Cu faţa spre Nord

Într-o misiune de cercetare, spărgătorul de gheaţă Louis S. St.-Laurent înaintează cu forţă printre sloiurile din Bazinul Canada. Sub gheaţă, un Ocean Arctic dinamic, afectat de schimbarea climei, păstrează date despre trecut şi prezent, care i-ar putea ajuta pe cercetători să prevadă viitorul. Foto: Paul Nicklen

Oamenii de ştiinţă fac o baie rece în necunoscut în îndepărtatul Bazin Canada din Oceanul Arctic.

Rolf Gradinger nu mai are răbdare. Agăţat de balustrada vasului, cu vesta termoizolantă trasă peste un pulover purtat, îşi trece mîna prin barba răvăşită. Şi-a scos din nou căciula tricotată, şi şuviţele grizonate îi flutură în vînt în timp ce contemplă uriaşele sloiuri de gheaţă stratificată ce plutesc pe Oceanul Arctic. Atît de aproape… şi totuşi de neatins.
Este a cincea zi a expediţiei de prospectare ştiinţifică la bordul spărgătorului de gheaţă Louis S. St.-Laurent, aparţinînd Pazei de Coastă Canadiene, iar expertul german încă nu a pus piciorul pe gheaţa oceanului. Mai jos, în timp ce se luptă cu stratul alb – cea mai mare grosime a sa de pînă acum fiind de circa trei metri –, prova vasului scrîşneşte, zăngănind şi gemînd la ciocnirea dintre oţel şi gheaţă. Rolf se apleacă peste parapet ca să vadă cum prora ascuţită se înfige ca o sabie într-un sloi imens, provocînd fisuri care o iau la fugă înainte, ca nişte şerpi speriaţi. Şi aşteaptă momentul cînd căpitanul va anunţa că cercetarea gheţii poate începe.
Aşa s-au petrecut lucrurile pentru Rolf şi alţi 43 de cercetători în timpul călătoriei de 24 de zile şi 2.400 de mile marine – co­finanţată de Programul de explorare a oceanului al Administraţiei Naţionale pentru Ocean şi Atmosferă (NOAA), de Centrul Nipon de Ştiinţă şi Tehnologie Marină şi de Agenţia Canadiană pentru Zone de Pescuit şi Oceane. Misiunea lor comună: să exploreze Bazinul Canada. Îndepărtată, cumplit de geroasă şi acoperită de gheaţă în cea mai mare parte a anului, această porţiune a oceanului atrage mai mult balene, foci şi urşi polari. Doar exploratorii hotărîţi şi dotaţi cu vapoare corespunzătoare pot veni în vizită. Iar o dată ajunşi, constată că nimic nu se obţine uşor.
„Pregătiţi-vă pentru adevărate coşmaruri logistice“ – a avertizat încă din prima zi şefa expediţiei, Fiona McLaughlin, de la Institutul Canadian de Ştiinţe Oceanice (IOS). Cuvintele ei s-au adeverit foarte curînd. La mai puţin de 24 de ore după plecarea din orăşelul canadian Kugluktuk, Louis a făcut stînga-mprejur şi cale întoarsă. Fusese convocat pentru o misiune de căutare şi salvare. Doi pescari inuiţi şi un băiat fuseseră daţi dispăruţi. Echipajul de pe elicopterul navei i-a dibuit pînă la urmă pe cei trei campînd pe o insulă şi totul s-a terminat cu bine. Dar pentru cercetători, o zi întreagă de drum se irosise.
Întorşi pe cursul către Marea Beaufort, membrii echipelor abia aşteaptă să ajungă să lucreze în cele 25 de staţii de cercetare de pe ruta lor. Dar fiecare oprire le oferă un alt joc al aşteptării: să se ridice ceaţa, să se oprească vîntul, să se încheie un studiu ca să poată începe următorul. Vremea capricioasă şi defecţiunile echipamentelor sporesc tensiunea. Toată lumea ştie că sînt prea multe de făcut în timpul alocat. Oceanografii vor să obţină din coloana de apă stratificată a bazinului o mulţime de date despre chimia oceanului şi circuitul apei, în parte pentru a înţelege mai bine legăturile sale cu oceanul planetar. Biologii vor să culeagă probe cu forme de viaţă marină, începînd de la stratul de gheaţă şi pînă la fundul mării. Apele din profunzimea bazinului stau netulburate şi izolate de peste 500 de ani – vechime-record pentru Oceanul Arctic – şi nimeni nu ştie exact ce conţin.
