Campionul Naturii

Pescăruşii se hrănesc pe coastele mohorîte în Parcul Naţional Olympic. Scăldat în ceaţă şi ploi, parcul prezintă un contrast splendid între plaje sălbatice şi piscuri încoronate de gheţari: cea mai netemperată pădure temperată din lume. Foto: Melissa Farlow

Un nume poate spune multe despre un loc sau poate să nu însemne nimic. Olympic spune multe.

Spune că aici, pe culmile excelenţei, se află campionul. Era tocmai potrivit pentru cartografi să împrumute adjectivul din mitologie şi să-l aplice acestei peninsule, care pătrunde ca un pumn în Oceanul Pacific, la extremitatea vestică a SUA. Şi dacă acest cuvînt se potriveşte peninsulei, de ce să nu fie preluat şi de parcul naţional de aici, dominat de Muntele Olympus, botezat după sălaşul zeilor greci?
Parcul în sine este un sălaş al zeilor. Peste 350.000 de hectare de piscuri îngheţate, păşuni alpine, rîuri repezi şi lacuri glaciare, coloane de stîncă înfăşurate în ceaţa mării sau lagune alimentate de flux; un sanctuar pentru somonii care-şi depun icrele şi pentru elanii în rut; o pepinieră de brazi, molizi şi tuia care domină o pădure luxuriantă, la fel de spectaculoasă ca o pădure ecuatorială. Pentru asta poţi fi recunoscător unui dar al naturii şi unui act de voinţă umană. Darul este apa. În larg, curentul cald Kuroşivo (Curentul Japoniei) încălzeşte aerul, influenţînd vremea. Norii de furtună năvălesc spre ţărm. Obligaţi de versantele Munţilor Olympic să urce, norii se răcesc, pierzîndu-şi capacitatea de a reţine umezeala şi lăsînd să cadă multă ploaie şi zăpadă. Partea de vest a peninsulei se bucură de o cantitate anuală de precipitaţii mai mare decît oricare alt loc din SUA, fără Alaska şi Hawaii o medie de 340 cm în interiorul uscatului şi peste 500 cm, în cea mai mare parte zăpadă, în jurul vîrfului de 2.428 m al Muntelui Olympus, cel mai înalt punct al peninsulei.
Fără această situaţie, în care norii formaţi pe ocean să fie obligaţi să dea piept cu munţii de coastă, care se ridică practic direct din apă, aici n-ar exista nici gheţari (sînt peste 60), nici torente permanente, ar fi probabil mai puţini somoni şi nici pe departe un strat atît de gros de pămînt, bogat în aluviuni, care să hrănească nemaipomenitele conifere. Aceasta este contribuţia naturii. Dar fără intervenţia unor oameni hotărîţi să protejeze aceste resurse de exploatarea comercială, Parcul Olympic n-ar exista.
Cei care vin aici pentru prima dată sînt copleşiţi de diversitatea la care au acces. „Ai parte de trei experienţe total diferite la preţul unui singur parc“ a spus o tînără, sosită într-o zi ploioasă în Valea Quinault. „Munţi cu crestele zimţate, plaje sălbatice şi, între ele, această spectaculoasă pădure luxuriantă; la toate se poate ajunge în aceeaşi zi dacă nu te îndepărtezi prea mult de maşină“. Cei care totuşi se îndepărtează au plajele, munţii şi pădurea doar pentru ei. Nouăzeci şi cinci la sută din Parcul Olympic e în sălbăticie bine de tot, avînd în vedere că la numai 60 km se află un oraş american important, Seattle. Autostrada 101 delimitează parcul din trei părţi. O duzină de drumuri, unele neasfaltate, se ramifică din ea în pădure pe distanţe scurte, apoi se continuă cu drumuri forestiere. Dincolo de ele, 1.000 km de poteci se întind ca o dantelă prin sălbăticie.
Cîndva, demult, întreaga peninsulîa fost complet sălbatică, patrie, timp de cel puţin 10.000 de ani, pentru amerindieni. Astăzi, descendenţii lor locuiesc în cea mai mare parte de-a lungul coastei, în comunităţi tribale, încercînd să conserve culturile makah, klallam, quileute, quinault, hoh şi skokomish.
Primul european care a zărit peninsula a fost probabil Juan de Fuca, navigatorul grec care, călătorind spre Spania în 1592, a crezut că a descoperit o cale pe apă ce traversa Lumea Nouă spre est, pînă la Oceanul Atlantic. În schimbul acestei erori de înţeles a lui Juan, ne-am ales cu strîmtoarea ce-i poartă numele. Însă pentru explorări în interiorul muntos al peninsulei, acestea urmau să-l mai aştepte timp de trei secole pe locotenentul american Joseph O’Neil, a cărui ascensiune prin hăţişuri de la Port Angeles la Creasta Hurricane în 1885 i-a luat o lună întreagă (un drum te duce acum pînă acolo în mai puţin de o oră). Se crede că O’Neil a fost primul nonindian care a păşit aici şi tot primul care a avansat ideea Parcului Naţional Olympic.
Dar înainte de a putea exista un parc, a existat o rezervaţie forestieră, întemeiată de preşedintele Grover Cleveland în 1897 şi bazată pe propunerea ca, de acum înainte, pe circa 900.000 de hectare mai mult de jumătate din suprafaţa peninsulei defrişările în scopuri comerciale să fie drastic restricţionate. După cum s-a dovedit, „de acum înainte“ a durat numai trei ani, după care succesorul lui Cleveland, William McKinley, plecînd urechea la lamentările baronilor cherestelei, a repus o treime din teritoriul rezervaţiei pe domeniul public, larg deschis oricui voia să se servească. Iar acesta a fost doar începutul unei lungi încleştări peninsulare între cei care preferau coniferele lor înălţate spre cer şi cei care le voiau doborîte, orizontal-vandabile.
Venit la putere după McKinley şi anulînd actul lui de generozitate Theodore Roosevelt a invocat, în 1909, Legea antichităţilor pentru a transforma o parte din rezervaţia forestieră în Monumentul Naţional Muntele Olympus. Dar ideea nu era numai de a salva brazii de la tăiere. T.R spera să apere şi elanii de Ordinul Binevoitor şi Protector al Elanilor, ai cărui membri îşi atîrnau brelocuri din incisivii acestor animale la buzunarul de ceas.

