Parcurile naţionale Yellowstone şi Grand Teton

Într-o solitudine îngheţată, Munţii Teton străpung lumina zorilor. Primele între parcuri, Grand Teton şi Yellowstone sînt miezul unui sistem definit de nevoile vieţii sălbatice, dar şi de măreţia naturii. Foto: Henry H. Holdsworth

Bijuterii ale sistemului naţional de parcuri ale Statelor Unite ale Americii şi ale întregii moşteniri universale, aceste imense întinderi cu munţi maiestuoşi, gheizere învăluite în aburi şi o mare diversitate de animale încântă sufletul.

Văzută de la fereastra colibei mele din Valea Teton, Idaho, viaţa reală arată aşa: o pajişte acoperită cu zăpadă; dincolo de ea, un pîlc de plopi cenuşii şi golaşi; iar mai departe, o revărsare de alb strălucitor, întinsă pînă acolo unde Pămîntul se întoarce către sine şi face Munţii Stîncoşi. Este un peisaj care a inspirat Congresului un act fără precedent şi foarte multe acte de poezie; eu însă îl măsor prin harurile lui de zi cu zi.
Azi, de exemplu, la început de martie, e departe de a fi cald – amorţeala iernii se simte încă -, iar caii mei se încovoaie sub vînt, cu cozile legănînd sub pîntece. Şi cînd le scot fîn pe pajiştea îngropată în zăpadă, o frumuseţe de stîrc albastru (primul pe care-l văd În acest sezon), surprins de apropierea mea, dă împleticit din aripi şi se repede într-o pală de vînt îngheţat. Îmi evocă un pterodactil beat. Şi această imagine e primul dar pe care-l primesc. La prînz, radio Wyoming, postul public, avertizează că ies urşii din hibernare şi că n-ar trebui să stăm în calea animalelor înfometate, care caută hrană. Şi muştele, ameţite de perspectiva unor zile mai lungi, ies din buştenii colibei şi cad extenuate, În straturi, pe pervazele ferestrelor sau bîzîie ameţite deasupra ceştii mele, Înainte de a-şi găsi sfîrşitul Înecate În ceai. Viaţa, În toată splendoarea ei, periculoasă, complicată, sîcîitoare chiar, s-a Întors În acest colţ de lume, de care începe iar să se apropie soarele. Şi acesta este al doilea “dar” pe care-l primesc.
Apoi, cînd soarele coboară, pămîntul împrăştie mirosul înţepător al iernii, de bălegar şi iarbă putrezită adunate în  şase luni, de stîrv de coiot. Animalul a murit Într-o avalanşă, în ianuarie, sub salcia pitică aflată la un metru de lacul Îngheţat, şi de atunci a tot fost ciugulit de coţofană. Iarna a lăsat un haos de resturi în curtea mea şi în afară, se simte mirosul de pămînt proaspăt, de natură retrezită la viaţă. Şi acesta este un dar nepreţuit.

