Fără scăpare

Broasca lucioasă a lui Fleischmann mai supravieţuieşte într-o fîşie a pădurii costaricane, unde, la sfîrşitul anilor ,80, populaţia a scăzut inexplicabil. Peste 50% din speciile de broaşte din regiune au dispărut ori s-au împuţinat. Cercetătorii încearcă să descifreze rolul climatului în declinul global al amfibienilor. Foto: Peter Essick

Coralii decoloraţi, migraţiile dereglate şi pădurile moarte se numără printre numeroasele efecte complexe ale încălzirii climatului global.

Insula Biscoe este o mică bucată de stîncă şi gheaţă pierdută undeva, în mijlocul peisajului de poveste din vestul Peninsulei Antarctice. Deasupra insulei se profilează Piemontul de Gheaţă Marr, un gheţar masiv străpuns de Vîrful Mount Français, de 2.760 m. Apele albastre ale Mării Bellingshausen sînt brăzdate de aisberguri şi ornamentate cu fîşii de gheaţă marină. Într-o zi senină de vară, întregul peisaj apă, stîncă şi gheaţă scînteiază. Ecologul Bill Fraser a fost prezent în Peninsula Antarctică un deget de uscat de 1.300 km ce arată în sus, spre America de Sud timp de 23 de ani în ultimii 30. El poate depune mărturie că singurul lucru neschimbat este peisajul magnific. În acest colţ al Antarcticii, pămîntul, marea şi vieţuitoarele care le populează sînt toate în continuă schimbare, consecinţă a uneia dintre cele mai rapide încălziri a Pămîntului: în ultima jumătate de secol, temperaturile medii din timpul iernii au crescut în regiune cu aproape 50C.
Cea mai vizibilă schimbare o reprezintă retragerea Gheţarului Marr, însă pentru Fraser, care a venit în Antarctica pentru aventură, singurătate şi pentru o teză de doctorat în păsări polare, cel mai tulburător a fost efectul încălzirii asupra pinguinilor Adélie obiectul muncii sale de-o viaţă. Într-o zi de ianuarie, în mijlocul verii antarctice, am urcat împreună pe un promontoriu al Insulei Biscoe, pentru a număra o colonie de pinguini Adélie din vecinătate, un petic de prundiş plin de cuiburi pătate în roşu cărămiziu cu guano. Pinguinii fac naveta în şir indian spre şi dinspre ocean, pentru a-şi hrăni cu krill, un fel de crevete, sutele de pui pufoşi, care-i aşteaptă piuind pe ţărm.
Cu 20 de ani în urmă, Biscoe adăpostea 2.800 de perechi reproducătoare de pinguini Adélie, una din cele două specii de pinguini polari dependente de gheaţă (cealaltă fiind pinguinul imperial) din Antarctica. Astăzi, numărul de perechi reproducătoare de Adélie de pe Biscoe a scăzut la circa 1.000, reflectînd declinul de 66% de pe insulele din apropiere, unde numărul de perechi s-a prăbuşit de la 32.000 la 11.000 în 30 de ani. După cum a arătat studiul lui Fraser, pinguinii Adélie care dispar sînt înlocuiţi de o specie subantarctică, pinguinul-măgar, care a început să migreze spre pol din zonele mai temperate, cum ar fi Insulele Falkland. La începutul anilor ,90, pe Biscoe au ajuns o duzină de perechi de pinguini-măgar. De atunci, numărul lor a crescut, ajungînd la 660 de perechi.
„Doamne! E de necrezut! spune Fraser, care lucrează la Staţia Palmer, o bază de cercetări americană. Toată această zonă era cîndva a coloniilor de Adélie. Acum, pinguinii-măgar folosesc aceleaşi locuri de cuibărire. Cred că în curînd pe Biscoe nu va mai fi picior de Adélie. Păsările astea sînt condamnate.“
Chiar în spatele nostru, Piemontul de Gheaţă Marr se crapă cu un bubuit de tunet şi un perete de gheaţă albăstruie se prăbuşeşte în ocean. Încep să înţeleg că acest tunet continuu este marşul funebru care acompaniază dispariţia pinguinilor Adélie ai lui Bill Fraser.