La începutul anilor ,30, ecologiştii, în special cei de pe coasta de est, făceau lobby pe lîngă administraţia lui Franklin D. Roosevelt să scoată monumentul de sub controlul Serviciului Pădurilor al SUA (o agenţie dedicată pe atunci aproape exclusiv comerţului cu cherestea) şi să-l transforme într-o rezervaţie propriu-zisă, sub egida Serviciului Parcurilor Naţionale. În 1937, Roosevelt a vizitat peninsula. În faţa clădirii tribunalului din Port Angeles a fost întîmpinat de 3.000 de şcolari şi de o pancartă mare, pe care scria: „Vă rugăm, domnule preşedinte, ajutaţi-ne! Noi, copiii, avem nevoie de Parcul Naţional Olympic“. Şi în mai puţin de un an l-au primit.
Poate că şi alte parcuri se pot mîndri cu munţi sau plaje, dar nici unul nu are o pădure cu asemenea calităţi. O pădure tropicală temperată, cum o numesc cercetătorii şi ecologiştii, şi probabil cel mai frumos exemplu de exces botanic de-a lungul a peste 3.000 km de coastă veşnic verde, din nordul Californiei pînă în sudul Alaskăi. Dacă o iei pe drumuri secundare sau poteci pînă într-una din văile din vest, pentru început priveşte spre pămînt. Aici, jos, se află muşchi, coada calului, jaleş, ferigi, mure şi măcrişul iepurelui, fiecare specie avînd rădăcinile ancorate într-un strat de lemn în putrefacţie o acumulare de copaci prăbuşiţi şi masă organică, considerată a fi cea mai densă din lume, depăşind-o pe cea a oricărei păduri tropicale. Ridică-ţi privirea spre nivelul de mijloc şi vezi aici aninul, plopul negru canadian şi arţarul împodobiţi cu muşchi şi alte epifite. Apoi lasă-ţi capul pe spate ca să zăreşti venerabilele columne ale uriaşilor copaci.
S-a spus că Parcul Naţional Olympic şi zonele mai sălbatice ale Pădurii Naţionale Olympic care îl mărginesc sînt îndreptăţite la medalia de aur pentru conifere campioane, mai numeroase aici decît în orice pădure de dimensiuni comparabile din SUA. Sus, în Valea Quinault, domneşte cel mai gros arbore tuia din lume, avînd o circumferinţă de 19 m la circa 1 m de sol şi o vechime care sugerează că a fost sădit aici înainte ca Juan de Fuca să atingă înălţimea de 1 m. Puţin mai sus, în Quinault, ţine stînga pe Big Creek Trail şi vei întîlni cel mai mare chiparos de Nutka din ţară. În alte locuri, parcul se mîndreşte cu bradul şi tsuga campioni mondiali, în timp ce pădurea naţională înregistrează molidul de Sitka şi douglasul înalt de 92 m, campioni mondiali la rîndul lor. Dar dacă i-ai vedea pe aceşti campioni (dacă ai fi atît de norocos), nu înseamnă că ai văzut totul. Alţi aspiranţi la titlu, încă nedescoperiţi, se pot ascunde prin cotloanele mustind de ploaie ale acestui paradis arboricol.
Am vizitat pentru prima dată peninsula în urmă cu circa 15 ani, avînd misiunea jurnalistică de a admira nu atît înălţimea sau circumferinţa giganţilor ce străjuiau pădurea, cît volumul de lemn exploatat de industria lemnului din pădurile din jurul parcului şi starea de spirit a oamenilor a căror pîine depindea de defrişări. S-a dovedit că muncitorii erau ostili, deoarece ne aflam într-o perioadă cunoscută în istoria nord-vestului american drept războiul bufniţei