Dropiile la asfinţit

La centrul din Dévaványa (Ungaria), puii de dropie care s-au pierdut de mamele lor sunt crescuţi într-o arie protejată de 400 de hectare până când pot zbura singuri în natură. Foto: Bela Motkó

Speranţa de reabilitare stă în păsările transfuge din Ungaria şi din Serbia.

Prin anii 1970, când avea zece ani, Francisc Castiov mergea în fiecare primăvară cu unchiul lui să vadă cele 40-50 de dropii de pe lângă Beba Veche, judeţul Timiş. Se sculau în zori, înhămau caii şi porneau peste tarlale, la întâlnirea cu „doamna câmpiei“. „Unchiu-meu, care era paznic de vânătoare acolo, mă ducea să le văd când «roteau», în mai“ – povesteşte Francisc, un medic veterinar, acum emigrat în Canada. Jocul nupţial al dropioilor i-a fascinat pe toţi cei care au avut norocul să-l privească. Când rotesc, masculii îşi înalţă întâi coada şi îşi trag gâtul spre spate, apoi îşi umflă guşa ca un balon, iar capul aproape dispare. Îşi zbârlesc mustăţile, nişte fire lungi alburii, iar aripile albe sunt răsucite în faţă, până când dropia devine un ghem imens de puf alb. „Pasăre formidabilă şi aproape monstruoasă“, după cum o numea vânătorul Constantin Rosetti-Bălănescu, masculul ajunge adesea la 15 kilograme şi la un metru înălţime. Tot pe atunci veneau însă şi vânători străini, din Franţa şi din Germania, pentru a împuşca dropii în partea de vest a ţării, iar localnicii îi conduceau la locurile ştiute – îşi aminteşte Castiov. Pentru această specie, acum dispărută din România, era începutul sfârşitului.

În anul 1988, un ornitolog din Timişoara primea un telefon urgent de la Bucureşti. Cerinţa era simplă: repopularea României cu dropii.
A urmat o întrevedere în cabinetul unui ministru, iar cercetătorul a înţeles de ce chestiunea nu suferea amânare: pe lângă porci mistreţi şi cerbi, Nicolae Ceauşescu voia să vâneze şi dropii. Pasionat de vânătoare, conducătorul suprem dorea o continuare pentru povestea dropiilor din România. Nu ştia că povestea ajunsese la sfârşit şi că dropiile deja nu mai cuibăreau între graniţele ţării.
Plecând de la nişte statistici de vânătoare, Dan Munteanu, ornitolog şi preşedinte al Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii a Academiei Române, estimează că, pe la 1900, în spaţiul ocupat de actuala Românie existau cel puţin 5.000 de dropii. Păsările erau răspândite în Câmpia Română, în partea de nord a Moldovei, Câmpia de Vest şi Podişul Transilvaniei.
În perioada interbelică însă biologii şi vânătorii au observat primele semne ale declinului. În paginile revistelor de vânătoare se vorbea despre dropii ca despre „un vânat ce se pierde“ din cauza „progresului civilizaţiei ce se revarsă peste câmpuri“. Într-adevăr, după 1920, ea nu a mai fost semnalată în Podişul Transilvaniei. Deşi stepa a fost cucerită treptat de agricultură, iar liniştea pustiurilor a fost întreruptă de forfota drumurilor şi a căilor ferate, dropia s-a adaptat traiului în lanurile mari de rapiţă sau de lucernă.

Una dintre primele lovituri date dropiilor a fost reforma agrară din 1921 – consideră Dan Munteanu. Marile proprietăţi, alcătuite din culturi întinse, au fost fărâmiţate în tarlale mici. Peticele rezultate aveau o mulţime de proprietari, astfel încât prezenţa omului pe câmp a devenit comună. Culturile mozaicate nu ar fi fost o problemă gravă pentru dropie dacă ea nu ar fi fost o pasăre atât de bănuitoare, care se simte bine numai în teren plan. De obicei, nu acceptă prezenţa omului la o distanţă mai mică de 250 de metri de ea – explică ornitologul Dan Stănescu, conferenţiar la Facultatea de Chimie, Biologie şi Geografie de la Universitatea de Vest, din Timişoara. Vânătorii îşi făceau vaci din carton sau din lemn şi mergeau tiptil, din loc în loc, „apăraţi“ de imaginea bovinelor, devenită obişnuită pentru dropii, povesteşte scriitorul Gabriel Cheroiu, autor al cărţii O istorie a literaturii cinegetice române.
Dincolo de pierderea habitatului, păsările au avut şi alţi adversari: ţăranii. În timpul iernii, dacă ploua sau cădea lapoviţă, iar apoi era ger şi bătea crivăţul, penele umede îngheţau şi îmbrăcau pasărea într-o crustă groasă, care o împiedica să zboare. Fiind o pasăre specifică stepei, dropia nu are dezvoltată glanda uropigiană, cea care asigură ungerea penelor la păsările acvatice, pentru ca ele să nu se îmbibe de apă. Odată prinse de platoşa de gheaţă, erau omorâte cu bâtele de ţăranii ce cutreierau câmpurile  în căutarea unei surse de hrană în iernile grele. În 22-23 decembrie 1938, sătenii au ciomăgit 740 de dropii în toată ţara, potrivit unui inspector de vânătoare, citat de presa vremii.

