Jungla de lîngă Rio

Reînviere. Simbolul oraşului Rio de Janeiro, Isus Mîntuitorul, se înalţă peste cele 3.300 ha ale Rezervaţiei Tijuca. Primii colonişti au defrişat zona pentru cherestea şi plantaţii de cafea şi trestie de zahăr. În 1861, împăratul Dom Pedro II a iniţiat reîmpădurirea pe scară largă. Copacii se ridică azi într-una dintre cele mai mari păduri urbane ale lumii. Foto: Mark W. Moffett

Pădurea atlantică din Brazilia rivalizează cu cea amazoniană prin evidenta sa bogăţie de plante şi animale unice, însă apropierea de Rio de Janeiro şi de celelalte oraşe o pune într-o primejdie şi mai mare. Cercetătorii caută acum un răspuns la întrebarea: Poate fi jungla readusă la viaţă?

Aşa este întotdeauna – spune Adriano Chiarello. Ştii că sînt acolo, dar nu le poţi vedea“. Biologul brazilian, expert în conservare, îşi lasă capul pe spate ca un maestru yoghin, ca să scruteze crengile la vreo 30 de metri deasupra noastră, din vîrful unui copac. Undeva în frunzişul coroanei stau ascunşi o femelă de leneş cu coamă şi puiul ei de opt luni. Semnalul regulat al emiţătorului radio de pe zgarda mamei l-a condus pe Chiarello pînă la baza copacului, dar chiar şi tehnologia are limitele sale. Biologul trebuie acum să îi dibuiască pe cei doi în stilul tradiţional: folosindu-şi propriii ochi.
„Dacă nu se mişcă, este posibil să nu-i vedem deloc – suspină Chiarello. Şi problema e că sînt, într-adevăr, nişte leneşi. Petrec ore întregi stînd, dormind, nemişcaţi. Asta fac cam 80-90 la sută din zi: nimic.“
Se freacă la ochi, scutură din cap, apoi se întoarce la poziţia lui de yoghin. „Ia stai… Poate că ocara mea a avut efect. Uită-te acolo, chiar deasupra capului. Stă sprijinită de o cracă.“
Urmăresc degetul lui Chiarello şi disting printre frunze chipul maroniu închis al mamei. Dar ea îşi îngroapă faţa sub un braţ şi se transformă pe loc într-o nucă de cocos mare şi păroasă sau într-un cuib de albine.
„Vezi? Ai văzut cum pot să dispară? – întreabă Chiarello. Pentru mărimea lor, se camuflează formidabil. Şi… ooo! Acum se mişcă!“
Pentru Chiarello, ocazia de a observa un leneş în mişcare este o experienţă extraordinară, un moment biologic unic ce promite deschiderea unor noi perspective.
Puiul de leneş se desprinde din braţele mamei. Se caţără peste ea şi apoi, în joacă – alene – o loveşte peste faţă. Mama nu ripostează în nici un fel. „Nu reacţionează niciodată faţă de pui“ – şopteşte Chiarello, adăugînd că mamele-leneş nici nu se joacă şi nici nu se înfurie pe odraslele lor. În schimb, cu toată viteza unui melc convalescent, mama întinde o mînă spre cea mai apropiată creangă şi ciuguleşte din frunze.
Studenţii lui Chiarello iau notiţe cu fervoare. Ne întindem cu toţii gîturile, sucindu-le încoace şi-ncolo ca să nu scăpăm din ochi cei doi leneşi care înaintează pe ramuri asemeni unor acrobaţi somnambuli pe sîrmă, în căutarea celor mai proaspete frunze. Surprinzător, date fiind cele 7 kilograme ale mamei, ei atîrnă de crenguţele subţiri cît degetul, precum nişte fructe uriaşe, pe jumătate animate.