„Acum un secol, acest mediu era esenţialmente polar spune el. Zona întruchipa Antarctica. Acum, suportă presiunea acestui sistem subantarctic. Am fost martorul acestei confruntări în ultimii 30 de ani, iar la Palmer sistemul polar, practic, s-a dezintegrat. Mă sperie însă că totul s-a petrecut atît de rapid. Pentru mine, prima lecţie a fost înţelegerea faptului că ecologia şi ecosistemele se pot schimba sub ochii noştri. La scară geologică e o nanosecundă.“
Vestul Peninsulei Antarctice s-a încălzit atît de drastic din cauza unei combinaţii dintre creşterea temperaturii globale şi schimbările regionale ale curenţilor oceanici şi atmosferici. Peste tot în lume, temperaturile au crescut mult mai puţin o medie de 0,60C în ultimul secol , şi totuşi chiar şi această mică schimbare are consecinţe asupra naturii. Minuţioasele cercetări ale lui Fraser în Peninsula Antarctică oferă indicii asupra modului în care creşterea temperaturii poate afecta profund ecosistemele pe întreaga planetă, acolo unde animalele, plantele şi insectele se adaptează deja la încălzirea moderată a climei, schimbîndu-şi arealele, devansîndu-şi datele de migraţie şi modificîndu-şi datele de împerechere şi înflorire.

Un studiu asupra a 35 de specii de fluturi nemigratori din Europa a descoperit că în ultimele decenii cam două treimi dintre ei şi-au extins arealele spre nord cu 30 pînă la 240 km. Multe plante în Europa înfloresc cam cu o săptămînă mai devreme decît acum 50 de ani şi-şi pierd frunzele toamna cu cinci zile mai tîrziu. În Marea Britanie, păsările scot pui, în medie, cu 9 zile mai devreme decît la mijlocul secolului al XX-lea, iar broaştele se împerechează cu pînă la 7 săptămîni mai devreme. Rîndunicile de copac din America de Nord migrează spre nord primăvara cu 12 zile mai devreme decît o făceau acum un sfert de secol. Vulpile roşii din Canada şi-au extins arealul cu sute de kilometri spre pol, intrînd pe teritoriul vulpilor polare. Plantele alpine sînt împinse şi ele spre altitudini mai mari, afectînd speciile rare care trăiau aproape de vîrfuri.
Chiar dacă climatul Pămîntului a variat întotdeauna din cauze naturale, oscilînd între rece şi cald, actuala tendinţă de încălzire îi îngrijorează pe ecologişti din numeroase motive. Este prima dată cînd omenirea pare a accelera schimbarea, iar încălzirea ar putea avea loc atît de rapid, încît speciile nu vor avea timpul necesar să se adapteze şi să evite dispariţia. Şi cum diversele specii reacţionează diferit la schimbările climatice, ciclurile naturale ale vieţuitoarelor care depind unele de altele cum ar fi păsările şi insectele cu care se hrănesc s-ar putea desincroniza, ducînd la declinul populaţiilor.
Deocamdată, cum cea mai mare parte a lumii se încălzeşte, animalele şi plantele pot învinge căldura retrăgîndu-se la latitudini şi altitudini mai ridicate. Însă astfel de căi de scăpare au limitele lor, unele dintre ele impuse de oameni. Spre deosebire de mileniile trecute, flora şi fauna trebuie să se descurce acum într-o lume care nu numai că se încălzeşte, dar mai adăposteşte şi 6,3 miliarde de oameni.
„În timpul schimbărilor climatice majore din trecut, nu exista o prea mare perturbare umană spune ecologul Camille Parmesan. Speciile se puteau mişca în voie. Acum, dacă încearcă să-şi schimbe teritoriul, pot nimeri într-un lan de porumb sau în Chicago.“
Parmesan a condus un studiu care a pus în evidenţă presiunea la care sînt supuse speciile prinse între încălzirea globală şi distrugerea habitatelor. Într-o fîşie de teren de 500 de kilometri, dintre nordul Mexicului şi sudul Californiei, fluturele pestriţ (Euphydryas editha) a dispărut pe 80% din teritoriul său istoric.
Principala cauză, a arătat Parmesan, a fost creşterea temperaturii, care a dus la uscarea prematură a plantei-gazdă, gura-leului, lipsind omizile de o sursă vitală de hrană. Cele mai multe din populaţiile sudice al căror habitat primar era, de altfel, Mexicul au dispărut acum. Iar spre nord, întinderea urbană San Diego a înghiţit teritoriile mai reci, care ar fi putut adăposti colonii sănătoase ale acestor fluturi.
