Calea spre abis

Un peşte-undiţar caută prada cu ajutorul radiilor sale sensibile şi al momelii din frunte. Caulophryne jordani (specimen captiv, de 13 cm). Foto: Bruce Robison

În Canionul Monterey soarele nu străluceşte niciodată.

”Iată molusca noastră misterioasă.” Bruce Robison se apleacă spre monitorul său color. Pe ecran pluteşte o creatură fantomatică semănînd cu încrucişarea dintre un megafon şi o mînă. Buzele ovale, moi ale megafonului său se rulează spre interior şi spre exterior, în timp ce mîna se unduieşte în sus şi în jos încet şi ritmic.
Animalul nu seamănă cîtuşi de puţin cu o moluscă pămînteană – un organism ca un melc, o stridie sau o midie, cu o carapace dură ce-i protejează corpul moale şi care se deplasează, dacă e nevoie, pe un singur picior în formă de păstaie. Vietatea înoată liber în apele adînci, întunecate ale Canionului Monterey, din largul coastei Californiei, la peste 2.500 m adîncime, cu toate că „a înota“ nu redă întocmai mişcările eterice, ca de yoga, ale creaturii.
O vreme este linişte în camera de comandă a navei Western Flyer, modernul vas de studii al Institutului de Cercetări Monterey Bay Aquarium, unde cercetătorul-şef Robison domneşte. După căpitan, cuvîntul său este lege aici şi el rareori nu are nimic de zis. Dar stă acum tăcut împreună cu tovarăşii săi oceanografi, privind atent imaginea moluştei pe panoul cu monitoare color ale navei Flyer. Se aud doar suspinul oceanului ce loveşte nava şi, ca un ecou slab, respiraţia cercetătorilor.
Robison rupe primul tăcerea. „Cum naiba funcţionează animalul ăsta?“ Întrebarea lui, rostită cu încîntare şi frustrare, arată cît de puţin se ştie despre viaţa în apele cele mai adînci ale oceanului – chiar şi-n cele de aici, aflate doar la 100 km în largul coastelor.
Imaginea bestiei din faţa lui Robison – cum se referă el, cu afecţiune, la această specie încă nedenumită – e transmisă de camerele montate pe Tiburon, un vehicul submersibil legat de Flyer printr-un cablu pentru transmitere de date. Echipat cu un sistem special de imersiune, ticsit cu aparatură de înaltă tehnologie, Tiburon poate să plutească în linişte pe lîngă orice animal şi să transmită cercetătorilor de pe nava-mamă, în timp real, înregistrări video cu orice mişcare pe care o face.
Bestia se îndoaie şi se pliază cu graţia unei balerine. Cumva, coregrafia sa bizară ar trebui să indice cum trăieşte, vînează şi se reproduce. Totuşi, nici una dintre mişcările ei nu are sens pentru noi, cei de pe uscat.
„Am prins cîteva ciudăţenii din astea în ultimii doi ani, dar încă nu înţelegem cum îşi folosesc toate părţile corpului sau ce mănîncă. «Ce prinzi? Şi cum o faci?»“ – se adresează Robison animalului.
„Trebuie să fie ceva lent şi prostănac – sugerează unul dintre cercetători. Animalul nu a fost proiectat pentru viteză.“
Robison chicoteşte aprobator. „Nu, dar e un răpitor, ca toţi cei de aici, de jos. Poate că mănîncă ouă?“ El este convins că va afla răspunsu­rile. La urma urmei, ăsta este doar cel de-al optulea asemenea animal pe care Robison l-a observat vreodată.