„Actriţa principală“ a lui Chiarello, după cum o numeşte el plin de afecţiune pe mama-leneş, este vedeta cercetării sale, în parte finanţată de Societatea National Geographic, asupra mamiferelor pe cale de dispariţie din Parcul Municipal São Lourenço, o mică porţiune din jungla atlantică a Braziliei, sau Mata Atlantica, după cum o numesc brazilienii. Ca multe alte mamifere de aici, de la debarcarea primilor marinari portughezi din aprilie 1500 şi pînă astăzi leneşul cu coamă a pierdut suprafeţe vaste din habitatul său originar. Se crede că, pe atunci, Mata Atlantica avea cam 1,4 milioane de kilometri pătraţi, adică aproximativ o cincime din suprafaţa actuală a pă­du­rii amazoniene, la 800 de kilometri către nord-vest. Pădurea ecuatorială cuprindea coasta din dreptul protuberanţei, ca un bot, a actualului stat Rio Grande do Norte şi pînă la graniţa cu Uruguayul. În unele locuri, se întindea pînă la 500 de kilometri sau mai mult în interiorul continentului, cuprinzînd o serie întreagă de tipuri de habitat, de la desişurile de mangrove de pe coastă şi pînă la masive muntoase de circa 900 de metri înălţime, acoperite cu păduri de conifere şi foioase perene.
Ca o prevestire rea, unul dintre primele lucruri pe care le-au făcut navigatorii portughezi a fost să taie un copac. Au făcut din el o cruce şi au ţinut o liturghie, revendicînd ţinutul şi pădurile sale pentru Dumnezeul şi regele lor. În următorii 500 de ani, mulţi alţi copaci au fost doborîţi, iar pădurea s-a transformat în oraşe, mine şi plantaţii de trestie de zahăr, cafea, cacao şi eucalipt – toate specii importate. În prezent, circa 70% din populaţia Braziliei trăieşte pe locul fostei păduri atlantice, majoritatea concentrată în două din cele mai mari trei oraşe sud-americane: Sao Paulo şi Rio de Janeiro. Cu o astfel de istorie a distrugerilor, nu e de mirare că astăzi au rămas mai puţin de 7 procente din pădurea atlantică, fragmentată în multe porţiuni izolate, unele mai mici de 3 hectare. E ca şi cum cineva ar fi rupt un şirag de perle şi ar fi călcat apoi pe fiecare mărgea în parte. Într-adevăr, dintre zonele periclitate din punct de vedere biologic – regiuni ameninţate din lume cu cel mai ridicat endemism, adică cele mai multe specii care nu mai există nicăieri în altă parte –, pădurea atlantică se situează, potrivit organizaţiei Conservation International, printre primele cinci.

Zdrenţuita eşarfă verde

Acoperind sub 7% din suprafaţa iniţială, de 1,4 milioane km2, pădurea atlantică e asediată de oameni; totuşi, mai are încă o uimitoare diversitate de vietăţi. Un studiu a descoperit peste 450 de specii de arbori – mai mult decît în toată Germania – în doar un hectar de junglă.
Şi totuşi în acele fragmente de junglă au reuşit să supravieţuiască multe dintre speciile unice din Mata Atlantica, inclusiv unele dintre cele mai rare plan­te şi animale de pe planetă. Printre ele se numără şi leneşul cu coamă. Ca şi alte mamifere eşuate în aceste insule împădurite, pierdute în mijlocul unei mări de agricultură şi dezvoltare, leneşul pare condamnat la degenerare genetică – dacă nu la o eventuală extincţie.
„Credem că diversitatea genetică a leneşilor s-a redus deja – spune Chiarello. În trecut, această populaţie era legată de cele din sudul Bahiei şi de la nord de Rio de Janeiro. Dar ele au fost separate de cel puţin 50 de ani.“ Pentru a stabili dimensiunea endogamiei în interiorul acestor trei grupuri, una dintre studentele lui Chiarello, Paula Lara Ruiz, a început un studiu asupra structurii lor genetice.
„S-ar putea să fim nevoiţi să mutăm cîteva exemplare, ca să le menţinem viabilitatea – spune Chiarello. Dar înainte de asta, trebuie să ştim ce copaci preferă şi de cîtă pădure au nevoie ca să supravieţuiască.“
Însă stabilirea particularităţilor leneşilor este doar o mică parte din planul lui Chiarello. Ca şi alţi biologi care urmăresc speciile din Mata Atlântica, el are o viziune grandioasă. Chiarello şi un grup tot mai larg de ecologişti sînt hotărîţi să readucă la viaţă Mata Atlântica, legînd cît mai multe porţiuni de pădure cu putinţă.
