Valea morţii

Un vînzător de frunze de palmier străbate Rîul Tarung, în cîndva izolata Vale Hukawng. Foto: Steve Winter

Cum se întrec tigrii, căutătorii de aur şi revoluţionarii înarmaţi să supravieţuiască în „Valea Morţii“ din Myanmar.

Zgomote asurzitoare mă asaltează prin plasa de ţînţari. Îmi ia cîteva secunde să mă dezmeticesc. În ultima mea călătorie aici, mă trezeau strigătele matinale ale gibonilor, şuieratul îndepărtat al elefanţilor şi glasul răguşit al păsărilor-rinocer. Acum, pe măsură ce capul mi se limpezeşte, recunosc hîrîitul motoarelor de camion şi ţăcănitul înfundat al pompelor de apă. Prin obloanele deschise ale colibei mele zăresc în depărtare verdeaţa pădurii tropicale. Sîntem încă în pitorescul sătuc Shingbwiyang, care adăpostea cîndva numai cîteva sute de suflete, în adîncul Văii Hukawng din nordul Myanmarului – fosta Birmanie. Dar goana după aur, care a început în anul cît am lipsit, a adus mii de oameni care viermuiesc în aceste locuri îndepărtate. Nu la asta mă aşteptam.
Ca director pentru ştiinţă şi cercetare al WCS – Societatea pentru Conservarea Naturii –, scopul meu este să explorez şi să încerc să protejez ultimele locuri sălbatice ale lumii. De aceea m-am întors în Valea Hukawng. După ce un prim studiu a arătat că zona este bogată în tigri şi alte animale sălbatice, în aprilie 2001, Departamentul Pădurilor din Myanmar a creat un vast sanctuar pentru faună, într-un sector nelocuit al văii. Cîteva luni mai tîrziu, guvernul a ridicat ştacheta. Îmi amintesc şi acum ce şoc am avut cînd colegul meu Saw Tun Khaing m-a sunat la New York să-mi dea vestea.
„Vor să tripleze dimensiunile sanctuarului! Vor să propună ca întreaga vale să devină prima rezervaţie de tigri din ţară – mi-a spus Khaing la telefon.
Şi vor ca noi să-i ajutăm să ducă proiectul la bun sfîrşit.“ De cînd am început eu să lucrez cu guvernul din Myanmar, în 1993, nimeni nu propusese vreodată ceva de proporţii atît de mari. Cu cei 20.000 de kilometri pătraţi – aproape cît statul Vermont – Valea Hukawng ar fi cea mai mare rezervaţie de tigri din lume.
Plimbîndu-mă însă prin satul Shingbwiyang, ideea de a crea aici o rezervaţie mi se pare copleşitoare. Khaing, fost oficial al Departamentului Pădurilor din Myanmar, iar acum coordonatorul programului WCS în Myanmar, mă însoţeşte vreun kilometru de-a lungul unei zone defrişate. Intrăm într-un talmeş-balmeş de clădiri şi copertine destinate căutătorilor de aur. Pe un teren noroios, unde măsurasem cîndva urme de elefant şi de tigru, tarabagiii vînd acum medicamente, unelte şi îmbrăcăminte. O muzică discordantă urlă din difuzoarele unui bar karaoke, în timp ce noi trecem pe lîngă restaurante, cafenele şi o frizerie în care se face şi masaj, se joacă şi biliard. Pretutindeni se văd cîntare pentru aurul cu care se plăteşte orice.
Cînd WCS a făcut primul său studiu, în 2000, cea mai mare parte a văii de-abia dacă era populată. Da, în sezonul uscat oamenii din satele apropiate veneau în pădure ca să cearnă nisipul în căutarea aurului sau ca să adune rattan, bambus şi aloe. Dar puţini rămîneau mai mult timp. Apoi, tocmai cînd Departamentul Pădurilor punea bazele sanctuarului, o altă ramură a guvernului reconstruia podurile luate de ape, care ţinuseră valea izolată timp de decenii. Rezultatul? Zeci de mii de oameni au invadat valea în căutare de aur. Mulţi dintre cei care iniţial veniseră doar ca să se îmbogăţească au defrişat teren şi s-au hotărît să rămînă. Porţiunea de şosea deschisă de curînd, care duce de la Shingbwiyang la oraşul Tanai – un drum de 70 km, care cîndva mi-a luat cinci zile să-l fac –, e acum aglomerată cu camioane încărcate pînă la refuz cu provizii, canistre cu benzină şi ţevi de PVC. Recoltarea rattanului s-a accelerat. După unele estimări, cantitatea existentă în sălbăticie va fi epuizată în mai puţin de doi ani. Puştile au înlocuit arcul cu săgeţi, cîndva armă predilectă, iar pescuitul cu dinamită devastează apele altădată pline de peşte.