ţipătoare, cînd volumul de lemn care putea fi tăiat din pădurea naţională era în scădere drastică. Iată cum vedeau lucrurile unii dintre localnici: nu era de ajuns că guvernul devenise mai zgîrcit ca oricînd cu buştenii, după ce parcul le luase de la joagăr cel mai bun lemn din peninsulă; acum lucrurile stăteau şi mai rău, din cauza unei nenorocite de bufniţe protejate, iar ecologiştii voiau să interzică exploatarea şi pe unele terenuri de stat sau private. La Forks, o comunitate muncitorească din partea de vest care se înregistrase drept Capitala Mondială a Exploatărilor Forestiere, un funcţionar public mi-a enumerat toate zonele de protecţie care au redus forţa de muncă în păduri şi fabricile de cherestea şi a spus: „Nu ştiu, zău. Uneori se pare că ăştia nu vor să mai trăiască nimeni aici.“ Nu aveam nevoie de traducător ca să ştiu cine erau „ăştia“.
Stările de spirit şi aşteptările se pot schimba cu timpul. În decursul ultimei mele incursiuni în Olympic, am înconjurat parcul pe autostrada 101 de la Hoodsport, din est, prin Port Angeles şi Forks pînă la Quinault, în sud-vest. La motelurile şi restaurantele de pe drum, n-am prea auzit nici un fel de nemulţumire cu privire la prezenţa federală în peninsulă, deşi, din puţinătatea zonelor defrişate şi a camioanelor cu lemne, era evident că exploatarea forestieră scade în continuare. „Comunitatea s-a reinventat pe parcursul ultimilor zece ani“ a spus Russ Veenema, directorul executiv al Camerei de Comerţ din Port Angeles, cînd l-am contactat prin telefon. „Există doi factori majori ca lucrurile să funcţioneze. Unul este feribotul care aduce turiştii din Victoria, Columbia Britanică. Celălalt este Parcul Naţional Olympic.“ Iar la Forks, unde numărul de moteluri şi pensiuni s-a dublat în ultimul deceniu, o femeie de afaceri mi-a spus: „Disputele sînt de domeniul trecutului. Parcul a devenit într-adevăr un vecin foarte bun. Mergem înainte.“
Mai tîrziu, cîndva în acest an, Serviciul Parcurilor Naţionale va lansa o propunere referitoare la cum intenţionează să gestioneze Parcul Naţional Olympic în viitor. Planul va examina dacă şi în ce măsură drumurile, potecile, structurile chiar şi graniţele parcului ar putea fi ajustate, fie pentru a permite accesul unui număr tot mai mare de vizitatori, cu aşteptări dintre cele mai diverse, fie pentru a spori protecţia resurselor naturale ale parcului, eventual chiar şi limitînd numărul de vizitatori. Cea de-a treia posibilitate, desigur, este de a stabili un echilibru între cele două concepte. După o perioadă de dezbatere publică şi întîlniri orăşeneşti, agenţia va revizui, publica şi pregăti planul definitiv pentru implementare anul viitor.
Bill Laitner, directorul Parcului Naţional Olympic, speră ca publicul să- şi exprime clar adeziunea. „Acesta este unul dintre locurile cele mai de preţ ale naţiunii spune el. Nu aparţine serviciului parcurilor sau guvernului federal. Aparţine poporului american, iar americanii ar trebui să aibă un cuvînt greu de spus asupra felului în care le vom administra parcul.“

Text: John G. Mitchell

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*