Rolf Gradinger se află aici ca să studieze viaţa din gheaţă. Pînă acum, sloiurile s-au ivit ici şi colo, dar au dispărut repede. Foarte puţina gheaţă plutitoare în sudul Mării Beaufort nu este surprinzătoare în august (îngheţul de iarnă începe în septembrie), dar este totuşi extrem de frustrantă pentru el şi echipa japoneză, care au nevoie de o suprafaţă încăpătoare, cu gheaţă multianuală stratificată de trei metri grosime, pentru a implanta o baliză cu echipamente de monitorizare a oceanului. „Aşa e pe aici“ – spune Fiona, după ce nava a vînat sloiuri toată noaptea, folosind imaginile mereu în schimbare luate din sateliţi. „Gheţurile se tot mişcă, şi noi cu ele.“ În plus, vara, sloiurile pot fi nişte platforme foarte fragile. Gheaţa e ba prea subţire, ba prea instabilă. Pe măsură ce studiul lui bate pasul pe loc, zîmbetul dulce al lui Rolf păleşte. Ocaziile de a ajunge atît de departe sînt rare şi extrem de costisitoare, necesitînd eforturi organizatorice colosale. În plus, există şi o problemă mai mare. Dincolo de dezgheţul sezonier, gheaţa marină din această regiune pare să dispară.
Nu există un consens privind dimensiunile dezgheţului. Datele sosite de pe submarine sugerează că gheaţa arctică s-a subţiat cu 40 la sută în ultimii 30 de ani. Cercetătorii glaciologi estimează o subţiere de pînă la 15 procente din suprafaţă şi afirmă că, măcar în parte, la originea problemei sînt ciclurile naturale. Dar puţini specialişti neagă faptul că, în ceea ce priveşte gheaţa, tendinţa generală este de scădere. Iar efectele se amplifică repede. Pe măsură ce o parte tot mai mare din ocean este lichidă, suprafaţa absoarbe tot mai multă lumină de la soare, accelerînd rata de topire.
Pentru animalele şi oamenii care îşi au locuinţa şi terenul de vînătoare pe gheaţă, veştile sînt dintre cele mai proaste. Între timp, cercetătorii se luptă cu fenomenele complexe legate de topirea calotei polare, precum încălzirea globală şi un sistem de înaltă presiune de deasupra Arcticii – una dintre fazele Oscilaţiei Arctice (vezi harta de la pag. 94-95). Acest sistem s-ar putea modifica, transformînd actualele ierni blînde din Europa într-unele năprasnice şi afectînd agricultura, consumul de energie şi turismul. Orice s-ar întîm­pla – spune Rolf –, „nu există îndoială că gheaţa se modifică, ceea ce înseamnă că munca mea nu suferă amînare“.
În sfîrşit, Louis opreşte scrîşnind, cu botul cufundat în gheţuri, iar Rolf şi echipa lui îşi pun costumele de supravieţuire şi îşi trag ghetele termale peste ciorapii de lînă. Sînt înghesuiţi într-o cuşcă de oţel, coborîţi cu macaraua şi eliberaţi pe gheaţă. Dedesubtul lor se află 2.700 de metri de ocean întunecat, dar prezenţa uriaşei nave roşii le dă o anumită siguranţă, ca de altfel şi cea a vînătorilor inuiţi John Alikamik şi Joseph Illasiak, care, înarmaţi cu puşti, scrutează orizontul după urşi polari.
Debarcă şi o echipă de scafandri. Ca nişte foci negre, zvelte, în costumele lor etanşe, ei se duc la marginea gheţii şi se aruncă în apă, îngreunaţi de camerele video şi echipamentul de cules probe. În timp ce Rolf va lucra la suprafaţa gheţii, ei vor analiza şi vor cataloga complexele ei dedesubturi.
Rolf, greoi, se îndepărtează de navă pentru a co­­lecta probe de gheaţă. Se luptă să amplaseze sonda, forează, îngenunchează ca să scoată din tub proba în formă de ţurţure şi trece la amplasamentul următor. Mai tîrziu, în laboratorul comun de pe navă, va tăia, topi şi testa fiecare mostră, în căutare de microorganisme. Soţia lui, experta în ecologie Bodil Bluhm, videază probele culese dintr-o băltoacă albastră (formată pe suprafaţa gheţii). Ceilalţi măsoară salinitatea, luminozitatea şi substanţele nutritive, ghemuiţi în costume portocalii ca nişte astronauţi ce sondează suprafaţa unei planete albe, pline de cratere.
Revigorat de munca trepidantă, Rolf devine vorbăreţ. „Nu există nimic mai surprinzător decît animalele care sînt specializate să trăiască în gheaţă, în şase luni de întuneric – spune el. Gîndeştete cum ar fi să laşi o plantă în congelator, cu uşa închisă, o jumătate de an, cam despre asta e vorba. Dar cumva viaţa a găsit o cale să-şi păstreze sănătatea, chiar în pofida acestor condiţii. Probele de gheaţă pe care le luăm noi de aici sînt pline de viaţă. Pentru mine e în continuare ceva incredibil.“