La o mină de aur din apropiere, am ocazia să văd ce-i cu toată agitaţia asta. „Vezi unde calci“ – îmi spune Myin Yang cînd tocmai mă oprisem la marginea unui puţ adînc de 15 metri. „Să nu cazi.“ Este soţia unui funcţionar local de la Departamentul Pădurilor, care a concesionat terenul acesta de la guvern. „Vezi ce-am găsit ieri?“ Întinde mîna, arătîndu-mi mîndră o biluţă de aur strălucitor, mare cît un bob de mazăre. Face 12 dolari şi jumătate; profitul lui Myin va fi doar o parte din această sumă. Totuşi, de vreme ce mulţi birmani cîştigă doar în jur de un dolar pe zi, e clar că are motive de bucurie.
Privirile îmi alunecă de pe aur spre fundul puţului. Doi muncitori acoperiţi de noroi se chinuie să stăpînească un furtun cu jet de apă puternic, care mănîncă din pămînt, adîncind şi lărgind craterul chiar sub ochii mei. Khaing mă bate pe umăr şi îmi arată cu degetul. Un peisaj despădurit, steril, împînzit cu puţuri precum cel de la picioarele noastre, se întinde cît vezi cu ochii. Pîraiele care curg în zonă sînt pline cu apă maronie, mîloasă, otrăvită de cianura şi mercurul care se folosesc pentru extragerea aurului din sedimente. Intru cu Khaing într-un local din apropiere şi cerem cîte o cola. De un căprior de lîngă bucătărie atîrnă o pereche de picioare de animal. Sînt de la un mistreţ, prada favorită a tigrilor. Khaing îmi spune că oferta afişată la intrare include carne proaspătă de cerb sambar şi mistreţ, la preţuri mai mici decît cea de pui sau de porc. Pare îngrijorat.
„Mai crezi că avem şanse să facem rezervaţia asta de tigri?“ – mă întreabă dintr-o dată. Şi eu mă întreb acelaşi lucru.

Am auzit prima dată de Valea Hukawng în 1996, cînd lucram la înfiinţarea altei rezervaţii în nordul Myanmar­ului. La vremea aceea, Myanmarul era închis pentru occidentali de mai bine de trei decenii. Presa mondială punea la zid junta militară conducătoare din cauza încălcării drepturilor omului, dar misiunea mea nu era una politică. Doream cu disperare să salvez speciile sălbatice din acest colţ îndepărtat de lume. Cu suprafeţele sale uriaşe de pădure şi o densitate relativ mică a populaţiei, se credea că Myanmarul deţine, după India, cel mai mare număr de tigri din Asia. Dar braconajul făcea ravagii. După datele oferite de TRAFFIC, o reţea care monitorizează comerţul internaţional cu animale şi plante sălbatice, în anii ,80 cel puţin 50 pînă la 100 de tigri erau ucişi anual în Myanmar pentru produse de medicină tradiţională asiatică. Dacă cifrele acestea erau corecte, populaţia de tigri a ţării era în pericol.
La tîrgurile săteşti din nordul Myanmarului am văzut bucăţi de tigru, de gaur şi de panteră fumurie vîndute ca leacuri tradiţionale. Cînd am întrebat de unde proveneau animalele, răspunsul era acelaşi întotdeauna: Valea Hukawng. Vînătorii povesteau că era plină de animale sălbatice, dar că jungla era neiertătoare. Harta mea arăta doar o mare pată verde între munţii Sangpang şi Kumon, aparent lipsită de drumuri accesibile sau aşezări omeneşti. Numele original al văii, jukawng, înseamnă „locuri de incinerare“ în dialectul jinghpaw al populaţiei kachin, care a dominat mult timp această regiune nordică. Dar, în timpul celui de-al doilea război mondial, britanicii i-au dat un alt nume. Japonezii controlau cea mai mare parte a Birmaniei, iar o potecă prin vale a devenit un drum al evadării pentru refugiaţii şi soldaţii aliaţi care fugeau în India. Atîţi oameni au murit pe acest drum, încît Hukawng a ajuns cunoscută ca „Valea Morţii“. Între 1942 şi 1944, generalul american Joseph Stilwell, zis şi „Joe Ursuzul“, a defrişat în zonă, deschizînd o trecătoare de aproape 800 de kilometri prin Valea Hukawng. Supranumit „omul şi kilometrul“ pentru că mulţi oameni au murit de malarie, tifos sau de focul lunetiştilor în timpul construcţiei, Drumul Stilwell a fost finalizat cu numai cîteva luni înainte de încheierea războiului.
