé cuprinde 4.970 de kilometri pătraţi de pădure şi savană, iar întreaga reţea totalizează 29.251 de kilometri pătraţi, 11% din suprafaţa ţării. Aceasta aşază Gabonul alături de Costa Rica, ale cărei parcuri naţionale contribuie la un ecoturism prosper. Însă Gabonul este de cinci ori mai mare decît Costa Rica şi se ştie că pădurile sale ecuatoriale şi terenurile mlăştinoase  abundă de viaţă. Mulţimea resurselor naturale din cele 13 noi parcuri, incluzînd specii de mare interes (cum ar fi elefantul de pădure, gorila de cîmpie, crocodilul pitic, cimpanzeul), ca şi varietăţile de plante şi animale încă nedescoperite sînt incalculabile. Prin decizia de anul trecut a preşedintelui, Gabonul promite să devină unul dintre cei mai importanţi protectori ai diversităţii biologice.
Lopé este o zonă centrală a reţelei de parcuri nu doar geografic, ci şi datorită solidei sale baze de cercetări şi hotelului său elegant. Zborul nostru de explorare ne-a dus în ianuarie pe mine şi pe White spre est, într-un parc nou, Ivindo, unul dintre cele mai puţin cunoscute şi mai neobişnuite din cele 13. Încă la joasă înălţime, am mers pe cursul fluviului Ogooué în amonte, adînc în interiorul Gabonului, lăsînd în urma noastră apele învolburate şi insuliţele cu malurile masiv împădurite. Arar se zărea o linie ferată sau un drum de argilă.
De îndată ce am trecut de oraşul Booué, cu pista şi depozitul său de exploatare forestieră, aproape că nu am văzut semne ale prezenţei umane. Rîul Ivindo, un afluent important al fluviului Ogooué, a fost uşor de recunoscut – un canal curgînd dinspre nord, cu apa înnegrită de taninii din mlaştinile drenate de inundarea periodică  a pădurilor.
“Rămîi pe Ogooué” – i-am spus pilotului nostru în căşti. După 30 de kilometri, am identificat ceea ce căutam: un alt rîu cu apă neagră, mai mic, cunoscut sub numele de Djidji. I-am urmat cursul în amonte, avionul pendulînd într-o respectare aproximativă a serpentinelor sale. Am privit în jos către un grup de torente mici – o cascadă cu o cădere de circa 10 metri – iar curînd după aceea treceam  graniţa invizibilă, în Parcul Naţional Ivindo.

Langoué Bai, un imens luminiş ascuns, găsit de Fay, împînzit cu elefanţi şi gorile, se întinde pe zeci de kilometri spre sud. Lee White însuşi a condus echipa către acel bai, după ce Fay l-a pus pe hartă, iar apoi a iniţiat o monitorizare continuă. Dar la Langoué se ajunge din altă direcţie, pe un drum vechi şi apoi trei zile de drum anevoios prin tufişuri. White nu vizitase niciodată aceste locuri misterioase în amontele rîului Djidji – a zburat pe deasupra lor, dar nu a coborît niciodată la sol – şi mi-a împărtăşit curiozitatea legată de ceea ce se află acolo jos. Primele observaţii făcute la Langoué, mi-a spus el, sugerează că elefanţii atraşi la bai (pentru vegetaţie suculentă, apă, sare sau orice altceva) se deplasează sezonier, într-un fel de migraţie. Dispar cînd încetează ploile. Unde pleacă? Bănuiala noastră, spuse el, e că vin aici în timpul sezonului uscat, pe platourile de pe cursul superior al rîului Djidji. Ar putea fi ultima ascunzătoare nedescoperită a celor mai mari elefanţi ai Gabonului.
Însă nimeni nu poate fi sigur de aceasta. Efortul de a aduna date la Langoué Bai abia a început, iar explorarea terenurilor dintre rîuri (watershed), inclusiv a rîului Djidji, în amonte de torente, este, alături de multe altele, o sarcină urgentă şi epuizantă. Parcul Naţional Ivindo, asemeni altor cîtorva, este încă un patrimoniu natural neinventariat.
Povestea parcurilor din Gabon, ca şi a torentelor de pe Djidji, implică trasee disparate, însă convergente. Unele dintre torente curg prin canale, departe de Libreville. Cu multe luni înaintea surprinzătoarei declaraţii a lui Omar Bongo, într-o distribuţie variată, nişte actori şi-au interpretat diversele roluri într-o istorie complicată, cu scene şi conflicte secundare plasate în Washington, Paris şi în alte locuri, toate vizînd acelaşi rezultat: iniţiativa îndrăzneaţă a Gabonului şi, în contextul său mai larg, Parteneriatul pentru Pădurile din Bazinul Fluviului Congo.
Episodul din Washington includea şi un moment semnificativ de la începuturile preşedinţiei lui George W. Bush, în care, la 4 iunie 2001, Walter H. Kansteiner III depunea jurămîntul ca adjunct al secretarului de stat pentru probleme africane. Kansteiner a fost comerciant de bunuri de larg consum, interesat profesional vreme îndelungată de produsele africane (cacao, cafea, zahăr) şi interesat personal de frumuseţile, dar şi de problemele Africii, înainte de a fi numit într-un alt post în prima Administraţie Bush,  acela de consilier în cadrul Consiliului de Securitate Naţională. La ceremonia de depunere a jurămîntului pentru postul de adjunct al secretarului de stat, el a numit cinci priorităţi pe care simţea el că ar trebui să se întemeieze politica americană faţă de Africa: creşterea nivelului de trai, instituţii democratice, sprijinirea luptei împotriva SIDA, soluţionarea conflictelor şi a problemelor de mediu, prin acest termen vag înţelegînd nu doar aerul de respirat şi apa de băut, ci şi conservarea speciilor şi a ecosistemelor. Cum să rezolvi aceste probleme vaste? Kansteiner era deschis spre ideile bune, acolo unde le putea găsi.