Reunind insulele de pădure naturală prin coridoare de vegetaţie, aceşti cercetători cred că pădurea atlantică se poate reface în parte şi că multe dintre speciile ei pot fi salvate de la dispariţie. În esenţă, coridoarele ar putea să asigure trecerea în deplină siguranţă de la o insulă la alta, permiţînd populaţiilor izolate de păsări şi animale să se întîlnească şi să se amestece. Ideea a fost lan­sată încă de prin anii 60. Deşi nu există o dovadă incontestabilă că astfel de coridoare asigură supravieţuirea speciilor, ele sînt în curs de testare în proiecte din Olanda, Australia, Statele Unite şi multe alte ţări. „Intuiţia şi bunul-simţ spun că ele vor fi benefice“ – e de părere Hugh Safford, un ecolog de la Serviciul Pădurilor din SUA, care a lucrat mult timp în Mata Atlantica. „Orice proiect de reîmpădurire e de ajutor“.
Una dintre ambiţiile Braziliei este să realizeze un coridor care să reunească insulele de pădure naturală de-a lungul a 800 de kilometri de coastă sud-estică, incluzînd atît pădure tînără, cît şi terenuri agricole existente. Deşi sînt preferabile speciile locale de copaci, orice arbore sau tufă poate face practic parte din coridor. „Animalele folosesc plantaţiile de eucalipt sau cafea pentru a trece de la o pădure la alta“ – spune colegul lui Chiarello, expert în mamifere, Marcelo Passamani. Ecologiştii vor ca proprietarii de plantaţii şi ferme să păstreze livezile pe care le au deja şi să le unească între ele cu porţiuni plantate cu copaci autohtoni. Dar este într-adevăr posibil să refaci o junglă?
„Teoretic, e posibil“ – spune experta în ecologie Rejan R. Guedes-Bruni, coordonatoarea Programului pentru pădurea atlantică la Grădina Botanică din Rio de Janeiro. Din 1993, în fiecare an, Grădina Botanică s-a ocupat de plantarea a cîte 30.000 de puieţi. „Desigur, este foarte dificil – explică ea. Dar nu este prea tîrziu ca să încercăm, aşa că asta facem.“

Ca să vă faceţi o idee despre cît de mult s-a distrus din pădurea atlantică, e de ajuns o privire aruncată pe hărţile regiunii. Pe multe dintre ele, pădurea apare ca nişte pete de un verde mai închis printre verdele deschis şi brunul care simbolizează terenurile agricole sau zonele roşii care marchează oraşele. În multe locuri de pe hartă, rămîn doar nişte mici pete de un verde intens.
Într-una dintre aceste pete, la circa 100 de kilometri de Rio, m-am alăturat Marinei Lapenta, biolog la Golden Lion Tamarian Association, acolo unde, împreună cu asistentul ei, se afla pe urmele unui grup de tamarini dotaţi cu emiţătoare radio. Pata se numeşte Rezervaţia Biologică Poço das Antas şi cuprinde circa 5.500 de hectare, pe jumătate împădurite. Dacă ar fi după dorinţa asociaţiei, şi restul ar fi împădurit. Există planuri ca rezervaţia să fie reunită cu porţiunile împădurite de pe terenurile fermelor din jur prin intermediul unor coridoare care aproape ar dubla habitatul de aici al tamarinilor.
„Toată este pădure secundară“ – spune Lapenta, în timp ce ne croim drum printr-un hăţiş de liane, palmieri spinoşi şi specii de foioase cu frunză lată, genul de vegetaţie care răsare după ce s-a defrişat o pădure bătrînă. Asistentul ei, Jadir Ramos, roteşte încet antenele radio, încercînd să prindă semnalul tamarinilor. „Vin din partea asta“ – spune el.