Am scăpat de încleştarea pustiitoare a iernii. De la sfîrşitul lui septembrie şi pînă mai ieri, am avut senzaţia că numai eu trăiesc acolo. Eu Împreună cu coioţii, cu elanii cu un rînjet parcă de  Elvis, împreună cu cele două acvile cu cap alb şi odraslele lor şi cu cele zece lebede-trompetă. Am numărat cu obstinaţie toate aceste animale, cu o regularitate aproape obsesivă, de parcă viaţa mea depindea de supravieţuirea lor pînă În primăvară. Iertat fie vizitatorul ocazional care, venind aici de-abia peste două luni (în timp ce martie şi aprilie se pierd către mai) şi pînă cînd dă iar Îngheţul, ar putea crede că aceşti munţi sînt plini de viaţă. Şi asta pentru că în timpul verii această zonă sălbatică clocoteşte de viaţă. Animalele zburdă nestingherite în locuri pe care oamenii le consideră proprietăţi, iar ele surse de hrană. Cele mai mari concentrări de animale se găsesc vara în zonele-tampon protejate ale parcurilor naţionale din apropiere – Yellowstone şi Grand Teton -, care dau şi ele, la rîndul lor, o senzaţie înşelătoare de abundenţă. Au rămas foarte puţine locuri În America de Nord, cît să le numeri pe degetele de la o mînă, care să mai aibă acelaşi număr de specii ca atunci cînd europenii explorau pentru prima dată continentul şi se aşezau acolo. Acesta este unul dintre ele. John Colter (unul dintre membrii expediţiei Lewis şi Clark) a străbătut această regiune În 1807. Circa 200 de ani mai tîrziu, aproape fiecare specie observată atunci de el mai poate fi văzută şi astăzi. Numai În interiorul Grand Teton se Întîlnesc, în timpul lungilor luni de vară, 18 specii de carnivore (incluzînd jderi, lupi, baribali şi grizzly), 7 specii endemice de copitate, 22 de specii de rozătoare, 6 de lilieci, 5 de amfibieni, 16 de peşti, mai mult de 300 de specii de păsări, 900 de specii de plante cu flori şi 7 de conifere.
Dare acest ţinut e despărţit în două lumi. Puţinătatea fragilă a iernii e o faţă a lumii; abundenţa nepăsătoare, frivolă a verii este cealaltă. Traseele de migraţie, al căror număr e tot mai mic, fac legătura între cele două lumi. Respectîndu-le inconştient, păsările şi animalele trec, prin văzduh şi pe uscat, din vara parcurilor naţionale Yellowstone şi Grand Teton la locurile de iernat mai apropiate sau mai depărtate. Aşa cum mi-a spus Franz Camenzind, biolog rezident În Jackson, “dacă te uiţi pînă unde ajung unele dintre speciile care au cea mai mare răspîndire în parcurile Yellowstone şi Grand Teton – cum sînt şorecarul şi pasărea colibri, care migrează tocmai în America Centrală şi de Sud -, poţi susţine că influenţa acestor două parcuri depăşeşte graniţele SUA. Avem aici un fond foarte impresionant de animale, ele însă nu ar putea supravieţui dacă ar trebui să se limiteze la graniţele parcurilor.”
Un capriciu al lui Dumnezeu sau un act de supremă neglijenţă umană ar putea să măture foarte uşor forţele care menţin viaţa În acest peisaj. Dar chiar şi lipsită de viaţă, materia existentă, anorganică şi dură, ar oferi singură o privelişte magnifică, pentru că peisajul, dureros de frumos, respiră tinereţe şi totodată nelinişte. Atît de uimiţi şi de impresionaţi au fost părinţii Americii de această pitorească varietate geografică, Încît În 1872 au luat o hotărîre fără precedent şi au declarat, printr-un act al Congresului, că Yellowstone va fi păstrat ca primul parc naţional din lume, “În beneficiul şi spre Încîntarea oamenilor.” În 1950 a fost creat Parcul Naţional  Grand Teton, aşa cum Îl cunoaştem astăzi,125.000 de hectare de teritorii sălbatice administrate de-a lungul lanţului Munţilor Stîncoşi şi În interiorul Văii Jackson Hole.