După cinci ore petrecute pe banchiză, cercetătorii îşi strîng lucrurile. Au luat ce le trebuia – cel puţin la această locaţie. Ocolind bălţile, ei trag săniile cu echipament pînă la baza navei şi le încarcă în nacela metalică, pentru a fi urcate înapoi la bord. O dată dezgheţaţi bine la bordul lui Louis, Rolf aruncă prima privire asupra părţii subacvatice a sloiului prin intermediul înregistrărilor făcute de scafandri. Pe film au fost surprinse şi exemplare de cod arctic – o specie-cheie în lanţul trofic din ocean –, ascunse bine de colţii răpitorilor în crăpăturile de sub gheaţă. „Este un microhabitat pe care nu l-am studiat niciodată în cazul acestor peşti“ – spune Rolf entuziasmat. Derulează caseta şi se uită din nou. „Uite! Uite!“ Zîmbetul i se lărgeşte de cîte ori peştele se iveşte din ascunzătoare.
În timp ce Rolf îşi continuă munca, ceilalţi aşteaptă cu sufletul la gură să se îmbarce pe vas ca să o înceapă pe a lor. Russ Hopcroft, expert în ecologie marină, stă cu braţele încrucişate şi cu privirea fixată pe Global Explorer, sau ROV, un vehicul teleghidat, galben ca soarele, parcat pe puntea din faţă. Aparatul, nou-nouţ, se poate scufunda la 3.000 de metri şi se poate plimba agil, de colo-colo, ore întregi, transmiţînd la bord imagini video, care-i fac pe cercetători să se minuneze în voie de cîte ori le apare în cadru cîte o formă de viaţă. „ROV este esenţial“ – spune Russ, care, ca şi Rolf, predă biologia marină la Universitatea din Alaska (unde e genul de profesor gata să exclame „Sfinte crustacee!“, dacă i se iveşte ocazia). „Ne permite o privire de ansamblu, ca să putem răspunde la întrebările: Cine-i acolo? Vreo specie nouă? Orice fel de specie?“. Robotul are şi un braţ aspirator pentru a colecta specii vii intacte, ceea ce este vital pentru identificarea lor. Va fi prima scufundare a ROV în golf şi de succesul lui depind foarte multe.
Într-a şaptea zi, aşteptarea ia sfîrşit. Robotul se scufundă pentru o lungă călătorie în zigzag prin adîncuri. Şi cu toate că abisul pare relativ sărac în vietăţi, el scoate la iveală cîteva lucruri stranii şi minunate, nemaivăzute pînă acum aici.
La bord, într-un compartiment de pe punte, şase cercetători cu carneţele se adună în faţa monitoarelor pentru a cataloga meduzele şi alte forme ale vieţii pelagice care plutesc prin jur. Mai tîrziu vor vedea comorile zonei bentonice: mihalţul şi peştii din familia Cottidae, un calcan, cîte o anemonă de mare sau burete, precum şi dîre lungi prin mîlul de la fund, pe unde, poate ieri, poate cu sute de ani în urmă, au trecut polychaetes (viermi marini).
Imaginile luate de la distanţă sînt pline de mister. O adevărată inspiraţie. Dar pentru cercetători nu e de ajuns – mai ales că o treime din expediţie se terminase. Cînd încercările ROV de a culege animale vii din adîncuri eşuează, echipele se despart, cu speranţa că vor mai urma şi alte scufundări, dar pînă una-alta se întorc la metodele clasice. Grupul „mîloşilor“ se bazează pe o sondă – un conteiner de oţel de 90 de kilograme, susţinut de un cablu, ale cărui fălci muşcă la impact o bucată din solul marin – cu care să aducă la suprafaţă o cantitate mare de noroi, ca să-l cearnă, ca arheologii, în căutarea vieţii sau a rămăşiţelor ei. Russ recurge la o metodă şi mai puţin tehnică. Pleacă la pescuit. „Dacă nu putem coborî la ele, aducem animalele sus la noi“ – spune el, ridicînd o plasă incredibil de simplă: de fapt, un indicator de vînt din nailon cusut de o găleată de 20 de litri, care e trasă prin apă cu un cablu. Apa de mare îi curge pe ghete cînd cară găleata la laborator ca să cerceteze captura.
Microgrădina zoologică pelagică e încîntătoare: crustacee roşii ca nişte bomboane, anelide marine transparente, aşezate în „căsuţe“ mucilaginoase, şi meduze minuscule, cu tentaculele fragile răvăşite după călătoria nebună spre suprafaţă, ale căror celule refractă lumina în curcubee uleioase. Russ se uită în găleată la lumina unei lanterne, ia o pipetă şi extrage din borşul de peşte un singur animal, pe care îl pune într-o cutie Petri şi îl aşază sub microscop.
Aplecat deasupra lentilei, Russ e însăşi personificarea savantului nebun: păr roşcat rărit şi barba în dezordine, ochi albaştri precum cerul şi zîmbet atotştiutor. Un vierme-săgeată, spune el, împungînd uşor vietatea translucid-argintie cu o pensetă. „Pare inofensiv, dar uite aici.“ Măreşte imaginea şi reface claritatea. „Are dinţii ăştia pliaţi pe lîngă corp, care ies afară ca nişte lame de briceag.“ Face o demonstraţie, strîmbîndu-se pentru efectul dramatic, ridicînd brusc antebraţele şi încovoindu-şi degetele ca pe nişte căngi. „Chestia asta de-aici este un răpitor de ambuscadă şi se ghidează la vînătoare mai ales cu ajutorul perişorilor senzoriali situaţi de-a lungul corpului, care-l anunţă dacă e ceva pradă în apropiere. Atunci, loveşte“ – Russ înhaţă o pradă imaginară şi muşcă în gol.
Dar asta nu e tot. Vietatea era plină de pui pe care, într-un mod uimitor, începu să-i dea afară atunci, pe loc. Datele culese sînt nepreţuite, încă o fracţiune adăugată la totalul care le va permite cercetătorilor asemeni lui să evalueze schimbările viitoare. „Dacă nu ne punem la punct cu datele încă de pe-acum, cînd ne vom trezi în 2100, de unde vom şti ce s-a întîmplat? – întreabă Russ Hopcroft. Problema stă cam în felul următor: dacă lumea ar fi un mare oraş, de unde am şti că înainte acolo erau păduri? Dacă ne pasă de schimbări, cineva trebuie să înregistreze lucrurile astea acum.“