Ca la un semn, văzduhul se umple dintr-o dată de şuieratul, cloncănitul şi fluierăturile maimuţelor. Ne pîndesc şi scot ţipete ascuţite de alarmă, apoi se urcă atît de iute pînă la crengile din vîrful unui copac, încît par nişte pisici zburătoare. „O să se obişnuiască cu noi – şopteşte Lapenta. Dar sînt agitate pentru că se mai apropie un grup de tamarini.“
În depărtare auzim şuierăturile şi cloncănitul celuilalt grup, iar tamarinii se întorc în direcţia sunetului. Arătînd ca un fel de războinic samurai în miniatură, cu ochişorii săi piezişi, asiatici, şi coama portocalie ca un apus de soare, masculul cel mai bătrîn al grupului sare în palmierul alăturat şi se pregăteşte să-şi întîmpine rivalii care se apropie. „Aşa procedează şi femelele cînd îşi întîmpină perechea – explică Lapenta. Uneori, cîte un mascul şi o femelă pleacă să întemeieze un nou grup.“
Masculii cei mai bătrîni din cele două grupuri se cercetează cu privirea, apoi se rezumă la mîncare. Tamarinii se simt aici ca acasă, încît mă văd nevoit să îmi reamintesc cum toate aceste animale ocupate acum să vîneze, să chirăie sau să-şi facă prieteni nici n-ar fi trebuit să fie aici – sau, mai bine zis, ar fi trebuit să fie, dar au fost atît de aproape de dispariţie acum 40 de ani, încît prezenţa lor este o minune. Prin anii 60, mai existau doar 150 de astfel de indivizi în libertate. Pădurile lor fuseseră făcute fîşii, iar fermierii încă îi mai capturau şi vindeau supravieţuitorii.
„Apoi a demarat proiectul acesta, acum 20 de ani – spune Denise Rambaldi, directoarea Golden Lion Tamarian Association. În anul 2001 am sărbătorit a mia naştere în libertate a unui tamarin cu cap auriu.“
Tamarinii au fost crescuţi cu grijă în cîteva grădini zoologice din Statele Unite şi Europa, au fost învăţaţi să-şi caute hrana ca în sălbăticie, apoi readuşi în rezervaţie şi la fermele care le ofereau protecţie. Braconierii au fost urmăriţi în mod activ şi a fost lansat un program educativ de mediu atît de eficient, încît astăzi localnicii te întreabă cu mîndrie dacă ai văzut tamarinii „lor“, tamarinul cu cap auriu. Fermierii au fost, la rîndul lor, stimulaţi, pentru a proteja pădu­rea şi primatele aflate pe proprietatea lor. În acelaşi timp, ecologiştii au început reîmpădurirea rezervaţiei.
„Nu este o junglă fabricată, «fals㻓 – subliniază Luiz Fernando Duarte de Moraes, un ecolog expert în refacerea habitatelor, care participă la Programul pentru pădurea atlantică al Grădinii Botanice din Rio de Janeiro. Fernando îmi oferă un tur al unui coridor proaspăt împădurit, care acoperă circa patru hectare de teren. „Pădurea creş­te de la sine. Noi doar o ajutăm.“ Îmi arată un lăstar firav de jacaranda (Dalbergia nigra). „Nu este din cel cultivat de noi. De fapt este o specie foarte rară. Dar seminţele se aflau aici, în pămînt. S-a refăcut de la sine.“ Şi populaţia de tamarini se reface. „Vin deja să vîneze în copacii de aici. Asta arată că vor folosi coridoarele. Metru cu metru, le extindem habitatul“ – spune el.
Într-adevăr, succesul înregistrat de Golden Lion Tamarian Association este unul dintre motivele pentru care ecologiştii au hotărît să adopte coridoarele forestiere ca metodă de salvare a speciilor pe cale de dispariţie din Mata Atlantica. „Sînt atît de multe de salvat! – spune Marcelo Passamani. Păsări rare, plante rare, tamarini cu cap auriu, murichi (lăţoasele maimuţe păianjen), cîini sălbatici, jaguari, pecari, tapiri şi chiar micile rozătoare.“
Pînă în anii ,80, puţini au înţeles cît de unică era pădurea. „Nu aveam idee cît de urgent era să studiem pădurea pînă la acea dată – spune Guedes-Bruni. Pe de-o parte, pentru că ni se părea că o putem studia oricînd, pentru că majoritatea brazilienilor trăiesc la doi paşi de Mata Atlantica. Şi, pe de altă parte, din cauza propriei noastre atitudini. Pe atunci, oamenii nu numeau jungla mata. O numeau mato – teren neproductiv, care trebuie ameliorat.