Încrederea sa se bazează pe bogăţia Golfului Monterey şi pe abilităţile combinate ale navei Flyer, lungă de 36 m, şi ale robotului său submersibil. Împreună, vasele oferă cercetătorilor primele imagini ale unora dintre cele mai adînci părţi ale Canionului Monterey.
Ascuns de apele oceanului, canionul începe la cîţiva metri distanţă de linia de coastă a Californiei. Coboară treptat, în cele din urmă extinzîndu-se în Pacific pe o distanţă de 175 km; adîncimea apei atinge pe alocuri 3.800 m. Reţeaua de văi a canionului e la fel de plină de viaţă ca o pădure tropicală. Genunile sale terasate sînt încrustate cu stele de mare, anemone şi corali. În apele întunecate înoată peşti, crustacee, meduze, moluşte, calmari şi caracatiţe. Colonii de scoici, pogonofore şi nenumărate varietăţi de bacterii mijesc din crăpăturile adînci.
În ultimii patru ani, Robison şi echipa lui au întreprins nouă expediţii spre orizonturile cele mai adînci ale canionului – o zonă cu ape îngheţate, unde lumina soarelui nu străluceşte niciodată, o lume săracă în oxigen şi cu presiune mare –, descoperind animale noi, cărora le-au descifrat comportamentele cu ocazia fiecărei călătorii. „E o lume atît de diferită de a noastră, încît n-ar trebui să ne surprindă să găsim animale ce ne sfidează imaginaţia – spune Robison. Adîncurile mărilor reprezintă cel mai vast habitat de pe planetă şi totuşi cel mai puţin explorat. De aceea, avem garanţia că vom găsi ceva nou de fiecare dată cînd venim aici.“
Membrii echipei nu încearcă să pună mîna pe noi ciudăţenii, ei caută să înţeleagă ecologia în ansamblu a adîncurilor canionului şi istoria naturală a animalelor întîlnite. „Aici jos există animale despre care ştiu oamenii de ştiinţă deoarece le-au prins în plasele de pescuit – spune Robison. Dar nimeni nu le-a văzut înotînd, hrănindu-se sau înmulţindu-se. Uitaţi-vă la noi. Filmăm fiecare mişcare pe care o face individul ăsta. Mai tîrziu vom putea să-l studiem şi vom încerca să-l înţelegem.“
Chiar atunci, un vierme-chiştoc alb, lung de 3 cm, a apărut în cadru. Deodată, colegii lui Robison izbucnesc în cor, vioi şi nerăbdători: „Mănîncă-l! Haleşte-l! Mănîncă viermele!“
Dar misterioasa moluscă n-o face. Nu ţîşneşte nici un tentacul. Nu lansează nici o săgeată veninoasă ca să înhaţe ceea ce alţi locuitori ai adîncului consideră o masă gustoasă. Bestia îşi continuă pur şi simplu ondulările stranii, ignorînd creaturile de deasupra care-i monitorizează cu nesaţ fiecare mişcare.
Oamenii de ştiinţă au început explorarea serioasă a vieţii marine abisale în 1872, cînd guvernul britanic a trimis nava H.M.S. Challenger într-o călătorie de trei ani şi jumătate în jurul lumii, cu sarcina de a descoperi ceea ce stă ascuns în adîncul apelor. Pare incredibil astăzi, dar cercetătorii considerau mediul abisal ca fiind ceva mai mult decît un deşert lichid, prea dur pentru a întreţine viaţa. Astfel, mulţi au fost uimiţi cînd, după ce au tîrît năvoadele dintr-un ocean în altul şi au dragat fundul, Challenger s-a întors încărcată pînă la copastie cu peste 4.000 de specii noi. Erau stele de mare şi viermi cu forme ciudate, crabi şi peşti fantastici, printre care şi peştele-undiţar, din fruntea căruia creştea o proeminenţă cu o momeală bioluminescentă mişcătoare. Stimulaţi de comoara biologică recoltată de Challenger, alţi cercetători au început să întindă năvoadele şi să dragheze mările în căutare de vietăţi exotice.
„Asta au făcut oamenii timp de un secol“ – spune Robison în dimineaţa următoare, în timp ce echipajul navei îl pregătea pe Tiburon pentru o altă scufundare. „De obicei aduceam la suprafaţă tot felul de animale moarte şi zdrobite, mici fragmente de substanţă albă vîscoasă şi gelatină lipită de năvoade. Nu aveam idee ce erau, totuşi existau nişte indicii tentante. Lucruri de genul : «Oau! Bucata asta de jeleu a prins un peşte! Cum a reuşit?»“
Alte bucăţi de jeleu erau „răpitor de frumoase – îşi aminteşte Robison –, ca şi cînd aş fi ţinut în mînă o frîntură de curcubeu sau aş fi descoperit o pană fără să fi văzut vreodată o pasăre. Care cercetător al pădurii s-ar mulţumi cu atît?“

