Insulele Phoenix

Vînaţi excesiv oriunde în Pacific, crabii de cocotier, cît mingea de fotbal, prosperă în acest atol neatins. Foto: Paul Nicklen

Pe recifele sănătoase ale Insulelor Phoenix, oamenii de ştiinţă au descoperit specii noi şi alte dovezi importante pentru a prezerva acest paradis sălbatic, neatins încă de mâna omului.

Un nor gălăgios de chirighiţe plutea pe deasupra Insulei Kanton ţipînd ascuţit. Dincolo de atolul scund şi nisipos, Pacificul de Sud se întinde la nesfîrşit sub nimburi imense, aurii, roşii sau albe. Era 6:30 a.m., iar biologii David Obura, Sangeeta Mangubhai, Mary Jane Adams, instructorul de scufundare Cat Holloway şi cu mine ne pregăteam echipamentul de scufundare stînd pe bordul şalupei, care se legăna uşor.
“Sigur ăsta-i locul – zise David. Să sperăm că sînt aici.”
Am apucat detentorul cu dinţii, mi-am luat aparatul foto subacvatic şi m-am lăsat să cad pe spate în intrarea îngustă a lagunei. Ceilalţi m-au urmat şi am coborît 20 de metri pînă la fund. Filtrat prin apă, soarele dimineţii lumina coralii galbeni, verzi şi violeţi. Un calcan-manta şi o ţestoasă verde au scos şi ei nasul prin apropiere, ca şi cînd ar fi fost curioşi.
Apoi, ca o briză uşoară, apa a început să se mişte. Aproape imperceptibil la început, curentul tot mai puternic ne devia treptat bulele, pe măsură ce se ridicau. Curentul se intensifica încontinuu şi un vuiet luă locul liniştii calme, atunci cînd apa începu să ţîşnească din intrarea lagunei în ocean, în timpul refluxului de lună plină.
Incitaţi de acest curent efluent, un banc de vreo 5.000 de peşti-papagal cu bot lung ni s-a adunat în jur şi a pornit să se rotească. Bulele ni se deplasau acum lateral, în timp ce ne agăţam de stîncile de pe fund, părul şi echipamentul de scufundare unduiau şi fluturau scuturate de refluxul vijelios. Dacă nu ne-am fi ţinut de stînci, am fi fost măturaţi în larg, spre ocean.
Peştii-papagal, lungi de vreo 30 cm, au micşorat cercul şi s-au pornit să înoate şi mai repede. Exact asta veniserăm noi să vedem: cum peştii-papagal îşi depun periodic icrele, în timpul refluxului. În interiorul grupului, cîţiva peşti înotau mai repede şi se scuturau, făcînd întregul banc să spiraleze şi să ţîşnească în sus, pentru a da drumul unor jeturi extatice de icre şi lapţi, asemenea unor focuri de artificii biologice. Norii de icre şi de lapţi lăsaţi în urmă erau atît de denşi, încît adumbreau lumina soarelui, strecurată prin apă.
Peştii repetau iar şi iar acest act, spiralînd înspre suprafaţă la fiecare zece-cincisprezece secunde. Timp de aproape o oră, bancul a fost cuprins de frenezia ritualului de reproducere, lăsînd refluxul rapid să ducă icrele fecundate spre larg, unde aveau să fie mai ferite de răpitori. Privind de pe fund, o umbră întinsă trecu pe deasupra mea. Un calcan-manta de vreo jumătate de tonă, plutind ca într-o vrajă şi netulburat de curent, mînca nestingherit din icrele şi lapţii peştilor-papagal.
Prea curând buteliile golite aproape complet ne-au obligat să ne întoarcem la suprafaţă, la şalupa care ne aştepta.