Astfel desconsiderată, pădurea s-a erodat constant. Abia după 1980, cînd s-au apucat să inventarieze speciile rămase, cercetătorii şi-au dat seama că Mata Atlantica ajunsese la nivelul Amazonului în ceea ce priveşte endemismul. Conştientizarea acestor lucruri a dat naştere la o mişcare ecologistă tot mai puternică. La începutul anilor ,90, cînd mai rămăseseră doar 8 procente din junglă, guvernul brazilian a emis în sfîrşit un decret prin care interzicea tăierea speciilor autohtone din pădurea atlantică.
„Avem nişte legi bune – spune Rambaldi. Fermierii, de exemplu, sînt obligaţi să păstreze pădurea pe 20 la sută din terenurile lor. Dar nimeni nu impune aplicarea legii. Este adevărat, rar mai vezi acum defrişări masive. Dar oamenii taie cîţiva copaci ici, cîţiva colo. Ciupeala – asta distruge ultimele rămăşiţe din Mata Atlântica.“
De obicei, agricultorii dau foc cîmpurilor după recoltare, iar focurile mănîncă şi ele din pădure şi din coridoarele proaspăt plantate.
„Durează mult să schimbi atitudinea oamenilor – spune Guedes-Bruni. Iar noi avem de făcut schimbări importante. Problema este că pădurea se distruge mai repede decît ne putem noi schimba.“
Uneori totuşi au loc schimbări, şi încă în chip neaşteptat. În statul Alagoas, în partea de nord-est a Mata Atlantica, unde abia au mai rămas două procente din pădure, compania producătoare de zahăr Serra Grande este liderul în materie de reîmpădurire şi conservare a naturii.
„Nu m-am aşteptat să găsesc aşa o pădure aici“ – spune Marcelo Tabarelli, un ecolog de la Universitatea Federală Pernambuco, din Recife, care lucrează împreună cu compania la refacerea pădurii de pe terenurile sale. El şi doi dintre studenţii lui m-au condus, pe o cărare noroită, de la plantaţia însorită de trestie pînă în penumbra unei păduri dese. „Pădurea asta nu a fost niciodată tăiată – spune el. Se vede după mărimea copacilor, după grosimea lianelor, după numărul bromeliaceelor şi orhideelor.“

Se opreşte lîngă un copac cu o circumferinţă de cel puţin trei metri, care se pierde în înaltul cerului. Bromeliacee mari, de dimensiunea cauciucurilor de camion, atîrnă de crengile sale musculoase, iar lianele groase ca nişte pitoni ghiftuiţi coboară din coroana sa maiestuoasă. „Sînt sigur că are cel puţin o mie de ani – spune Tabarelli. Este într-adevăr remarcabil să găseşti un copac atît de bătrîn oriunde în Mata Atlântica, darmite aici.“
Aceasta a fost una dintre primele regiuni colonizate ale Braziliei, iar cea mai mare parte a junglei era deja transformată în plantaţii de trestie de zahăr şi păşuni pentru vite, înainte să apuce să fie vizitată de vreun naturalist. „Este cea mai preţioasă şi cea mai ameninţată parte din Mata Atlântica. E ca şi cum ne-am afla la frontiera lumii explorate.
Într-un fel, în timp ce locul se transforma din pădure într-un cîmp aproape neîntrerupt de trestie de zahăr, această porţiune – circa 3.600 de hectare – a supravieţuit intactă. „A rămas aici deoarece producătorii de zahăr au nevoie de apă pentru plantaţii şi electricitate. Iar managerii companiei ştiu că pădurile sînt necesare pentru a păstra un curs de apă sănătos“ – spune Tabarelli. Cu totul, compania deţine vreo 11.000 de hectare cu trestie şi 9.000 de hectare de pădure.
Cu toate că, în esenţă, compania a salvat pădurea din propriul interes, ea se mîndreşte cu ceea ce a conservat. „Pădurea se află astăzi aici pentru că a fost protejată de compania noastră“ – spune José Bakker, directorul fabricii şi omul de legătură al companiei cu Tabarelli. „Cînd am venit aici în 1986, pădurea era ca o casă pustie. Erau mulţi copaci, dar foarte puţine păsări şi animale, din cauza braconajului. Am dorit să-i redau junglei locuitorii.“ Lucrînd împreună cu grupurile ecologiste, Bakker a repopulat cu capibara mai multe dintre zonele împădurite şi elaborează un plan pentru reintroducerea tapirilor şi pecarilor.