Robison a găsit o cale spre pădurile de sub ape, cu ajutorul submersibilelor, prima dată printr-o expediţie cu echipaj uman, iar mai tîrziu folosind vehicule controlate de la distanţă (ROV), cum este Tiburon. Cu ajutorul camerelor foto şi video, al echipamentelor de colectare şi detecţie de la distanţă, ROV-urile pot strînge cantităţi enorme de informaţii.
Robison spune că obişnuia să le povestească oamenilor despre ce vedea cu ocazia scufundărilor submersibilelor cu echipaj uman. „Nimeni nu mă credea – rîde el. Acum le arăt fotografiile – şi uneori specimenul.“
Sub noi, Tiburon, vopsit în galben şi albastru, stă priponit în coca vasului Flyer. Doi oameni îi fac o ultimă verificare înainte de scufundare, iar Robison intră, aplecîndu-se, în camera de control pentru a-şi lua în primire staţia. Un operator, stînd pe o macara deasupra submersibilului, ridică vehiculul de pe punte. Trapa se deschide, dezvăluind un pătrat turcoaz tumultuos. El poziţionează submersibilul deasupra careului.
„Sîntem gata de lansare“ – spune David French, pilotul ROV-ului, transmiţînd prin radio camerei de comandă.
„Cînd doreşti“ – vine răspunsul. O clipă mai tîrziu, Tiburon plonjează în apă şi dispare rapid.
Toată acţiunea se concentrează acum în camera de comandă, întunecoasă, exceptînd imaginile de pe monitoare şi luminile pîlpîitoare de pe panourile de control. Paul Tucker, pilotul lui Tiburon din tura de dimineaţă, stă la mică distanţă de Robison. Sarcina lui Tucker este să-l piloteze pe Tiburon şi să-i dirijeze dispozitivele de colectare atunci cînd cercetătorii observă un animal pe care vor să-l aducă la suprafaţă. Robison are în faţă un ecran şi, alături, un panou de control pentru camere, focalizînd şi mărind orice i se pare interesant.
Tiburon străbate primii 100 m ai oceanului în cinci minute. Lumina, în această fîşie îngustă de apă, furnizează destulă energie pentru creşterea plantelor minuscule ce alcătuiesc fitoplanctonul. Aproape toată viaţa de dedesubt depinde, direct sau indirect, de fitoplanctonul din straturile de apă superioare, unde copepodele, ca nişte insecte, şi krillul se hrănesc cu acesta, asemenea căprioarelor ce pasc în pădure. Copepodele şi krillul, la rîndul lor, reprezintă hrană pentru o largă varietate de prădători ce sălăşluiesc în straturile de apă intermediare, mai întunecoase, unde lumina e minimă şi unde plantele nu cresc. „Majoritatea animalelor pe care le vom vedea în apele intermediare sînt prădători – spune Robison. Aici jos este o lume de care pe care.“
Tiburon continuă să se scufunde prin lumea verzuie a apelor de suprafaţă. Oceanul trece într-o nuanţă de turcoaz intens, apoi de albastru regal, care treptat devine de culoarea cernelii, pe măsură ce ROV-ul plonjează în necunoscut. Camerele submersibilului scrutează o lume iluminată de cele mai firave urme de lumină; numai puternicele lumini subacvatice ale lui Tiburon ne ajută să distingem orice. La început, aproape tot ce apare aduce a mătreaţă.
„Asta e zăpadă marină – sau, mai pe şleau, muci marini – spune Steven Haddock, specialist în organisme bioluminescente. E mult material organic: fragmente de animale moarte, celule de plante, excremente.“