Puilor crescuţi într-un centru din regiunea Saratov, din Rusia, li se dă mâncare cu ajutorul unei păpuşi cu cioc ce imită o pasăre, iar oamenii sunt acoperiţi de pânze albe. Scopul este ca păsările să nu-i considere pe oameni părinţii lor (un fenomen biologic numit imprinting). Foto: Bela Motkó

Legal, dropiile au putut fi vânate în România până în 1993. În mod paradoxal, atunci nu mai aveam dropii autohtone de o bucată bună de timp. Totuşi începând cu anii ’20 s-au luat câteva măsuri. Spre exemplu, vânarea femelelor a fost interzisă.

Ca o ironie, sezonul de vânătoare pentru dropii se suprapunea cu perioada ritualului de împerechere din lunile aprilie şi mai. „Dropioiul îşi răsfrânge aripile şi atunci, în verdele acela crud al primelor culturi, de la distanţă mare, albul penelor răsfrânte, întoarse, apare ca lumina de far. Or, acesta este un semnal optic pentru femele“ – explică Stănescu. A fost însă un semnal optic şi pentru vânători.
Prin 1950, dropia dispăruse şi din Moldova nord-estică. Trei ani mai târziu, la recensământul de primăvară, au fost numărate numai 1.000 de dropii în toată ţara. A urmat colectivizarea. Iniţial, ea a avut efecte favorabile asupra dropiilor, deoarece a rezolvat problema spaţiului – consideră Dan Munteanu: „S-au recomasat proprietăţile particulare şi atunci asta a fost favorabil într-o primă perioadă, până prin 1965. S-a revenit la acest habitat uniform şi au avut linişte. Asta a contribuit la refacerea lor, poate ca un caz singular în care agricultura socialistă a favorizat o specie.“ Situaţia s-a schimbat însă rapid, odată cu introducerea combinelor şi a tractoarelor. În timpul lucrărilor, au fost distruse o mulţime de cuiburi, iar maşinile agricole treceau peste puii nezburători. În plus, s-au extins culturile de porumb, care nu erau deloc pe placul dropiilor. „Dropia nu intră în porumbul crescut, ea trebuie să fie cu capul deasupra nivelului cel mai înalt al vegetaţiei. Capul e ca un periscop deasupra lanului de grâu“ – explică Dan Munteanu.

Prin tratamentul cu pesticide, culturile au prosperat, dar dropiile şi-au pierdut o sursă majoră de hrană, insectele. „Chimizarea este o armă cu efect întârziat“ – spune Dan Stănescu. În anii ’80, el a studiat ouăle de ciori din semănături şi a descoperit foarte multe ouă moarte în cuib. După ce a comparat la microscop aceste coji de ouă cu unele de secol XIX din muzee, a înţeles că embrionii mureau în ou.
Unul dintre preţurile plătite pentru dominarea naturii de către om, crez înrădăcinat adânc în ideologia comunistă, a fost pierderea dropiilor. În 1980, ele dispăruseră în totalitate din Bărăgan, „patria lor clasică“, aşa cum o numea Rosetti-Bălănescu. În 1979-1980, Mircea Gogu-Bogdan, directorul Centralei Ornitologice Române, a văzut în judeţul Ialomiţa, într-un lan de rapiţă, patru dropii – câteva dintre ultimele care au trăit în partea de sud a ţării. „Am înnebunit, aproape mi-a venit să plâng. Era şi un mascul foarte ţanţoş“ – povesteşte ornitologul, care atunci lucra în cadrul Comisiei Monumentelor Naturii de la Academia Română. În 1984 nu au mai fost numărate la noi în ţară decât 41 de exemplare. Pe la sfârşitul anilor ’80, singurul loc din ţară unde se mai vedeau dropii cu o oarecare regularitate era judeţul Timiş.