În unele situaţii, pe măsură ce temperaturile vor continua să crească, speciile nu vor mai avea unde să se refugieze. De asta se teme şi Bill Fraser, referitor la pinguinii Adélie. În prezent, doar cele 300.000 de perechi care trăiesc în Peninsula Antarctică par să fie ameninţate de încălzirea climatului. Alte 2,2 milioane de perechi însă o duc bine undeva în Antarctica, mai la sud, unde-i mult mai rece. Însă cîte decenii va mai dura asta, se întreabă Fraser.

Stînd la marginea unei colonii de pinguini Adélie de pe Insula Humble, Fraser monitorizează peste 100 de mogîldeţe rotunde, de 4 kg, numai muşchi, care-i vin cam pînă la genunchi. Strîns lipiţi între ei, pinguinii îşi ameninţă cu ciocurile vecinii care le încalcă teritoriul. Trîmbiţările şi ţipetele se înalţă continuu dinspre colonie. Mînjiţi cu un melanj de urină şi guano, puii gri, de forma unor pere, dau tîrcoale cuiburilor, aşteptînd sosirea unuia dintre părinţi, care va regurgita în gîtlejurile lor cam 100 g de krill.
Am făcut o remarcă despre duhoarea insuportabilă, însă lui Fraser un tip înalt şi suplu, îmbrăcat cu o pufoaică verde, decolorată, purtînd o şapcă bej şi nişte pantaloni impermeabili negri, stropiţi cu pete albe şi roşii de găinaţ nu părea să-i pese. „Miroase ca viaţa“ , a spus el.
Fraser căuta un pinguin pe care să fixeze un transmiţător prin satelit, dispozitiv antiacvatic de 8 cm lungime, care urma să-l informeze asupra locurilor unde pinguinii îşi caută hrana. Ghemuit pe vine, a făcut cîţiva paşi spre colonie, declanşînd un cor frenetic de alarmă. A înşfăcat o pasăre de aripă şi a adus-o, în ciuda zbaterilor şi cîrîielilor, pînă în poala biologului Cindy Anderson , care i-a lipit emiţătorul pe spate.
Emiţătorul le va spune celor doi că pinguinii Adélie se aprovizionau de la mai puţin de 15 km, unde în acest an era abundenţă de krill în apropierea coastei. Astfel de date despre locurile de hrănire sînt părţi importante ale unui puzzle ecologic privind Peninsula Antarctică, pe care Fraser şi colegii săi încearcă să-l rezolve. Gheaţa marină este o crescătorie de krill, iar aceasta e o verigă-cheie într-un lanţ trofic care susţine pinguinii, balenele şi multe alte animale. Dacă gheaţa marină va continua să se retragă, atunci krill-ul , şi toţi cei care-l mănîncă , ar putea fi în pericol.
Fraser a venit pentru prima dată în Antarctica în 1974, ca doctorand al Universităţii din Minnesota. A fost trimis la Staţia Palmer, din vestul peninsulei. Palmer e un loc accesibil numai cu barca şi, la acea vreme, nu se ştia aproape nimic despre vieţuitoarele de acolo. Aşa că Fraser a început un recensămînt al focilor şi păsărilor marine, notînd datele la care acestea soseau pe uscat, scoteau pui şi cînd acestora le creşteau penele. N-a acordat mare atenţie încălzirii globale, însă datele pe care le-a adunat constant s-au dovedit, în cele din urmă, cruciale pentru viitoarea sa activitate legată de schimbările climatice.
„M-am îndrăgostit de sălbăticia frustă de aici , îşi reaminteşte Fraser. Era un teritoriu virgin. Erau doar forţele brute ale Pămîntului , gheaţă şi stîncă. Era un loc în care încă te mai puteai simţi neesenţial. Erai o parte a unui sistem natural care nu dădea doi bani pe tine.“

Fraser îşi aminteşte de una dintre primele întîlniri cu pinguinii Adélie. A urmărit o femelă al cărei stern fusese smuls din gît de un leopard de mare. Privind în interiorul rănii, Fraser îi putea zări plămînii. Ea s-a învîrtit în jurul puilor, de-abia mişcîndu-se, cam o săptămînă, în vreme ce partenerul său pleca după hrană. Apoi, cînd rănile i s-au vindecat parţial, s-a îndreptat spre mare, reîncepînd să-şi hrănească progeniturile.