Desigur, nu e vorba numai de biologie. Pentru oceanografii fizicieni şi chimişti, marea pulsează de alte tipuri de energie: curenţii şi temperaturile în schimbare, apele cu salinitate stratificată, influxurile de apă dulce – complexele procese interne ale oceanelor. Cercetătorii au amplasat la fiecare staţie de lucru cîte o structură cilindrică plină cu instrumente de măsură, denumită rozeta CTA (conductivitate-temperatură-adîncime), care captează un instantaneu detaliat, în timp real, al coloanei de apă şi aduce probe pentru analize de la 24 de adîncimi diferite. Ei completează astfel baza de date adunate timp de un deceniu. Acum, cînd sfîrşitul călătoriei se apropie, este timpul pentru încă o aventură de proporţii de-a dreptul epice.
Mary-Louise Timmermans se agită pe puntea de comandă, tastînd cifre la calculator şi verificînd datele de pe laptop. Părul ei castaniu este prins la spate într-un coc neglijent şi degetele ei fine se mişcă fulgerător. De aici, ea monitorizează tehnicienii şi membrii echipajului care asamblează o baliză verticală de 3.000 de metri – un şir de instrumente, unele mici, altele greoaie, care vor fi ancorate în apă ca un şirag de amulete colectoare de date. Baliza va rămîne amplasată timp de doi ani, promiţînd date oceanografice inestimabile cu privire la temperatură, curenţi, grosimea şi mişcarea gheţii – şi, dacă totul merge bine, şi o teză de specialitate pentru Mary-Louise.
„Echipamentul ăsta valorează cît salariul meu pe următorii 20 de ani“ – se vaită tînăra cercetătoare canadiană. Mai jos, macaraua scîrţîie în timp ce îşi scufundă braţul în cală pentru a recupera diferitele piese. Mary-Louise conduce operaţiunea ca un controlor de zbor de pe un portavion, transmiţînd instrucţiunile prin staţia de emisie-recepţie. Fiecare piesă trebuie să ajungă la o adîncime precisă, altfel misiunea ar putea fi compromisă. În plus, tot ansamblul este greu de manevrat, iar cordonul e foarte delicat.
„Nu poţi fi niciodată destul de atent – spune Mary-Louise. Firul care leagă totul e ca aţa dentară. Nu poate fi încurcat sau răsucit.“
Atunci, ca la comandă, din staţie se aude o voce hîrîită. Frînghia de kevlar este ciupită într-un loc şi se poate rupe în orice moment. „Trebuie să trimitem un om peste bord să susţină greutatea, altfel o pierdem!“ – strigă cineva.
Mary-Louise a şi dispărut. Aleargă cu trei punţi mai jos, unde echipajul se luptă să susţină firul defect, care se bălăngăne. Alţii se grăbesc să pregătească o legătură cu care să înlocuiască porţiunea de frînghie inutilizabilă. Se dă cafea tare pentru toată lumea. Firul este reparat.
La treisprezece ore după începerea lucrului, ultima geamandură portocalie este dată la apă, iar nesfîrşitul şir de instrumente este tras în jos de ancora ce coboară, răsucindu-se, spre fundul oceanului. Treaba a fost dusă la bun sfîrşit şi întreaga punte izbucneşte în urale. Tehnicianul Doug Sieberg aruncă un dolar canadian – poreclit „loonie“, după cufundacul care îi împodobeşte faţa –, ca şi cum ar vrea să-l facă să ricoşeze pe suprafaţa apei. Un sacrificiu adus zeului Neptun, după cum explică el. A aruncat unul şi la începutul călătoriei, pentru „vînt din pupa“. Ridică pumnul strîns în semn de triumf. „Pentru noi, cei cu baliza, ăsta a fost punctul culminant.“ Dansează de bucurie, răsucind din şolduri şi bătînd din picioare.