Acesta a fost ales ca punct de plecare pentru planul lui Ceauşescu de repopulare a României cu dropii, din1988. Dan Stănescu, cercetător la acea vreme la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice din Timişoara, povesteşte: „Mie mi s-a solicitat să refac populaţia de dropii cam la 100 de exemplare într-un singur an, la o rată a natalităţii de unu la sută. Mi-ar fi trebuit 98 de ani“. S-a încercat şi aducerea unor dropii din URSS, însă pentru un exemplar s-au cerut câteva vagoane de grâu.

Cerinţa era de a face o crescătorie de dropii: „De la bun început, mi-am dat seama că nu va fi posibil. În primul rând, este vorba de sute sau mii de hectare care trebuie atribuite dezvoltării unei populaţii de dropii. Mie mi s-au dat trei-patru hectare“ – povesteşte Stănescu. În plus, deşi iniţial locul ales pentru viitoarea crescătorie fusese Colonia Bulgară, din judeţul Timiş, i s-a spus apoi să o facă la Scorniceşti.
Dincolo de planurile schimbătoare de la centru, în urma cercetărilor sale, Stănescu a ajuns la concluzia că puţinele dropii pe care le-a văzut în zonă la sfârşitul anilor ’80 nu cuibăreau în România, deci nu erau autohtone, ci proveneau din populaţia din Ungaria. „Nu am găsit niciodată un cuib de dropie la noi în ţară  – arată el. Eu atunci, la vremea aceea, din cauza acelui naţionalism exacerbat care se purta în România, trebuia să spun că sunt indivizi autohtoni, că sunt «patrioţi».“

Momentul exact al extincţiei nu se cunoaşte: cert e că, prin anii ’80, „mitropoliţii“ stepelor au dispărut de la noi. „Dropia ar trebui să fie reprezentativă pentru fauna românească. Pentru că noi suntem o ţară cu câmpuri foarte multe, cu stepă şi dropia este simbolul stepei. Ce ar fi să dispară struţii din Africa?“ – se întreabă Mircea Gogu-Bogdan.

În prezent, dropiile din microregiunea Kis-Sárrét a Parcului Naţional Körös Maros, din Ungaria, trec uneori peste graniţă şi ajung în Câmpia de Vest, în apropiere de Salonta. În aprilie 2007, Istv.n L.szai şi Attila Sandor de la Societatea Ornitologică Română, alături de Attila Nagy de la Grupul Milvus, au avut privilegiul de a vedea un mascul în dans nupţial pe câmpurile din apropierea oraşului Salonta. În decembrie 2010, echipa Milvus a observat cel mai mare grup de dropii de până acum, de 28 de exemplare.

Dropiile mai vin în România şi din Serbia, din zona Mokrin. În octombrie 2007, Doru Munteanu, un fotograf din Sânnicolau Mare, a filmat şi fotografiat şase masculi care trecuseră graniţa şi se plimbau într-un lan de rapiţă, în apropiere de comuna Valcani. Ornitologii consideră că una dintre cele mai potrivite zone pentru a încerca refacerea populaţiei de dropii din România este Câmpia de Vest. „Ele vin singure din Ungaria. Dar trebuie să existe un sistem legislativ de protecţie a zonei în care ele vin pe cale naturală”, arată Mircea Gogu-Bogdan. Dacă aceste zone ar obţine un statut special şi s-ar lua câteva măsuri după modelul aplicat în Ungaria, dropiile ar începe să se simtă bine şi aici şi poate ar ajunge să cuibărească, completează el. De pildă, în ţara vecină, fermierii pot aplica pentru fonduri europene destinate păstrării unui mediu bun pentru dropii: dacă ei acceptă să cultive rapiţă, lucernă sau lasă câmpul sălbatic, primesc o sumă de bani. Deşi se face agricultură în anumite zone din parcurile naţionale, fermierul care vede un cuib de dropie anunţă imediat specialiştii parcului deoarece au fost montate panouri cu

numerele lor de telefon, povesteşte Andras Bankovics, managerul proiectului Life pentru protejarea dropiei, desfăşurat în Ungaria între 2004 şi 2008. În zona respectivă, pe o anumită rază, nu se mai seceră, iar ornitologii iau ouăle şi în locul lor pun ouă de lemn, de aceeaşi culoare şi dimensiune. Cele reale sunt puse în incubator pentru ca embrionul să se dezvolte în siguranţă, iar cu o zi înainte de eclozare, ouăle sunt luate şi duse înapoi la cloşcă.