Un alt actor foarte important  a fost Dave Barron, un om cu o bogată experienţă în jocuri de culise, consilier guvernamental al mai multor lideri africani, printre care şi preşedintele Bongo. Prin Barron, adjunctul secretarului de stat l-a întîlnit pe Mike Fay şi a aflat despre oportunităţile (urgente) din Gabon. Înţelegînd că acele posibilităţi erau atît reale, cît şi de amploare, Kansteiner şi-a oferit sprijinul – mai întîi sub forma fondurilor necesare demarării procesului, iar apoi prin prezentarea iniţiativei Gabonului şefului său, Colin Powell. De asemenea, prin Dave Barron, Fay a atras atenţia unui alt demnitar din Departamentul de Stat, John Turner, adjunctul secretarului pentru oceane şi probleme internaţionale de ştiinţă şi de mediu. Kansteiner, Turner, adjuncţii şi subordonaţii lor, şi noul ambasador american din Gabon, Ken Moorefield, au fost cu toţii entuziasmaţi de implicarea Administraţiei Bush în sprijinirea conservării în zona Africii Centrale.
Între timp, Barron s-a ocupat şi de cooptarea unor aliaţi din Congres. A organizat rapid un dineu privat la Capitol Hill Club, pentru circa 60 de persoane, unde vinul a fost bun, mîncarea decentă, iar pe scenă s-au produs Mike Fay şi Nick Nichols, care împreună au făcut ceea ce Barron îşi aminteşte ca fiind un “sclipitor număr de circ, improvizat” . Ca şi mai tîrziu, în faţa cabinetului preşedintelui Bongo, acest spectacol a prezentat – în locul cîinilor şi al poneilor din numerele obişnuite de circ – gorile expresive şi hipopotami plutind pe valuri. Deşi a fost un eveniment formal, într-un club pretenţios din Washington, Fay a mers fără cravată şi sacou, într-o cămaşă şifonată de lînă. Seara a culminat fericit, după ce Fay a vorbit iar despre economia ecoturismului, cu intervenţia lui Clay Shaw, reprezentant al Camerei pentru Florida, care s-a ridicat şi şi-a exprimat patimaş convingerea că, lăsînd pragmatismul la o parte, America ar trebui să susţină eforturile de conservare din Africa, deoarece, pur şi simplu, este corect să procedeze astfel. La încheierea dineului, toată lumea avea certitudinea că ceva ar trebui făcut, se poate şi se va face.
Angajarea SUA în Parteneriatul pentru Pădurile din Bazinul Fluviului Congo s-a făcut discret, în timpul verii anului 2002. Mike Fay a rămas implicat îndeaproape, compunînd memorii pe laptopul său chiar şi în timpul săptămînii în care a urmărit cimpanzeii alături de Jane Godall, într-o tabără îndepărtată, undeva în pădurea din Republica Congo, pe care le trimite, via e-mail, la New York, prin telefonul mobil conectat la satelit printr-o “spărtură”  din acoperişul pădurii. Totul a culminat cu declaraţiile succesive făcute de Omar Bongo şi Colin Powell la începutul lui septembrie, la Johannesburg.
Pentru Administraţia Bush, promisiunea celor 53 de milioane destinate protecţiei pădurilor din bazinul fluviului Congo trebuie să fi părut atît un act principial, cît şi o cale relativ ieftină de înlăturare a criticilor – venite din partea delegaţilor din întreaga lume, întruniţi la Joahannesburg –  legate de atitudinea sa faţă de acordurile de mediu şi realizările sale în materie de conservare, considerată fără excepţie distructivă şi agresivă. Pentru a-şi reafirma interesul, secretarul de stat Powell s-a oprit în Gabon, înainte de a zbura spre casă. Aici, în timpul unei întîlniri cordiale la Libreville, l-a felicitat pe  preşedintele Bongo şi apoi a făcut o scurtă plimbare prin pădure cu Mike Fay.