Apoi, după mai bine de 20 de zile pe mare, nava se întoarce acasă. Desigur, sînt multe de făcut şi pe uscat: de analizat mostrele, de identificat speciile, de scris lucrări. O dată puse în ordine, datele lor oceanografice vor oferi o foarte necesară bază cercetărilor viitoare. Şi, la luni de zile după încheierea expediţiei, se vor întîlni pentru a-şi comunica unele rezultate surprinzătoare, printre care descoperirea unei noi specii de meduze, colectarea de pe fundul oceanului a unor otolite vechi de 10.000 de ani – oscioare din urechile peştilor –, a căror analiză chimică ar putea umple golurile istoriei climatice a lumii, şi un nou microorganism din gheaţa salină care s-ar putea hrăni cu substanţe poluante. Însă viziunea unui paradis izolat s-a stins. Bazinul nu a scos la iveală o menajerie de ciudăţenii.
Au fost amplasate mai multe balize (inclusiv cea a echipei nipone), care promit ani de zile de date. Dar concluziile? Nu încă. Oare vor merita toată această aşteptare, nesiguranţa rezultatelor? Categoric, spune Ian McDonald, din echipa „mîloşilor.“ „Marile descoperiri se întîmplă de multe ori doar pentru că te afli acolo şi BUM!, apare ceva nou – spune el. Acest gen de ştiinţă încurajează astfel de descoperiri. Comunitatea ştiinţifică nu le prea acceptă, nefiind încîntată de descoperirile datorate exclusiv şansei. Dar adesea aşa se ivesc cele mai grozave lucruri.“ Astfel, călătoria se încheie: Louis ancorează la Point Barrow, în Alaska, şi un soare binevenit şi fierbinte scaldă puntea. O familie de balene bowhead împroaşcă jeturi de apă la tribord. Aceste minuni ale Arcticii, ca şi ursoaica polară cu pui observată cu cîteva zile înainte printre gheţuri, sînt în mod clar nişte ambasadori ai vieţii de aici, cele mai bune motive pentru a nu ignora schimbările de climă. Dar în culise se află o întreagă maşinărie, prea puţin înţeleasă: chimia oceanului, mişcările şi sursele lui, gheaţa plutitoare şi toată dospeala de substanţe nutritive care hrănesc crustaceele şi codul, care, la rîndul lor, hrănesc focile. Fără ele nu ar exista nici balenele, nici marele urs alb. Un semnal al schimbării globale şi o rezervă practic neatinsă de informaţii, Oceanul Arctic poate deţine cheia viitorului întregii planete. În plus, el este scena perfectă pentru un final fantastic de călătorie. În ultima noapte pe mare, pe un cer fără pată, tuşe imense de culoare au brăzdat amurgul, aurora boreală luîndu-şi bun rămas de la oaspeţii săi.