Din Insulele Fiji, am navigat cinci zile cu o barcă cu pînze şi cu motor pînă am ajuns în arhipelagul Phoenix: opt mici insule, printre care şi Kanton, înşirate ca pietrele preţioase într-un colier neregulat. Insulele acoperă peste 65.000 de kilometri pătraţi din Pacific şi reprezintă o parte din teritoriul micronezian Kiribati.
Majoritatea din cei 93.000 de locuitori, cîţi numără Kiribati, nu trăiesc în Insulele Phoenix. Cei mai mulţi locuiesc la vreo 1.000 de kilometri mai la vest, pe Insulele Gilbert, sau la vreo 1.600 de kilometri spre est, pe Insulele Line. Kanton este singura insulă permanent locuită din arhipelagul Phoenix.
Am vizitat pentru prima oară Insulele Phoenix acum doi ani, într-o tură de recunoaştere organizată de Cat Holloway şi Rob Barrel, de la Naia Cruises din Fiji. Încurajat de ceea ce văzusem, am închiriat Naia, goeleta lor cu pînze şi cu motor, lungă de 36 m, ca să revin în iunie 2002 cu o expediţie ştiinţifică de 11 persoane. Aveam ca obiectiv studiul biodiversităţii ultimului arhipelag oceanic de corali rămas neexplorat. Sub apă aveam să evaluăm starea de sănătate a diverselor specii de corali duri, pe care şi în interiorul cărora trăiesc peşti şi nevertebrate precum castraveţi de mare, scoici uriaşe, nudibranchiate şi stele de mare. Pe uscat urma să studiem vegetaţia şi numeroasele păsări tropicale ale insulelor.
Prima noastră ţintă a fost Nikumaroro, o insulă cu vegetaţie densă şi cu o lagună puţin adîncă, renumită pentru abundenţa sa de rechini. Planul nostru era să numărăm rechini în partea de sus a recifului şi să căutăm alte noi specii de peşti în reciful din adînc. Cărîndu-mi echipamentul de scufundare şi aparatele de fotografiat, m-am îndreptat spre puntea laterală de pe Naia, către bărcile pentru scufundări amarate lîngă pupă. Jerry Allen, ihtiolog la Conservation International, şi Steve Bailey, alt cercetător la New England Aquarium, ni s-au alăturat în barcă, mie şi soţiei mele, Austen Yoshinaga, şi ea cercetător la acvariu. În nerăbdarea noastră se amesteca şi îngrijorare, în timp ce ne grăbeam spre insulă, iar Naia rămînea ascunsă dincolo de ea. Contururile estompate ale rechinilor zvîcneau dedesubt, în apa transparentă. Cînd am ajuns la 200 de metri de coasta de sud a Insulei Nikumaroro, am încetinit, ţinînd motorul în ralanti. Puteam vedea intrarea îngustă în lagună şi palmierii ieşind din stratul de vegetaţie joasă şi densă de pe insulă.
“OK, haideţi” – am strigat, răsturnîndu-ne pe spate în apă, în grup compact, pentru siguranţă.
Scufundătorii sînt mai vulnerabili la rechini aproape de suprafaţă sau la adîncime medie, aşa că voiam să ajungem cît mai repede pe fundul apei. Austen şi cu mine ne-am ascuns printre capetele de corali, la 18 metri, şi i-am privit pe Jerry şi Steve înaintînd dincolo de marginea recifului, spre apă mai adîncă, unde aveau să caute peştii de recif, bine ascunşi.
În jurul meu şi al lui Austen era plin de rechini de recif, cenuşii şi cu aripioară albă şi neagră. Păreau să vîneze pentru hrană, în mijlocul unui banc de vreo 2.000 de peşti-chirurg dungaţi, care se hrăneau cu alge de pe fund, şi al cîtorva sute de Caranx sexfaciatus, care ne treceau pe deasupra. Rechinii nu atacă în general scafandrii dacă nu sînt întărîtaţi, însă silueta şi apucăturile lor îţi pot induce o stare de nervozitate.
Ne-am mişcat în lungul recifului. Austen avea la ea un “baston de rechini” bont, din plastic, lung de vreo 70 de centimetri, ca să ţină la distanţă animalele curioase sau agresive. “Mai bine o falsă siguranţă, decÎt nici un fel de siguranţă” – mi-a zis ea la întoarcerea în barcă. Eu mă gîndisem să folosesc carcasa camerei video, mare cam cît o baterie de maşină, în caz de nevoie.