Gunoiul oceanic, cu alte cuvinte. Dar e un gunoi minunat: o zăpadă deasă, cu fulgi albi care cad şi se răsucesc într-o lume indigo. Şi e un gunoi important, după cum explică Robison.
„Întotdeauna am fost surprinşi de abundenţa de viaţă de pe fundul oceanelor – spune el. Ce anume îi asigură hrana? O parte este detritus, această neîntreruptă ploaie organică, dar cred că o mare parte a ei provine din „casele“ de filtrare abandonate de unele animale pe care le vom vedea în curînd.“
În momentul următor, ca şi cînd ar fi fost înţeleşi, Tucker a ochit un apendicular imens, Bathochordaeus charon, care, în ciuda numelui său lung, e de dimensiunea unui mormoloc. Apendicularii ţes plase folosind mucus secretat de glande aflate în corpul lor, ca să prindă particule de hrană, aşa cum păianjenii ţes plase pentru a prinde insecte. Unele dintre aceste plase, sau case de filtrare, cum le numesc oamenii de ştiinţă, au lungimi de pînă la 2 m.
„E bine, e acasă“ – spune Robison, mişcînd o manetă pe panoul său de comandă pentru a mări imaginea animalului.
În interiorul amplei case de mucus se află o structură mai mică, în formă de fluture, construită de asemenea de apendicular: filtrul său de hrănire. Iar în interiorul acestuia, fluturînd ca o molie, se află chiar apendicularul, o fiinţă în formă de panglică transparentă. Coada sa pulsează regulat, pompînd apă, particule şi plancton microscopic prin filtre, păstrîndu-i apendicularului bucăţile cele mai alese. Cînd firele de mucus ale casei sale ajung prea încărcate cu mîncare, Bathochordaeus pleacă pur şi simplu, construindu-şi o nouă casă. „Credem că aceste case eliminate transportă foarte multă materie organică pe fundul oceanului, în zona bentonică – spune Robison. Priviţi cît de încărcată e aceasta. Gustos!“
„Ne-ar plăcea să vedem unul care-şi părăseşte casa veche şi-şi începe una nouă – adaugă Robison. Am încercat de multe ori să-i ţinem vii pe aceşti indivizi în laborator, dar sînt atît de fragili, nu rezistă suficient.“
Lumea lichidă a zonei intermediare e lipsită de colţuri şi pereţi, astfel că multe animale de aici care n-au carapace, inclusiv apendicularii, sînt ferite de efectele dăunătoare ale ciocnirii de suprafeţe dure. Totuşi, acvariile sînt cu totul diferite. Chiar dacă cercetătorii ţin asemenea animale în acvarii mari, cu sisteme de circulaţie proiectate pentru a le ţine la distanţă de pereţi, inevitabil se produc coliziuni, iar apendicularii mor.
Privim mai mult timp apendicularul fluturînd în interiorul casei sale. Robison îi spune apoi lui Tucker să îl aducă înăuntru. Robison are un nou acvariu la institut şi speră că de data asta apendicularul va supravieţui şi-şi va destăinui secretele construirii casei.
Tucker mişcă braţul mobil al submersibilului, apăsînd mai multe butoane ale panoului de control ca să poziţioneze un recipient cu gura largă sub animal. El conduce vasul în sus, pentru a încercui şi captura apendicularul. Capacul se închide prin apăsarea altui buton.

Sîntem la 200 m adîncime. Putem vedea numai ce ne arată camerele. Aici ne aflăm tocmai la limita inferioară a zonei fotice, un nivel la care răzbate doar 1% din lumina soarelui ce ajunge la suprafaţa oceanului.
„Opriţi totul! – strigă Robison. Măi să fie! De cînd n-am mai văzut noi aşa ceva?“
Focalizează obiectivul pe ceea ce la început pare a fi o picătură mare, albă. Pe măsură ce intră în cadru, ia forma unei frunze cu o trompă ca de elefant.
„Seamănă cu o chestie confuză“ – spune Tucker.
„Păi e un heteropod – un melc, dar cochilia i s-a redus foarte mult“ – răspunde Robison şi arată o dungă albă, subţire de la baza „frunzei“. „As­ta e tot ce a mai rămas din ea.“
Acest melc înotător nu seamănă deloc cu verii săi tereştri, cu toate că sînt înrudiţi. Animalele din straturile intermediare trebuie să fie în stare să plutească fără a se scufunda şi de aceea cochilia acestui heteropod aproape că a dispărut, iar unicul său picior s-a transformat într-o înotătoare musculoasă. Doi ochi mari se proiectează pe filamentele subţiri de pe ambele părţi ale capului său în formă de trompă. (În ciuda absenţei aproape totale a luminii, multe animale din aceste abisuri mai păstrează ochi şi îi folosesc în lumina slabă pentru a-şi repera prada, de obicei zoo­plancton, şi pentru a se feri de prădători.) Tucker prinde melcul, folosind furtunul de aspirare al submersibilului pentru a-l aduce în recipient şi apoi îl ghidează pe Tiburon mai departe, în jos.
Ceilalţi patru cercetători din camera de comandă devin tot mai atenţi cu fiecare metru străbătut de Tiburon. Aşteaptă oare ceva?
„Între 200 şi 700 m este cea mai bogată zonă din punct de vedere biologic, din stratul intermediar – explică Haddock. Aici vom merge să găsim nişte animale interesante.“