Curînd după aceea, desişul junglei a revenit sub controlul populaţiei kachin, la şes, şi al vecinilor lor naga, la munte. Drumul a devenit impracticabil după ce inundaţiile au măturat podurile peste Rîul Chindwin. Ca să ţină departe forţele guvernamentale, Armata pentru Independenţă Kachin (KIA) a distrus puţinele poduri care mai rămăseseră. Din 1961, de cînd populaţia kachin şi-a început lupta pentru autonomie faţă de guvernul central, valea a fost baza de operaţiuni a KIA.
Ţînţarii şi podurile rupte i-au ţinut pe cei mai mulţi la distanţă şi au transformat prima călătorie pe care am făcut-o în zonă, în 1999, într-un adevărat calvar. Mi-au trebuit două săptămîni ca să parcurg 250 de kilometri, în cea mai mare parte pe jos sau cu barca. Vremea alterna între ploaie torenţială şi soare torid.
Dar zvonurile pe care le auzisem despre bogăţia de animale păreau să se adeverească: primele noastre cercetări au indicat că acolo existau într-adevăr urşi, pantere fumurii, cerbi sambar, muntiaci, mistreţi, cîini sălbatici asiatici şi multe alte specii care dispăruseră sau erau în pericol de dispariţie în alte regiuni din ţară. Cea mai îmbucurătoare era dovada că Valea Hukawng ar putea adăposti o parte importantă din populaţia de tigri rămasă în Myanmar.
Decizia guvernului de a transforma valea în rezervaţie era o recunoaştere a faptului că, dacă lucrurile nu se schimbau, era posibil ca tigrii să nu supravieţuiască în propria lor ţară. Cu toate acestea, curînd a fost evident că nu s-ar fi putut declara întreaga vale un sanctuar sălbatic inviolabil, fără să se ţină cont de nevoile oamenilor care trăiau acolo. În timp ce zonele protejate sînt necesare pentru ca animalele să trăiască şi să se reproducă în pace, supravieţuirea pe termen lung a speciilor mari, care au nevoie de un teritoriu extins, cum sînt tigrul sau elefantul, depinde de scheme de conservare care depăşesc zonele strict protejate. Animalele nu trebuie ucise doar pentru că trec graniţe invizibile. În acelaşi timp, localnicii au nevoie de un mod de a-şi asigura traiul. Nu era realistă interzicerea totală a vînătorii, a pescuitului şi a folosirii în alte scopuri a florei şi faunei din toată valea. Aplicarea unei astfel de decizii ar fi practic imposibilă.
Şi uite aşa se face că lucrez alături de guvernul din Myanmar pentru a desemna cele mai populate regiuni din vale ca „zone excluse“ sau „zone de întrebuinţare multiplă“, acolo unde activităţi precum vînătoarea şi pescuitul pentru consum propriu sau recoltarea rattanului, deşi controlate, vor fi admise. Dar, pentru a salva tigrii, defrişările, tăierea şi arderea pentru desţelenire, comerţul cu animale sălbatice şi exploatarea aurului pe scară largă vor trebui să fie interzise peste tot în vale. Prea multe planuri de conservare a naturii eşuează pentru că ecologiştii consideră că animalele vor fi protejate o dată ce localnicii sînt scoşi din sărăcie. Modelul meu e diferit. Aplicat cum trebuie, cred că poate exista un echilibru realist, dinamic, între populaţie şi animale. Acum însă, cînd văd cît de multe s-au schimbat în vale, mă tem că probabil am ajuns prea tîrziu. Poate că Hukawng a ajuns deja o „pădure goală“ – care arată a habitat perfect pentru tigri, cînd de fapt nu mai adăposteşte nici unul. Cu atîtea mii de oameni trăind atît de aproape de junglă, e posibil să fi murit deja prea mulţi tigri. Înainte de a face vreun pas în legătură cu rezervaţia, am nevoie de dovada că mai sînt suficienţi tigri ca să justifice efortul. Dovada aceea, sper eu, mă aşteaptă în oraşul Tanai, din imediata apropiere.