„Pinguinii Adélie sînt printre cele mai rezistente animale pe care le-am întîlnit vreodată , spune Fraser. Au cam 45 cm înălţime şi nu pot zbura, însă în timpul migraţiei de iarnă pot înota 5.600 km. Lor le prieşte într-un mediu care se presupune că este cel mai aspru de pe planetă.“
Din 1983, Fraser şi-a petrecut primăverile şi verile la Palmer şi, după 7 ani, a început să desluşească misterul declinului acestor pinguini în regiune. În decembrie 1990, Fraser se afla pe o creastă stîncoasă care taie în două Insula Torgersen. Privind spre jumătatea de nord a insulei, în cea mai mare parte fără zăpadă, a văzut mii de pinguini Adélie care cuibăreau. A privit apoi spre sud şi a zărit alţii care se chinuiau să-şi facă cuiburile în zăpada adîncă.
În ultimele decenii, vestul Peninsulei Antarctice a primit o cantitate mai mare de zăpadă, un fenomen determinat, chiar dacă pare greu de crezut, de creşterea temperaturilor. Mai puţină gheaţă deasupra oceanului înseamnă o creştere a evaporaţiei apei mării, care la Palmer se traduce printr-o creştere a ninsorilor. În jurul staţiei, furtunile bat de obicei dinspre nord-est, iar zăpada se acumulează în zonele adăpostite de vînt, adică în partea sudică a crestelor. Şi tocmai acele colonii de Adélie, din sudul promontoriilor, erau cele care au înregistrat un declin brusc al populaţiei.
„Dintr-o dată, mi-a picat fisa“ , îşi aminteşte Fraser. Pinguinii Adélie, obişnuiţi să cuibărească în acelaşi loc şi în aceeaşi perioadă an de an, încercau să-şi clocească ouăle în zăpadă sau în lapoviţă, iar puii nu eclozau. Ca urmare, colonia se împuţina. Populaţia de Adélie din Insula Litchfield, unde toate coloniile stăteau pe partea adăpostită a crestei bătute de vînt, a cunoscut o scădere a numărului de perechi reproducătoare de la 884, în 1974, la 47, în prezent. Iar Fraser ştie că pinguinii n-au migrat în altă parte, pentru că din 20.000 de pinguini marcaţi de echipa sa doar cîţiva au fost regăsiţi în alte locuri.
Însă Fraser ştie şi că pinguinii au fost afectaţi nu doar de condiţiile locale, pentru că pînă şi coloniile din puncte relativ lipsite de zăpadă erau în declin. Erau implicate forţe mai importante, iar gheaţa marină , vitală pentru ecosistemul antarctic , era elementul-cheie. Pinguinii Adélie sînt dependenţi de gheaţa marină, pe care o folosesc drept platformă pentru hrănire şi odihnă. Pinguinii-măgar, cei care-i înlocuiesc, prosperă în ape libere. În vestul Peninsulei Antarctice, gheaţa marină s-a redus cu circa 20%, lăsîndu-i pe Adélie, în timpul iernii, fără importantele platforme de plecare spre bogatele lor terenuri de hrănire.

Fraser continuă să facă importante observaţii de teren. El a descoperit recent că peştele antarctic argintiu , cîndva o importantă sursă de hrană pentru pinguini ,, a dispărut din zona Staţiei Palmer şi poate fi găsit acum numai în apele mai reci din sudul mai îndepărtat. A pus în evidenţă, de asemenea, o invazie a urşilor de mare tropicali, mamifere subantarctice, din zone ca Insula Georgia de Sud, aflată la 2.200 km spre nord-est. În 1974, Fraser a numărat şase urşi de mare tropicali pe insulele din jurul Staţiei Palmer. Vara trecută, el şi echipa sa au văzut 3.000. De fapt, de-a lungul a trei decenii Fraser şi colegii săi au înregistrat declinul unui ecosistem antarctic. Citîndu-l pe Fraser, „acesta s-a dus dracului“.
În celălalt capăt al lumii, în zona arctică, schimbările climatice se fac simţite tot atît de repede, iar animalele par să resimtă efectele. Datorită creşterii temperaturii în zona arctică, banchiza de gheaţă s-a micşorat cu 9% pe deceniu din 1978, cînd a început monitorizarea din satelit a calotei glaciare. În Golful Hudson, vara topirea gheţii începe acum de regulă cu 2-3 săptămîni mai devreme faţă de mijlocul secolului al XX-lea. Pentru animalele care trăiesc şi se hrănesc, în cea mai mare parte a anului, pe gheaţă , în special urşii polari şi focile inelate ,, continua restrîngere a banchizei ar putea fi un dezastru.