Întorcîndu-mă spre Austen, am văzut siluete de rechini în urma ei, deasupra ei, practic peste tot în jurul ei. Pe cînd priveam înainte, un rechin cenuşiu de recif, lung de doi metri, ţîşni spre mine ca o torpilă.
M-am încordat, mi-am făcut vînt înapoi şi am azvîrlit spre el carcasa camerei video. A cotit şi s-a smucit ca şfichiul biciului, trecînd la o palmă de mine.
Am terminat de numărat rechinii fără alt incident. “N-am văzut niciodată atîţi rechini!” – zise Austen în timp ce se suia la loc în barcă, vizibil bucuroasă că iese din apă. Eram mulţumiţi să găsim populaţia de rechini atît de sănătoasă – număraserăm peste o sută, pe recif.  După zece minute, Jerry Allen ţîşni la suprafaţă. Călcînd apa lîngă noi, scuipă detentorul, îşi smulse masca şi strigă: “Am găsit o specie nouă!”
Trofeul, neatrăgător ca aspect, era o specie de apă adîncă de peşte-domnişoară, complet alb, mare cam cît un sfert de carte de vizită. Steve, care ieşise din apă împreună cu Jerry, adusese specimenul într-o pungă de plastic.
În timp ce ne înapoiam în plină viteză spre Naia, săltînd pe valuri, Steve ne spuse că văzuse cîteva mii de peşti-chirurg şi peste 500 de peşti-papagal cu cap bulbat – atît de mulţi nu mai există în prea multe locuri. Şi coralii i-am găsit într-o stare excelentă: 92 de specii de corali vii acopereau nu mai puţin de trei sferturi din fundul mării la Nikumaroro.
După trei zile, ne-am oprit la micuţa Rawaki (cunoscută anterior ca Insula Phoenix), care e doar un pic mai mult decît un morman de roci coraligene în oceanul tumultuos. Dar pentru un naturalist ca Austen  e un adevărat paradis, cu sutele de mii de păsări care-şi depun ouăle aici. Treaba ei era să numere această masă forfotitoare de păsări, printre care şi petrelul Phoenix, ameninţat cu dispariţia, numit după această insulă, unde se ştie că se înmulţea în trecut.
Avînd de-abia un kilometru în lungime şi nici 4 metri în înălţime, insula era atît de mică, încît Rob nu a găsit loc de acostare pentru Naia şi a trebuit să plutească în derivă în larg cît ne-am făcut noi treaba. Singura modalitate prin care puteam ajunge pe insulă era să înotăm de la barcă, printre valurile care se spărgeau de bancurile de corali.

În timp ce şalupa îşi orienta precaut prora către crevasele de calcar, periculoase pentru elice, Austen sări în valuri cu picioarele înainte, purtînd un echipament de protecţie complet, împotriva coralilor ascuţiţi. Apucînd sacul cu ustensile, a început să dea din picioare. Am urmat-o şi brusc ne-am trezit amîndoi într-o apă care ne trecea de cap, luptîndu-ne să nu fim sfîrtecaţi de bancurile de corali sau absorbiţi sub ele, evitînd în acelaşi timp rechinii.
Fiecare val ne arunca spre stînci şi apoi ne trăgea înapoi spre larg, doi paşi înainte şi unul înapoi, pînă ne-am căţărat pe mal tîrîndu-ne pe coate şi genunchi, simţindu-ne norocoşi că am scăpat fără prea multe vînătăi şi julituri.
“O zi de urmărit păsări ca oricare alta!” – tuşi Austen. Păsările erau peste tot în jur – mari şi mici, deschise sau întunecate la culoare, cîrîind sau ţipînd -, iar aerul puţea a guano putrezit. Ca să folosim cît mai bine timpul, Austen şi cu mine am pornit în direcţii opuse în jurul insulei, numărînd păsările şi cuiburile de ţestoase din drum. Nefiind ameninţate aici de alţi răpitori în afară de crabi, chirighiţele, fregatele şi “nătîngii” corbi de mare depuneau ouăle direct pe pămînt, în toate direcţiile. Am păşit cu grijă prin hărmălaia de păsări, atent să nu strivesc vreun ou ori să nu deranjez vreun pui de-abia ieşit din găoace sau vreun adult care se odihnea.
Un corb de mare cu picioare roşii mă privea cu ochi neîncrezători de deasupra unui cioc albastru, împingîndu-şi capul înainte şi înapoi în timp ce şedea pe un ou zdravăn. Chirighiţe albe îmi dădeau tîrcoale fix pe lîngă obraz, incredibil de delicate şi drăgălaşe.
Opt ore mai tîrziu m-am întîlnit cu Austen la celălalt capăt al insulei, după ce ne-am încheiat cercetările. Eram necăjiţi că nici unul din noi nu găsise vreun petrel Phoenix. Dar identificaserăm alte 13 specii de păsări care îşi făceau cuib sau se odihneau aici, dintre care unele zboară în fiecare zi cîte 150 de kilometri sau mai mult înspre larg, pentru a se hrăni. Diversitatea speciilor nu era mare, cum este şi normal pentru insulele îndepărtate, dar numărul indivizilor era ridicat. Am numărat 150.000 de chirighiţe din soiul cu ochelari şi din cel cenuşiu şi peste 50.000 de fregate mici. Am mai găsit cinci locuri de cuibărit ale ţestoaselor verzi, fapt care subliniază şi mai mult importanţa ecologică a insulei.
Insula Kanton, cea mai mare din grupul Phoenix, a fost cea mai îndepărtată oprire a noastră. În prima dimineaţă petrecută acolo, soarele răsări devreme şi fierbinte; ne găseam doar trei grade mai la sud de ecuator, iar aerul era dens şi greu de respirat. Alistair Hutt, funcţionar la Departamentul Protecţiei Mediului din Noua Zeelandă, împreună cu mine, am luat o barcă pînă la mal ca să stăm de vorbă cu localnicii.
Acolo ne-a întîmpinat, zîmbitor şi rezemat de motocicleta sa roşie, Eketi Tokorake, poliţist, şef al vămii şi om care se ocupă de tot, inclusiv de cei 35 de locuitori ai insulei. Eketi ne informă despre un grup de delfini din genul Tursiops care trăiesc în jurul Kanton-ului – exact tipul de populaţie insulară de care se ocupă Alistair. Colaborînd cu Universitatea din Auckland, Alistair spera să devină primul cercetător care va descifra compoziţia genetică a delfinilor locali, dezvăluind astfel istoria evoluţiei unora dintre cele mai puţin studiate grupuri de delfini din Pacificul de Sud. În timp ce eu am rămas cu Eketi, Alistair porni cu barca În larg şi, cu ajutorul unei mici săgeţi biopsice, luă de la delfini cÎteva mostre de ţesut.