Cînd ajung la Tanai, echipa de teren a WCS mă aşteaptă. Mă întîmpină cu zîmbete şi apoi îmi înmînează un plic gros, conţinînd martorii filmelor foto. Membrii echipei au stat trei luni în Valea Hukawng, realizînd un sondaj sistematic al animalelor din sanctuar. Principalul lor instrument: o cameră foto protejată de umezeală şi declanşată de un detector de căldură în infraroşu. Aceste „fotocapcane“ fotografiază orice vietate care trece prin faţa lor, semnalînd prezenţa unor specii care nu lasă întotdeauna urme vizibile. În cazul tigrilor, pot identifica animalele chiar individual, pentru că nu există doi tigri cu dungile dispuse la fel. Sondajul va furniza prima estimare riguroasă a densităţii tigrilor din vale. Parcurg atent martorii.
„Care sînt cifrele?“ – întreb, referindu-mă la analiza care a fost făcută pe baza fotografiilor.
„Doi sau trei tigri la 250 de km2 – spune şeful echipei –, probabil 80-100 în toată valea“.
Mă simt uşurat. Sînt destui tigri, deşi cu mult mai puţini decît ar putea să fie într-o junglă de mică altitudine, ca aceasta, unde m-aş aştepta poate la 10 tigri pe 250 de kilometri pătraţi. Totuşi, e aici o populaţie care poate prospera şi se poate înmulţi dacă e protejată. Pe lîngă tigri, mai există fotografiile a 32 de specii de mamifere şi păsări, care indică un ecosistem intact. Dar fotocapcanele au surprins şi imaginile vînătorilor care păşeau pe urmele animalelor, unii înarmaţi cu arcuri, mulţi dintre ei cu puşti.
Un bărbat, pe nume Ah Puh, se aşază lîngă mine pe vine şi arată spre fotografii. Membru al tribului lisu din nord, el este unul dintre cei mai pricepuţi vînători din vale. Acum lucrează pentru WCS, arătîndu-ne cele mai bune locuri în care pot fi găsiţi tigrii. Îi cunoaşte pe oamenii din poze. Majoritatea, spune el, sînt din tribul lisu, veniţi din apropiere de oraşul Putao, la 130 de kilometri spre nord. Dar bărbaţii în uniforme verzi sînt din Armata de Independenţă Kachin. Nu ştiu de ce, presupusesem că prin prezenţa sa KIA va face mai multe ca să protejeze animalele din junglă, nu să le pericliteze. Dar aceste fotografii spun altceva.
Cu ajutorul lui Khaing, care traduce, îl întreb pe Ah Puh dacă printre vînători se află şi naga, un trib cunoscut cîndva pentru vînătoarea de capete. „Naga sînt înfricoşători, dar ei stau sus, la munte, unde nimeni altcineva nu vrea să stea – spune Ah Puh. Lisu vînează peste tot. Ne place pădurea. Dacă auzim că sînt animale pe undeva, ne ducem după ele.“
Mergem pînă în satul lui şi ne aşezăm într-o colibă deschisă, chiar lîngă drum, micul lui magazin destinat automobiliştilor. „Crezi că îi putem opri pe lisu să ucidă tigri şi alte animale?“ – îl întreb eu.
„Dacă un lisu poate omorî un tigru, apoi îl omoară. Negustorii dau mulţi bani.“
Banii obţinuţi din comerţul ilegal cu oase şi alte părţi din tigru sînt într-adevăr ademenitori. Profiturile din vînzarea unui schelet de tigru de mărime medie pot depăşi salariul pe zece ani în cele mai multe ţări care deţin populaţii de tigri. Cu toate acestea, fotocapcanele sugerează că, probabil, nu comerţul cu animale este cea mai mare ameninţare pentru tigrii din Valea Hukawng. Uitîndu-mă peste fotografii, am fost mai tulburat de imaginile pe care nu le-am văzut. Ar fi trebuit să apară mult mai multe cadre cu prăzile tigrilor: cerbii sambar şi mistreţii. Îmi dau seama că exploatarea auriferă propriu-zisă nu este decît vîrful aisbergului. Deşi distrugerea împrejurimilor Shingbwiyang-ului este o privelişte sinistră, ea cuprinde cel mult o mie de hectare, doar o părticică a junglei existente. Îmi aduc aminte de afişul de la restaurant, care oferea carne de cerb şi de mistreţ, şi îmi dau seama că adevărata ameninţare la adresa tigrilor este dispariţia speciilor cu care se hrănesc, pentru că animalele sînt ucise ca să servească drept hrană minerilor şi restului populaţiei tot mai numeroase din vale.