Pădurea de coastă pe unde s-au plimbat Powell şi Fay se află într-unul din noile parcuri naţionale, Pongara. Oricare ar fi ideile politice sau principiile care i-au adunat pe aceşti doi oameni neobişnuiţi în acel loc sălbatic, în acea zi, ceea ce contează sînt rezultatele concrete obţinute în Parteneriatul pentru Pădurile din Bazinul Fluviului Congo, nu doar în Gabon, ci şi în ţările învecinate – Camerun, Guineea Ecuatorială, Republica Centrafricană, Republica Congo (Brazzaville) şi Republica Democratică Congo (Kinshasa). Afişarea lui Colin Powell alături de Mike Fay a fost mai puţin decît un transect (amintindu-ne megatransectul), dar mai mult decît o poză. A fost un eveniment extraordinar pentru istoria conservării, iar de data aceasta nici măcar secretarul de stat nu purta sacou.
În timpul vizitei mele din ianuarie, preşedintele Bongo era ocupat cu probleme diplomatice regionale, contribuind la medierea unui violent conflict civil din Coasta de Fildeş. Ziarele scriau doar despre asta. Aeronava prezidenţială decola şi ateriza încontinuu în Libreville. De aceea, nereuşind să ajung la preşedinte, am discutat cu cîţiva dintre miniştrii săi şi alţi înalţi demnitari, dintre care cel mai agreabil şi candid era ministrul apărării, Ali Ben Bongo, care întîmplător este şi unul dintre fiii preşedintelui. Educat la Paris, Ali Ben este un om bine făcut, cam pe la 45 de ani, neafectat  de poziţia pe care i-o conferă originea şi profesia. L-am însoţit, în elicopterul său Super Puma, în timpul unei inspecţii de o zi la un alt parc dintre cele noi – Loango, de-a lungul coastei de sud-vest – şi am luat prînzul  într-un loc ce dădea spre ocean, cu el, soţia sa, Mike Fay şi alte cîteva persoane care îl însoţeau.
Apoi, Super Puma s-a înălţat din nou, zburînd de-a lungul coastei, cu Fay alături de ministru arătînd cu mîna spre elefanţii şi bivolii din poieni. În spatele elicopterului, şeful de personal al ministrului m-a bătut pe umăr entuziasmat, arătînd spre agitaţia dintr-un pîlc de copaci: Priviţi, Monsieur David, cimpanzeii. Se poate spune că natura a devenit o prioritate naţională.
La sfîrşitul zilei, Ali Ben Bongo şi cu mine ne-am luat răgazul unei discuţii în particular de cîteva minute. Nu cu mult înainte de întîlnirea din sala de consiliu, din august, Ali Ben  mi-a povestit că tatăl său i-a sugerat la ce să se aştepte. Preşedintele văzuse toate acele fotografii noi cu flora şi fauna Gabonului, se întîlnise cu Fay, urmărise filmul Africa Extreme despre Megatransect, difuzat de National Geographic Television. Imaginile au venit ca nişte revelaţii. Deoarece Gabonul este încă 75% junglă, are o populaţie mică şi drumuri puţine, familia preşedintelui, ca şi cea mai mare parte a clasei înstărite, călătoriseră mai ales cu avionul. Foarte rar mergeau cu maşina şi cu siguranţă nu au străbătut pe jos pădurile şi mlaştinile. Dar tatăl său a văzut apoi ceea ce văzuse Fay şi a hotărît că trebuie făcut ceva.
Următorii paşi importanţi vor fi organizarea unor structuri administrative eficiente, pregătirea oamenilor pentru aceste roluri manageriale, instituirea unei protecţii reale şi convingerea populaţiei Gabonului de importanţa acestei iniţiative.
Ajutorul financiar din partea Statelor Unite şi a altor prieteni, venit prin Parteneriatul pentru Pădurile din Bazinul Fluviului Congo, va fi crucial. Dar partenerii trebuie să înţeleagă, spunea Ali Ben, că doar Gabonul – şi nu altcineva – va defini obiectivele şi metodele acestei iniţiative de conservare.
Ministrul apărării a adăugat şi o notă personală. Adolescent fiind, crescut în palat şi avînd privilegiul de a călători, vizitase o dată Grădina Zoologică din San Diego. Acolo a văzut pentru prima oară în viaţa sa o viperă gaboneză. L-a fascinat şi l-a făcut să se simtă mîndru, dar în acelaşi timp l-a tulburat nepotrivirea dintre vieţuitoare şi loc. Pentru a vedea această minunată reptilă gaboneză a trebuit să meargă în California?  “Nu vrem să ajungem – spune el acum – în situaţia în care trebuie să mergem în Europa sau în Statele Unite pentru a vedea, în grădini zoologice, exemplare ale faunei noastre care aici sînt pe cale de dispariţie.”  Mai bine să fie protejate aceste resurse cu care a fost dăruit Gabonul, într-o reţea superbă de parcuri, ca acelea pe care le-a aprobat tatăl său, şi să lase lumea să vină să vadă vipera.
“Imaginaţi-vă – spunea Ali Ben Bongo -, sîntem în mileniul trei şi noi, gabonezii, încă ne descoperim propria ţară.”

Text: David Quammen

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din septembrie 2003)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*