Împreună, aceste două parcuri naţionale (unite de autostrada John D. Rockefeller, Jr.) însumează peste un milion de hectare, unde fiecare metru de pămînt se luptă să-l întreacă în frumuseţe pe celălalt. Într-un spaţiu care pe hartă nu-i mai mare decît buricul degetului, pădurile, lanţurile muntoase, gheizerele, vulcanii noroioşi şi văile rîurilor se-mbină într-un  cadru natural frumos peste fire. Este ca şi cum Întinderile ameţitoare ale Vestului Mijlociu, învălmăşindu-se, se opresc aici şi schimbă ritmul domol al preriilor.
Iată cum s-a născut acest peisaj complicat: cu 13 milioane de ani În urmă, aici aveau loc dramatice transformări geologice: o serie de cutremure violente petrecute la intervale de circa 2.000 de ani au produs încreţiri ale terenului de-a lungul faliei care se afla acolo unde azi lanţul Teton Întîlneşte fundul văii. Acum 12.000 de ani, gheţarii săpaseră deja canioane în terenul încreţit, sculptînd vîrfuri cu versanţi abrupţi şi golaşi, dintre care cel mai Înalt, Grand Teton, se Înalţă spre cer ceva mai mult de doi kilometri, deasupra întinderilor acoperite cu tufe de salvie. Născut din mişcări tectonice şi mai puternice, platoul central din Yellowstone s-a format printr-o succesiune de erupţii vulcanice masive, dintre care ultima a avut loc acum vreo 600.000 de ani.
Este minunat. Dar nimeni nu poate spune că este primitor. Pămîntul este neprimitor aici, şi nu doar în jurul gheizerelor din Yellowstone, unde scoarţa terestră îţi sugerează cazanele ostile şi sulfuroase ale lui Hades. Chiar şi pajiştile cu iarbă sînt, la o privire mai atentă, aproape îngropate Într-o crustă fragilă la suprafaţa planetei. Solurile formate de activitatea vulcanică ce a dus la ridicarea Yellowstone sînt mai degrabă aride şi austere, iar pantele stîncoase ale Grand Teton sînt abrupte şi expuse. Sezonul de creştere a vegetaţiei În pădurile subalpine este scurt – de circa două luni -, extins cu multă generozitate la trei sau patru luni În văi. Pe la mijlocul lui septembrie, aerul se impregnează cu un iz amărui, de putregai, iar liniştea se lasă peste întreaga fire. Deşi alungate de expansiunea agresivă a dezvoltării umane, care le-a distrus habitatul, sălbăticiunile şi-au găsit adăpost În acest climat nefavorabil. Şi tocmai ele sînt cele care remodelează permanent peisajul: pasc şi cuibăresc, fac pui şi vînează, dînd încet-încet alte forme pajiştilor şi canioanelor. Încearcă să schimbi habitatul unei fiinţe şi te trezeşti că un întreg ecosistem se destabilizează. Exact cum spunea John Muir: “De cîte ori încercăm să luăm un lucru separat, constatăm că se leagă de toate celelalte din univers.”
GRANIŢELE PARCURILOR YELLOWSTONE ŞI GRAND TETON au fost fixate iniţial de întinderea cadrului geografic, dar pînă la mijlocul secolului trecut nimeni nu s-a gîndit să Încerce să le definească şi altcumva decît În funcţie de mărimea suprafeţei, şi anume, În funcţie de arealul sălbăticiunilor care trăiesc În parcuri şi pentru care acestea reprezintă un spaţiu din ce În ce mai important. În anii ’70, doi biologi, John şi Frank Craighead, s-au decis să înţeleagă parcurile Yellowstone şi Grand Teton nu din perspectiva omului, pentru care contează hectarele, gardurile şi unităţile geopolitice, ci din perspectiva urşilor grizzly, care trăiesc acolo după propriile lor reguli, adesea în contradicţie cu cele ale oamenilor. Fraţii Craighead au fost primii care au atras atenţia asupra ideii că dacă diversitatea şi numărul animalelor sălbatice din interiorul parcurilor se vor păstra pînă În secolul următor, trasarea unei simple linii care să delimiteze un grup de animale şi habitatul lor de vară – ca şi cum ele ar fi doar piese de decor – nu va mai fi suficientă. Strategiile de supravieţuire a animalelor sălbatice şi mecanismele de care acestea depind (de exemplu, migraţia şi căile de acces către zonele de iernat) trebuie să fie şi ele administrate.

Dacă Yellowstone şi Grand Teton vor continua să găzduiască nu numai urşii grizzly (aceste măreţe simboluri ale libertăţii şi agresivităţii), dar şi antilocapra (a cărei călătorie anuală din Grand Teton spre Valea Superioară a Rîului Green reprezintă cea mai lungă migraţie a unui mamifer – Între graniţa canadiană şi Tierra del Fuego), atunci parcurile ar trebui să aibă graniţe permeabile. Va trebui să existe o zonă, dincolo de limitele parcurilor naţionale, În care urşii să poată hoinări În voie şi unde antilocapra să poată petrece scurtele luni de iarnă.
Cea mai importantă legătură Între iarnă şi vară e făcută În mare parte de terenurile publice de dincolo de limitele parcurilor, care s-au constituit În Marele Ecosistem Yellowstone (GYE – Greater Yellowstone Ecosystem). Oricine este familiarizat cu ecosistemul este de acord cu faptul că graniţele sale sînt mai mult sau mai puţin arbitrare. De exemplu, ai putea susţine, bazîndu-te pe migraţia păsării colibri, că GYE ar trebui să se extindă În jos, către America Centrală şi de Sud. Dar aceasta nu constituie o Împărţire practică a teritoriului. Franz Camenzind, biologul din Jackson, Îmi spune: “Pînă la urmă, cel mai bine e să tragi o linie prin pădure şi să-i zici ecosistem”.
Nemaifiind definit doar ca areal al ursului grizzly, GYE, ca proiect, s-a extins ca să includă (de exemplu) cursuri de apă şi lanţuri muntoase neatinse. Această întindere de peste şapte milioane de hectare înglobează În prezent, pe lîngă cele două parcuri naţionale, mai mult de douăsprezece oraşe, toate sau cea mai mare parte dintre cele şapte păduri naţionale, trei rezervaţii naţionale, mai mult de douăzeci de jurisdicţii locale sau naţionale, precum şi numeroase ferme, drumuri, cîmpuri petrolifere şi gazeifere din Idaho, Wyoming şi Montana. Parcurile naţionale Yellowstone şi Grand Teton sînt în inima ecosistemului GYE, iar acesta este susţinut de cele două parcuri. Oricare dintre acestea ar lipsi, viaţa sălbatică ar Înceta să mai existe şi amîndouă ar fi reduse la un peisaj lipsit de viaţă.