E un mediu prohibitiv pentru noi – 5°C, oxigen puţin, presiune zdrobitoare –, dar nu şi pentru vieţuitoarele care sînt la ele acasă. La început nu văd decît zăpadă, dar, urmărind privirile cercetătorilor, încep să disting ceea ce văd ei şi-mi dau seama că sînt animale peste tot: meduze mici, ovale, trăgîndu-şi tentaculele lungi ca nişte cozi de zmee; un vierme ca o omidă, cu străluciri albastre, purpurii („Hei, e Elvis“ – glumesc cercetătorii). O meduză are forma aureolei unui înger, iar o alta e atît de transparentă, încît îi putem vedea în intestine krillul portocaliu pe care l-a mîncat la micul dejun.
Vedem un sifonofor, o creatură care pare a fi doar un şirag de stomacuri şi tentacule ataşate, şi radiolari – animale coloniale ca nişte amibe, ce se adună în grupuri de cîte opt, construind case din fire fragile de silicaţi. Calmari întunecaţi trec fulgerător, în timp ce un cod de Pacific argintiu se agită în strălucirea luminilor lui Tiburon. Zeci de apendiculari şi case goale de apendicular, atît de acoperite cu fulgi mari de zăpadă marină, bacterii şi detritus, încît seamănă cu nişte rondele de ceapă. Fără creatorii lor înăuntru ca să le ţină în plutire şi îngreunate de materia organică, s-ar duce la fund.
Aproape fiecare vieţuitoare pe care o vedem la această adîncime este bioluminescentă, echipată cu organe speciale numite fotofori, care emit lumină pe baza reacţiilor chimice. Majoritatea animalelor produc ele însele lumină pe baza unor proteine speciale, dar altele se folosesc de bacteriile luminescente care trăiesc în interiorul fotoforilor lor. Unele meduze îşi obţin lumina doar mîncînd alte specii luminoase. Cercetătorii nu ştiu cu exactitate de ce atît de multe specii abisale au nevoie să strălucească, dar probabil că au un mare avantaj, din moment ce aproape 90% dintre animalele de aici pot produce lumină.
„Ipoteza standard este că lumina îndepărtează prădătorii, dar unele animale o folosesc pentru a atrage prada sau pentru a trimite semnale potenţialilor parteneri. Altele, pentru camuflaj“ – spune Haddock.
Camuflajul este cheia supravieţuirii în această lume plină de prădători. Dar e greu să te ascunzi în ceea ce esenţialmente e spaţiu deschis. Una dintre tehnici este să fii transparent, ca apendicularii şi multe alte organisme gelatinoase. Dar asta nu e de folos speciilor cu o masă corporală mai mare, cum sînt calmarii şi peştii. Cîteva dintre aceste specii au născocit tehnici de a se ascunde cu ajutorul bioluminescenţei lor – cu toate că a folosi lumini pentru a te ascunde în întuneric pare un lucru nebunesc. Haddock ne arată cum funcţionează această iluzie optică atunci cînd zărim un calmar-cacadu.
După cum îi sugerează şi numele, arată ca un cacadu, cu tentaculele adunate parcă într-o creastă de pene. Calmarul pare a fi alb, cu toate că partea cea mai mare a corpului său este transparentă, protejîndu-l de prădătorii din adîncuri bazaţi pe vedere. Ochii calmarului sînt totuşi opaci. „Prădătorii îşi abordează de obicei prada de dedesubt, iar părţile opace ale animalelor de deasupra lor creează o umbră ce poate atrage peşti înfometaţi“ – spune Haddock.
Pentru a scăpa de această umbră, calmarul-cacadu şi-a dezvoltat nişte fotofori în formă de U la baza ochilor. Fotoforii emit o strălucire albastră care, efectiv, anulează umbrele ochilor calmarului. Peştii-lanternă sînt echipaţi similar, cu un rînd de fotofori ce emit lumină albastră de-a lungul stomacurilor pentru a-i ascunde de colţii prădătorului.
„Ei, ca să vezi! – exclamă Robison dintr-o dată. Este Vampyroteuthis!“