Îl urmăm pe Ah Puh pînă la coliba lui din apropiere. El pune cărbuni în vatră ca să fiarbă apă pentru ceai. Pe măsură ce focul prinde viaţă, lumina flăcărilor scoate la iveală o colecţie de cranii de animale prinse pe unul dintre pereţi într-o ramă de bambus. Am mai văzut astfel de panouri. Cei din tribul lisu cred că doar păstrînd craniile animalelor ucise pot avea noroc în viitor la vînarea speciei respective. Am întîlnit aici cîţiva vînători care nu au acelaşi respect pentru animalele doborîte de ei.

O săptămînă mai tîrziu, Khaing şi cu mine facem o călătorie de patru ore cu barca în susul Rîului Tanai, spre cartierul general al KIA, aflat într-o parte a văii pe care nu am mai văzut-o. În pofida unui armistiţiu încheiat cu guvernul în 1994, luptătorii KIA nu şi-au predat niciodată armele şi menţin în continuare, într-o oarecare măsură, controlul asupra văii. Cum tabăra lor se află în inima rezervaţiei de tigri propuse, vom avea nevoie de încuviinţarea lor ca lucrurile să funcţioneze.
Ne strecurăm cu barca printr-un labirint de năvoade care prind tot ce înoată în aval. Mai multe plute de bambus şi luntre scobite încărcate cu rattan trec pe lîngă noi, îndreptîndu-se spre Tanai. Pe ambele maluri vedem porţiuni mari care au fost despădurite pentru a face loc aşezărilor lisu sau pentru agricultură. Dar după prima oră de drum, zidul de verdeaţă al junglei ne acoperă cu totul. Peşti mari înoată pe lîngă barcă, păuni verzi şi cîrduri de raţe lenevesc pe maluri, iar din frunziş ne cheamă grupuri de macaci. O pasăre-rinocer mare zboară pe deasupra noastră în timp ce trecem de un cot al apei.
Pe mal ne aşteaptă soldaţi în uniformă. Cei mai mulţi dintre ei par adolescenţi. Ne conduc într-un sat care serveşte drept unitate militară şi ne invită să ne aşezăm la o masă în aer liber. Cei trei lideri KIA din faţa mea au în jur de 40-50 de ani şi chipurile înăsprite de o viaţă întreagă de lupte. Khaing traduce în timp ce eu explic pe scurt istoricul activităţii WCS în Valea Hukawng şi îi întreb dacă sînt dispuşi să ne ajute.
„Acesta este pămîntul nostru – răspunde comandantul KIA. Populaţiei kachin i s-a spus dintotdeauna să nu omoare anumite animale precum tigrii, elefanţii şi maimuţele. Ştim că avem nevoie de aceste resurse pentru viitor.“
„Ştiu că-i învăţaţi să respecte anumite animale – spun eu. Dar poate nu vă daţi seama ce se întîmplă atunci cînd nu sînteţi de faţă.“ Le întind cîteva cadre surprinse de fotocapcane, cu soldaţi KIA la vînătoare, şi urmăresc expresiile chipurilor lor în timp ce îşi trec fotografiile de la unul la altul. Nu sînt deloc surprinşi. Oamenii ăştia ştiu exact ce se întîmplă în pădurea lor.
„Unii soldaţi îşi folosesc armele ca să ucidă tot ce le iese în cale – spun în continuare. Iar animalele despre care spuneţi că nu ar trebui omorîte atîrnă în pieţele din Tanai şi în tabăra căutătorilor de aur. Chiar dacă tribul kachin nu omoară tigri, omoară toată hrana tigrilor. Curînd vor dispărea şi tigrii, şi toate celelalte.“
Unul dintre ofiţeri se încruntă. Apoi îi spune ceva celui de alături. Nimeni nu zîmbeşte.