În zilele sale libere, Eketi mi-a spus că-şi umplea timpul “pescuind, odihnindu-se şi preparînd toddy” – băutura locală făcută din sevă de cocotier fermentată,  care se colectează căţărîndu-te în pom şi adunînd nectar din codiţele bobocilor de floare. Însă în anul anterior, Eketi a fost martorul unei întîmplări neobişnuite.
“A venit aici o navă” – spune el, o navă comercială de pescuit care vîna rechini. Nava a stat două luni, prinzînd, estima el, între 30 şi 100 de rechini pe zi. După ce a mai vizitat alte cîteva insule, se pare că nava s-a defectat şi s-a întors în Samoa pentru reparaţii.
Puţin după aceea, scufundările pe care le-am făcut la Kanton au dovedit că relatarea lui Eketi era îngrijorător de exactă. Am întîlnit cu mult mai puţini rechini comparativ cu acum doi ani. Majoritatea celorlalte animale de recif – de exemplu peştele-papagal, a cărui reproducere o urmărisem în lagună – erau la locul lor, însă absenţa rechinilor făcea ca recifele  să pară mai liniştite şi oarecum incomplete. În plus, în lipsa rechinilor, populaţia de biban roşu se înmulţise considerabil.
Populaţiile de rechini nu se refac repede. Spre deosebire de majoritatea peştilor, care produc mii de ouă, speciile locale de rechini nasc doar cîţiva pui vii în fiecare an. Aşadar, chiar dacă populaţiile de peşti de recif şi de altfel de peşti rămîn neafectate şi intacte, vor mai trece mulţi ani pînă ce Kanton-ul va avea rechinii de altădată.
Încheindu-ne studiul despre formele de viaţă din insule şi din jurul lor, am ridicat ancora şi am pornit înapoi spre Fiji. În decursul a circa 1.000 de imersiuni în 60 de locaţii, am descoperit şase noi specii de corali şi de peşti, am identificat 130 de specii de corali, 518 specii de peşti şi peste 250 de specii de nevertebrate, am prelevat 28 de mostre de ţesut de la delfini, 70 de la peşti şi 1.400 de la nevertebrate, am efectuat recunoaşteri privind păsările, cuiburile de ţestoasă şi vegetaţia şi am explorat marea cu plase şi aparate de filmat pînă la adîncimi de 900 de metri.
Dar cea mai valoroasă descoperire a noastră a fost aceea că Insulele Phoenix, luate ca un întreg ecosistem de corali, au supravieţuit, în mare, neafectate, ceea ce face din ele unul din ultimele tărîmuri oceanice paradisiace. Mările lumii sînt cheia supravieţuirii globale: ele temperează clima, asigură hrană şi generează o parte însemnată din oxigenul pe care îl consumăm. Din păcate, apele tropicale sînt dominate în prezent de recife degradate. De aceea, ceea ce am învăţat în Insulele Phoenix ne-ar putea fi de un nepreţuit ajutor în înţelegerea şi chiar diagnosticarea altor ecosisteme coraliene degradate. Ceea ce face mai importantă ca oricînd salvarea unor astfel de refugii ale oceanului primordial.

Text: Gregory S. Stone

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din februarie 2004)

Galerie de imagini:



1 Comment

  1. Extatica povestire. M-a lasat mut de uimire folosirea atator metafore. Serios…chiar am fost impresionat pana cand am vazut ca ati facut praf ortografia limbii romane. Credeam ca sunteti o revista de educatie, poate m-am inselat.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*