Personal, Tabarelli nu crede că coridoarele forestiere sînt soluţia de salvare a pădurii din această regiune. Adesea, observă el, coridoarele sînt pur şi simplu prea înguste pentru a le fi de folos animalelor care trăiesc în adîncul junglei. „Abia aşteptăm să vedem dacă aceste coridoare, chiar dacă ele au ajuns aici cel mai recent sinonim pentru conservarea naturii, pot salva specii – spune Tabarelli. Am încercat şi noi să creăm cîteva. Dar cred că cea mai bună metodă este să mărim dimensiunile pădurii pe care o avem. Acolo unde există junglă densă, adevărată, există şi mai multe specii de animale.“ El speră să obţină acest rezultat plantînd copaci la marginea porţiunilor izolate de pădure, mai curînd decît conectîndu-le între ele prin coridoare. În acest scop, compania de zahăr (în alianţă cu organizaţiile ecologiste) plantează anual peste 50 de hectare de puieţi.
În Mata Atlantica, tragedia este că o mare parte din biodiversitate s-a pierdut deja. Într-adevăr, patru specii de animale care au dispărut recent în Brazilia trăiau în pădurea atlantică. Proporţia dezastrului îi face pe ecologişti să-şi dea seama că Mata Atlantica nu va mai fi niciodată refăcută total, indiferent cîte coridoare se plantează sau cît se măresc porţiunile împădurite. „Ceea ce putem face este să oprim distrugerea şi să salvăm ce a mai rămas – spune Tabarelli. Şi să extindem jungla acolo unde este posibil.“
„Da, poate că asta ar fi posibil“ – admite experta în ecologie Guedes-Bruni, care se declară sceptică în ceea ce priveşte planurile mai ample de reabilitare a Mata Atlântica. „Nu le-aş spune niciodată studenţilor mei că am îndoieli, pentru că ei sînt plini de speranţă, iar generaţia lor poate aduce mari schimbări.“
Deocamdată, studenţii şi cercetătorii precum Tabarelli sînt ocupaţi să descopere, în adîncul por­ţiunilor de pădure rămase, cum funcţionează o „junglă adevărată“, una cu arbori de o mie de ani şi care se întinde pe kilometri pătraţi, nu pe hectare. Într-un fragment de dimensiuni medii, mai sus de un cîmp de trestie recent recoltat, am mers puţin dincolo de marginile junglei ca să ne întîlnim cu doi studenţi care legau discuri de hîrtie de trunchiurile copacilor. Discurile erau impregnate cu parfumurile folosite de diferitele specii de orhidee pentru a atrage masculii albinelor din specia Euglossa.
„Aşa am descoperit un nou tip de albină – spune Evelise Locatelli. A venit după mirosul ăsta.“ Deschide un flacon şi îmi trece pe sub nas un lichid care duhneşte. Amestecul de iz de mucegai, ciorapi murdari şi clor mă izbeşte în nas şi mă face să mă dau un pas înapoi. „Noua mea albină e încîntată – spune ea rîzînd, în timp ce eu strîmb din nas. Aşteaptă s-o vezi. E superbă!“
Locatelli mai toarnă parfum din flacon pe discul de hîrtie, iar noua ei descoperire nu se lasă aşteptată. Zboară direct spre hîrtia puturoasă. Colegii lui Locatelli o prind repede într-o plasă de fluturi. Ea desprinde uşurel exemplarul mascul, al cărui torace în nuanţe de verde şi de culoarea scorţişoarei pulsează. „Ne-am dat seama că e ceva nou în special după mărime şi culori – povesteşte ea. Iar acum vrem să aflăm: Unde trăiesc aceste albine? Cît de departe călătoresc? Le place doar în adîncul junglei sau pot trăi şi în porţiuni mici şi coridoare? Sînt multe întrebări!“
Sînt întrebări pe care fiecare cercetător din Mata Atlântica trebuie să şi le pună în legătură cu specia sa favorită. Sînt lucrurile pe care trebuie să le afle înainte de a se apuca să reînnoade, perlă cu perlă, colierul destrămat al pădurii atlantice.

Text: Virginia Morell

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*