În septembrie, anul trecut, l-am însoţit pe Martyn Obbard, un cercetător biolog, pe ţărmurile sudice ale Golfului Hudson. În această regiune, la limita sudică a arealului său de răspîndire în America de Nord, trăieşte o populaţie de urşi polari estimată la 1.000 de exemplare. Însoţit de colegul său, biologul şi medicul veterinar Marc Cattet, Obbard se afla în al patrulea şi ultimul an al unui proiect de cîntărire, măsurare şi prelevare de probe fiziologice de la aproximativ 300 de urşi.
Obbard va compara măsurătorile sale cu cele făcute de biologi, în aceeaşi regiune, cu două decenii în urmă. Dacă urşii polari sînt siliţi să abandoneze banchiza cu 2-3 săptămîni mai devreme decît în anii ,80 , într-un moment în care, în mod obişnuit, ei se ghiftuiesc cu pui de focă inelată ,, atunci, presupune Obbard, pierderea unei perioade cruciale pentru hrănirea lor ar trebui să aibă consecinţe vizibile asupra sănătăţii lor.
Într-o zi vîntoasă şi cenuşie, am decolat, într-un elicopter de cinci locuri, către Golful Hudson. Am zărit în curînd urşi de-a lungul ţărmului, unde îşi petrec lunile de vară postind, în aşteptarea toamnei, cînd marea îngheaţă. Obbard a zărit o ursoaică cu pui la un kilometru în faţă, aşa că am coborît. Aplecat în afara elicopterului, Obbard a tras un cartuş tranchilizant în ursoaică. După cinci minute, aceasta zăcea pe o parte, nemişcată, în iarbă.
Am aterizat în apropiere şi ne-am apropiat de urşi. Puiul, în vîrstă de 9 luni, încălecase trupul mamei sale şi-şi legăna capul dintr-o parte în alta. Biologul Lyle Walton s-a strecurat pe la spatele puiului şi i-a înfipt în gît o seringă fixată la capătul unei prăjini lungi. În curînd, puiul a adormit şi el, cu capul sprijinit pe laba mamei sale. În următoarele două ore, cercetătorii le-au luat probe de sînge şi grăsime şi i-au cîntărit, folosind o targă şi un scripete. Puiul cîntărea 78 kg, iar mama sa 246 kg. Ambii păreau sănătoşi.
Însă, chiar sănătoşi, ei nu mai sînt atît de robuşti ca urşii de acum două decenii. Obbard a descoperit că, de la mijlocul anilor ,80, raportul dintre greutatea corporală şi lungimea urşilor polari în sudul Golfului Hudson a scăzut cu circa 15%. Pe scurt, urşii slăbesc.
Biologul Ian Stirling, specialist în urşi polari, a găsit un declin similar al greutăţii corporale la 1.200 de urşi din vestul Golfului Hudson. El a identificat şi alte tendinţe care arată că urşii polari s-ar putea să nu mai găsească suficientă hrană în zilele noastre. Cu cîteva zeci de ani în urmă, tripleţii de urşi polari erau ceva obişnuit în Golful Hudson. Acum ei sînt, practic, inexistenţi. Cîndva, aproape 40% din pui erau înţărcaţi pînă la 18 luni şi-şi puteau căuta singuri hrana. Astăzi, mai puţin de 5% dintre ei sînt în această situaţie.
Stirling este convins că de vină este restrîngerea banchizei. Şi se teme că dacă, aşa cum au prevăzut climatologii, gheaţa marină va dispărea din golf pînă în anul 2.070, atunci cele cîteva mii de urşi polari din Golful Hudson , parte a unei populaţii globale estimate la 25.000 de exemplare , vor dispărea şi ei.
Obbard şi Cattet spun că legătura dintre retragerea gheţii marine şi scăderea greutăţii corporale a urşilor, chiar dacă este probabilă, trebuie totuşi dovedită cu certitudine. Amîndoi sînt de acord cu Stirling într-un punct-cheie: dacă temperaturile continuă să crească, iar gheaţa continuă să se topească, urşii din Golful Hudson se vor confrunta cu un viitor sumbru.