Text: Jennifer Steinberg Holland

Prognoză arctică

 

În cea mai mare parte, zloată

Gheţurile nordice se topesc. Dar de ce? Cercetătorii arată cu degetul Oscilaţia Arctică, un sistem climatic în care presiunea atmosferică ridicată şi coborîtă oscilează între zona arctică şi latitudinile mai sudice. În ultimele decenii, această oscilaţie pare să fi intrat în faza „caldă“, posibil din cauza încălzirii globale, cu efecte economice şi climatice pe tot globul. Impactul e cel mai vizibil în regiunea arctică, aşa că cercetătorii au venit mai întîi aici, ca să vadă ce se întîmplă – şi ce ar putea însemna pentru noi toţi, în perspectivă.

Faza caldă din anii 90

Frontul de joasă presiune deasupra Arcticii şi vînturile puternice din est, la latitudini mari, menţin aerul rece la nord şi iernile blînde la latitudini temperate. Cînd vînturile scot gheaţă din Oceanul Arctic, apa absoarbe lumina soarelui, grăbind topirea – un efect sporit de influxul de apă sărată şi relativ caldă din Atlanticul de Nord.

Faza rece din anii 60

Frontul de înaltă presiune deasupra Arcticii şi vînturile slabe, la mare latitudine, permit aerului arctic rece să se infiltreze spre zonele temperate, aducînd ierni grele. Vînturi şi curenţi în sensul acelor de ceasornic, în vestul regiunii polare, reduc influxul de apă sărată, caldă, din Atlantic, păstrînd apa arctică, mai dulce şi mai rece.

Gheaţa marină scade

Cea mai mare banchiză arctică s-a rupt în două în 2002, iar în anul următor s-a înregistrat cea mai redusă calotă de gheaţă pe timp de vară. Previziunile variază, dar puţine neagă tendinţa scăderii gheţii. Ce va urma? Unii vor profita – de rute de navigaţie mai scurte, exploatări petroliere mai accesibile şi noi zone de pescuit. Dar creşterea traficului şi a industriei va lăsa urme asupra oceanelor. Oamenii şi ecosistemele dependente de gheaţă vor suferi.

Text: Jennifer Steinberg Holland

(Articole publicate în ediţia revistei National Geographic din martie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*