De la coliba mea pot merge timp de o zi În orice direcţie, fără să ies din ecosistem. “GYE – spune Camenzind – este cel mai mare dintre ecosistemele, relativ intacte, mai jos de paralela 48, dar, cînd te uiţi la el pe hartă sau zbori peste el, ţi se pare mic. Este cel mai mare pe care Îl avem, dar nu este chiar mare.”
Datorită dimensiunii sale reduse, noi, oamenii care încercăm să-i administrăm nevoile de bază, de supravieţuire, nu trebuie să avem grijă doar de speciile deja celebre (grizzly, lupi, bizoni), ci şi de mecanismele secrete prin care animalele supravieţuiesc capriciilor noastre. Trebuie să Încercăm să ne punem pe noi Înşine În postura animalelor alături de care dorim să trăim.
Joel Berger este un tip slab, modest, bătut de soare şi de vînt, “bilingv”, a cărui minte pricepe atît limbajul oamenilor, cît şi cel al animalelor. În ultimii nouă ani, el a făcut faţă atacului elanilor, pericolului de a deranja urşii, răsuflării vitrege a iernilor din Munţii Stîncoşi şi escapadelor lungi, printre ramurile de salvie care-i împiedicau paşii, în căutarea excrementelor proaspete de elan. Ca biolog, a studiat Împreună cu Wildlife Conservation Society efectele, dacă ele există, pe care reintroducerea lupilor În GYE le are asupra populaţiei de elani, care, de generaţii, nu au mai cunoscut lupul. Berger a analizat fertilitatea femelelor de elan (hormonii prezenţi În excremente indică prezenţa gestaţiei) şi implicit rata supravieţuirii puilor. El a mai testat reacţia elanilor la urletele de lupi Înregistrate, precum şi la alte sunete naturale.
Acest studiu l-a condus la concluzia că recenta scădere a populaţiei de elani nu se datorează prezenţei lupilor, aşa cum s-a tot presupus, ci secetei care a afectat zona În ultimii patru ani. În aceste perioade grele, puţine femele fac pui şi tot mai puţini pui supravieţuiesc uscăciunii şi arşiţei din vară de dinaintea iernii pustiitoare. A doua zi după solstiţiul de iarnă, Berger şi eu am pornit prin tufişurile de salvie spre capătul sudic al Parcului Naţional Grand Teton. În tufişurile verzi, o femelă de elan, avînd o zgardă-emiţător, stătea Întinsă alături de patru masculi şi de o altă femelă. Cînd aproape ajunsesem În dreptul ei, Berger şi-a făcut brusc mîinile căuş la gură şi a ţipat ca un corb. Femela nici măcar nu s-a clintit. Apoi el a făcut ca lupul. Femela de elan l-a privit plictisită. “Ar reacţiona doar dacă ar fi avut pui răpiţi de lupi – spune Berger. N-o să dureze mult şi vor Învăţa această lecţie cînd vor fi afectate direct. Dar se pare că nu posedă o memorie ancestrală legată de atacurile lupilor.” Femela de elan se uşurează, iar Berger, grijuliu, adună mostre Într-o pungă, aruncîndu-i acesteia priviri precaute, pentru că se apropiase, în trecere, de unul dintre masculi, tocmai la o lovitură de copită distanţă. Ne-am retras pe drum, întorcînd spatele elanilor aflaţi la iernat. “Toată viaţa am făcut aceste lucruri fiindcă sînt curios să ştiu ce impact avem asupra naturii.” El zîmbi soarelui palid. “Dar cel puţin la fel de curios – şi mai greu de evaluat – este efectul pe care Îl are natura asupra noastră.”
Cred că ştiu. Cît de greu ar fi de Îndurat o iarnă pustie – oricît de frumos ar fi peisajul -, fără compania  elanilor, coioţilor, coţofenelor, lebedelor! Cît de descurajant ar fi să nu mai ai parte de primăveri zgomotoase vestite de trilurile guturale ale Agelaius phoeniceus, de bătaia timidă din aripi a păsării colibri culegînd nectarul, de cîrduri de raţe care se ridică în zbor de pe rîu sau de iţirea pe picioare a unui pui mlădiu de elan lîngă un plop doborît.

Text: Alexandra Fuller

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din noiembrie 2003)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*