„Dacă aceste tendinţe continuă în următorii 50 de ani, urşii polari din Golful Hudson nu vor mai avea o viaţă , spune Cattet. Vor fi terminaţi. Vor trebui fie să înveţe să vîneze reni, fie să se îndrepte spre nordul îndepărtat.“

Spre sfîrşitul şederii mele la Staţia Palmer, în ianuarie anul trecut, am urcat împreună cu Bill Fraser într-o barcă, pentru o scurtă călătorie pe Insula Torgersen. În cele patru săptămîni petrecute în Peninsula Antarctică, am văzut puii de Adélie crescînd de la nişte mingi pufoase, pînă la nişte păsări de mare cu penaj complet, cîntărind aproape la fel de mult ca şi părinţii lor. Cei mai mulţi pui se plimbau în grupuri mari, departe de cuiburile lor, ca în curtea şcolii, fără a se deosebi prea tare de nişte grupuri de liceeni. Îşi hărţuiau continuu părinţii, cerşind mîncare.
Adulţii Adélie au însă un fel aparte de a-i trata pe adolescenţii obraznici. Incapabili să mai facă faţă nevoilor de hrană ale puilor, părinţii pleacă şi nu se mai întorc. După cîteva zile, puii înfometaţi se îndreaptă în cîrduri spre mare. În cele din urmă, forţaţi de foamea care creşte cu fiecare zi, se aruncă în apă, dau din aripioare prin preajmă şi apoi pleacă în căutare de krill.
Chiar dacă Insula Torgersen a cunoscut o scădere abruptă a numărului de pinguini Adélie, de la 9.000 de perechi reproducătoare la 3.200, destui pinguini se nasc încă în partea de nord pentru a-i aminti lui Fraser de abundenţa din anii ,70. Atunci, în lungile seri de vară, el era încîntat de spectacolul oferit de 30.000 de adulţi şi pui care cîrîiau şi se hrăneau pe plaje.
„Era în permanenţă un flux de păsări, cu o lăţime de doi pînă la cinci pinguini, care mergeau spre ocean , îşi aminteşte el. Erau ca furnicile dintr-o pădure. Torgersen era o concentrare absolută de viaţă, care arăta incredibila productivitate a acestui ocean.“
Am mers pînă în partea sudică, înzăpezită, a insulei, acolo unde numărul perechilor a scăzut cel mai drastic: de la 1.200 la 99. Peste tot erau cîmpuri de pietricele gri pe care pinguinii le căraseră în ciocuri pînă la locurile de cuibărire, acum abandonate. Cînd o colonie scade sub 30 de perechi, numărul redus de adulţi care pot sta de pază face ca ouăle şi puii să fie prăzi uşoare pentru lupii de mare bruni, păsări asemănătoare pescăruşilor. Fraser a prezis că în curînd în sudul insulei nu vor mai exista pinguini Adélie.
„E ca şi cum, încet-încet, viaţa din acest loc s-ar stinge , a remarcat el. Sînt animale atît de puternice, însă totul pare să le fie împotrivă. Dacă există vreo intervenţie umană în toată această încălzire, şi probabil că există, ai aici acest mic animal, incredibil de puternic, gata să se confrunte cu orice, sucombînd datorită efectelor la scară mare ale activităţii noastre. Iar asta e o confruntare căreia nu-i poate rezista. Asta mă înfurie în toată povestea: că aceste animale incredibile trebuie să-şi frîngă gîtul pentru că o adunătură de oameni nu se pot pune de acord ce-i de făcut cu planeta.“
Ulterior, Fraser şi echipa sa s-au întors pe Insula Torgersen pentru a extrage, cu o pompă, hrană din stomacurile pinguinilor, ca să vadă cu ce se hrănesc. În timp ce cercetătorii lucrau, m-am întors pentru a privi şirurile de pinguini mărşăluind spre mare. Norii pluteau la joasă înălţime deasupra Gheţarului Marr, iar briza serii bătea uşor. Cu aripioarele întinse pentru echilibru, pinguinii Adélie păşeau pe pietrele cenuşii, lustruite de-a lungul secolelor de trecerea strămoşilor lor. Paşii păsărilor erau delicaţi, iar atingerile labelor lor roz pe pietre scoteau unul din cele mai fermecătoare sunete pe care le-am auzit vreodată , un delicat cling-cling-cling, ce-mi amintea de clinchetul unor clopoţei de vînt.

Text: Fen Montaigne

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din septembrie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*