„Vă ajutăm dacă putem – spune comandantul. Dar oamenii noştri trebuie să mănînce. Şi avem nevoie de bani pentru cauza noastră. Uneori asta creează conflicte. Conflictele fac parte din viaţă.“
Frustrat, încep să expun o parte din planurile pe care WCS intenţionează să le aplice în următorii cinci ani, programe de creştere a animalelor domestice, de cultivare a unor plantaţii de rattan şi bambus, de dezvoltare a ecoturismului şi de introducere a educaţiei de mediu în şcoli. Dacă oamenii ar creşte porci şi pui pentru hrană, în loc să vîneze cerbi şi mistreţi, tigrii s-ar putea să devină mai numeroşi. Le spun că aş vrea să organizez o întîlnire la care să participe reprezentanţi ai diferitelor grupuri etnice din Valea Hukawng. Orice vom face în continuare va ţine cont de ceea ce vor oamenii care trăiesc aici.
Bărbaţii par să se relaxeze şi spun că le vor permite soldaţilor să participe la întîlnire. Liderii satelor lisu şi naga au acceptat şi ei să participe. Este un prim pas crucial. Aşa cum a fost şi gestul lui Ah Puh de a recunoaşte că poate e timpul pentru o schimbare.
Tot restul zilei cutreier tabăra militară şi satul învecinat, unde trăiesc familiile soldaţilor, însoţit de un căpitan de vreo 20 de ani. Spune că şi el, ca şi mulţi alţi soldaţi, a fost recrutat cu doi ani mai devreme. Nu a avut voie să refuze. Zice că nu o duce rău aici, dar că speră o altfel de viaţă pentru copiii lui.
Seara, puştani în uniforme ne cîntă cîntece despre dragoste, familie şi revoluţie. Cîntă despre un trecut tulbure şi un viitor nesigur. Şi totuşi din vocile lor nu răzbate nici urmă de tristeţe. Par să privească înainte cu un optimism fără margini.
Valea Hukawng a fost un loc al luptelor şi al morţii timp de mai bine de un secol. Poate că acum va deveni un loc al vieţii, al coexistenţei dintre om şi natură. Nu îmi fac iluzii, ştiu că mai sînt de înfruntat provocări majore. Ştiu că vor exista probleme şi nereuşite. Dar pînă la urmă sînt convins că rezervaţia de tigri din Valea Hukawng va fi un succes.

Dimineaţa următoare, Khaing şi cu mine ne cărăm bagajele la rîu, de unde o barcă ne va duce înapoi la Tanai. Deşi adevărata muncă abia începe, KIA a fost de acord cu întîlnirea şi, pentru moment, înseamnă un progres. În timp ce aşteptăm, un băieţel, în uniformă KIA, se apropie de mine.
„Şi tu eşti soldat?“ – îl întreb pe băiat. Pare să aibă vreo şapte ani, doar cu puţin mai mare decît băieţelul meu de acasă.
„Sînt prea mic. Dar o să fiu soldat în curînd“ – răs­punde el solemn, speriat şi în acelaşi timp impresionat că vorbeşte cu un străin.
„Îţi place să stai aici, în pădure? – îl întreb. Nu ţi-e frică de tigri?“
„Îmi plac animalele. Nu mi-e frică de nimic din pădure. Tata zice că pădurea e casa noastră.“
Îi ciufulesc părul şi zîmbesc. „Pădurea e şi casa animalelor“ – spun eu. Apoi mă întorc spre barca sosită la mal.
„Putem să împărţim pădurea – răspunde el, în spatele meu. E destulă.“

Text: Alan Rabinowitz

„Pînă recent nu aveam o metodă sistematică de a măsura densitatea tigrilor“ – spune Alan Rabinowitz, director al programului pentru ştiinţă şi explorări al Societăţii pentru Conservarea Naturii (WCS), care lucrează alături de Departamentul Pădurilor din Myanmar la triplarea dimensiunilor Sanctuarului Natural din Valea Hukawng, de 6.500 de kilometri pătraţi. Mărimea şi comportamentul ascuns al tigrilor îi fac aproape imposibil de capturat şi numărat. În 2003, informaţi de fotografi, Rabinowitz şi colegii lui au folosit fotocapcane – aparate foto care se declanşează cînd un senzor de căldură detectează trecerea unui animal – pentru primul recensămînt al populaţiei de tigri din vale. Deşi vînătoarea excesivă scăzuse vizibil numărul tigrilor din zonă, nimeni nu ştia exact cu cît.
– Cliff Tarpy

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din aprilie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*