Pe ecran, o creatură întunecată, ca un liliac cu opt braţe şi ochi bulbucaţi irizaţi, fîlfîie alene în lumina produsă de Tiburon. O fosilă vie, Vampyroteuthis este ultimul reprezentant al unui grup de animale care ar fi putut da naştere caracatiţelor şi calmarilor de astăzi. Robison se aşază ca să-l privească şi să-l filmeze.
„Sînt atît de multe lucruri pe care nu le ştim despre el: ce mănîncă, cum îşi produce bioluminescenţa la extremităţile braţelor sau la ce servesc aceşti cîrcei suplimentari“ – spune el, indicînd două filamente lungi ce atîrnă. Animalul le poate rula în interiorul unor buzunare aflate între al treilea şi al patrulea braţ. Dar, spre deosebire de celelalte opt braţe ale sale, acestea nu au ventuze. „N-am nici o dovadă, dar cred că le foloseşte pe post de senzori chimici – spune Robison. Pe măsură ce ne scufundăm, oceanul devine tot mai întunecat. Simţurile, în afara văzului, devin mai importante.“
După ce Tucker capturează un Vampyroteuthis, David French îi ia locul la comenzi. Ne scufundăm constant, ajungînd la 2 km sub nivelul mării, apoi la 2,5 km. Zăpada marină continuă să cadă, dar e mai rară acum, iar în jur sînt şi cîteva animale.
„Aceasta este zona în care se trăieşte cel mai greu – spune Haddock. La această adîncime ajunge foarte puţină hrană, astfel că animalele care se întîlnesc aici tind să fie mari şi rare.“
Aici a găsit echipa o nouă specie de meduză, de două ori mai mare decît o pizza de patru persoane. Au numit-o granrojo, „marele roşu“ în spaniolă. Robison speră să vadă mai multe exemplare în această călătorie, dar ele îl ocolesc.
„Este într-adevăr o ştiinţă oportunistă – ridică el din umeri. Te scufunzi şi iei ce găseşti. Ceea ce vedem se schimbă de la an la an şi de la anotimp la anotimp. Dar chiar şi asta e important – ne arată că există cicluri în viaţa acestor animale şi ne oferă o altă enigmă spre dezlegare.“
Cîteva clipe mai tîrziu, French anunţă: „Contact cu fundul pe sonar“. Fundul oceanului se desfăşoară ca un covor bej moale. Robison arată meduze violete care plutesc chiar deasupra fundului oceanic. Dincolo de ele, chiar pe fund, sînt cîţiva castraveţi de mare noduroşi, stele de mare cu braţe firave, anemone roz şi pogonofore, care-şi retrag cu repeziciune braţele de hrănire, ca nişte pene, la apropierea lui Tiburon. Un singur peşte cu coadă de şobolan pluteşte la cîţiva centimetri de fundul oceanic, scurmînd cu botul prin sedimente în căutarea hranei.
„Foarte puţini oameni au mai văzut vreodată această parte a Pămîntului“ – spune Robison încet. Ne adunăm în jurul lui cu ochii ţintă la ecrane, întrebîndu-ne: Oare ce mistere sălăşluiesc dincolo de luminile lui Tiburon ?
Robison scapă un oftat: „Timpul s-a scurs.“ Tiburon a stat scufundat vreo nouă ore. „Haideţi să ne îndreptăm spre suprafaţă.“
Trei ore mai tîrziu, submersibilul iese din apă. Cercetătorii se reped să ia recipientele de colectare, grăbindu-se să aşeze noile animale în camere răcite şi acvarii, sperînd că unele dintre ele vor trăi, pentru a ne împărtăşi mai multe despre ceea ce sînt şi cum vieţuiesc la 3 km adîncime, pe tărîmul zăpezilor marine.

Text: Virginia Morrell

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*