Dincolo de necazurile pe care dropia le-a avut de înfruntat în spaţiul românesc, cercetătorii pun dispariţia ei şi pe seama caracteristicilor speciei. Dropiile se înmulţesc foarte greoi: femela ajunge la maturitate sexuală pe la trei ani, iar masculul la cinci-şase. Pe de altă parte, dropia depune numai două ouă dintre care, de regulă, unul nu este fertil, arată Dan Stănescu. Peste toate se adaugă inabilitatea speciei de a se adapta la schimbările de habitat. „Orice specie animală urmează un asemenea ciclu de naştere, dezvoltare şi declin. Ea este într-un declin global pe toată Europa. Ea a pierit, după părerea mea, şi din cauza unei scăderi a vitalităţii biologice”, arată Dan Munteanu.

Potrivit estimărilor Bird Life International, în Europa mai există sub 35.000 de dropii, iar specia se află pe lista roşie a International Union for Conservation of Nature. „Fiecare specie urmează în evoluţia ei o curbă a lui Gauss. Iar dropia se află pe panta de coborâre”, spune Dan Stănescu.

Text: Andreea Dogar

(Articolul a apărut în revista National Geographc România din aprilie 2011)



7 Comments

  1. Congratulations!

    I received the magazine too! Thank You very much!

    The article very informative and very good penned.
    But let me some comment.
    I know that extension of the article is limited. In spite of it I feel some chosen pics are not raising the article level.

    eg. There is a text about the amazing great bustard male displaying but the reader don’t find a good picture about it.
    Despite of it we can find a flying band above the forest. Not so intresting pics…and so

    Yours,
    Bela

  2. Dropia,o pasare cu o unicitate deosebita in europa,venind parca de undeva din asia mai de graba.un tezaur pe care l-am distrus dintr-un instinct primitiv.cred ca cu un efort minim am putea revitaliza aceasta minune a naturi,din putin se poate face multe .asatept propuneri,un vinator din ialomita

  3. Buna ziua,
    Va rog satul Darvari -Tamadaul Mare Jud Calarasi este complet
    despadurit va rugam sa incercam sa plantam si aici puieti
    pacat de intinderea mare uscata vara arsa de soare si mereu
    fara umbra, este si raul Mostistea o zona frumoasa dar tb sa o
    protejam autoritatile nu se imlplica de aceea speranta este la
    dv.Am vazut chiar si lebede.rate lesesti,randunele cativa fluturi,iar noi avem ceva stupi de albine.Inca o data va rugam poate va indreptati atentia si spre acest loc de la 38km de Bucuresti VA MULTUMIM ANTICIPAT in speranta ca ne veti lua in seama si pe noi cei din DARVARI TAMADAUL MARE.

  4. Buna ziua ,
    V arugam luati in atentia dv si satul DARVARI, din jud Calarasi, com TAMADAUL MARE.Oful nostru este despadurirea masivaa zonei pe suprafete destul de mari, in urma cu ceva ani (dupa revolitie) a ramas pamantul uscat si gol , fara umbra, ars de soare vara ,secat de apa.Aici incearca sa supravietuiasca cateva specii de pasari pe raul Mostistea am vazut si cateva lebede, randunele, fluturi, iepurasi dar ne este teama ca in timp sa nu dispara si acestia. Va rugam poate reusim sa plantam puieti pt a schimba si poate e mult spus ,clima zonei, dar umbra de care au nevoie animalele (cele cate mai sant) macar sa o asiguram Autoritatile nu au nici un aport de nici un fel De aceea va rugam poate raspund indemnului dv. ca macar un viitor nu prea indepartat sa existe cu umbra verdeata si cat mai diferita vegetatie Va multumim sperand in initiativa dv implicand autoritatile locale pt acea schimbare atat de binefacatoare zonei Va multumim anticipat.
    dumitrascu liliana 11.10.2011

  5. Cinci tigani si cinci ratani romani de Baragan (ca in Constanta nu avem dropii, nici randunele) sunt suficienti ca sa rada tot ce misca in 10-30 de zile. Deci fewriti pasarile – eventual un gard elecxtrificat ar fi bun – da si paza, ca vine nenea Gica si taie gardu cu clestele, mare branza… Si mituit paznicii cu vodca, ca sa stea bined de paza.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*