Parcul Naţional Loango din Gabon

Martori la surfingul hipopotamilor. Foto: Michael Nichols

Martori la surfingul hipopotamilor

Hipopotamul de Crăciun

Cînd am stat prima dată pe o plajă din Gabon, mi-am dat jos hainele şi m-am gîndit la ce aş putea scrie acasă: „Nu-ţi face griji pentru mine, mamă, sînt OK. Să nu vii să mă cauţi , n-o să mă mai vezi vreodată.“ Era în dimineaţa de Crăciun, acum zece ani. Şi iată-mă din nou pe aceeaşi plajă, unde hipopotamii se lasă duşi de val şi bivolii fac plajă. Pe jumătate dezbrăcat, stăteam lungit în faţa cortuleţului meu, privind cît vezi cu ochii pe malurile a ceea ce e acum Parcul Naţional Loango şi întinderea imensă a Atlanticului, gîndindu-mă: „Cum se poate ca tocmai tu, Fay, neisprăvitule, să ai şansa să pierzi vremea pe aici?“
Eram mai mulţi. Nick Nichols, soţia sa, Reba Peck, şi cei doi băieţi, Ian (22 de ani) şi Eli (14), împreună cu vechea noastră prietenă Jane Sievert şi fiica ei, Malia, în vîrstă de şapte ani. Tabăra noastră era aşezată pe un petic de iarbă şi rogoz păscut mărunt, în mijlocul unei pădurici de manilkara şi de palmieri hifene. Cînd noi, oamenii, dormeam, elefanţii şi bivolii sălbatici africani veneau în luminiş să se hrănească. Ţestoasele marine măslinii îşi băgau capul în apă, rumegînd algele care cresc pe recifurile de coastă, iar tarponii se rostogoleau cu valul, în timp ce delfinii cu cocoaşă şi rechinii-taur patrulau la marginea ţărmului. Acest petic de pămînt de pe istmul Moubani e chiar lîngă plaja unde acum trei ani, după o lungă călătorie, scăpaţi de desişul pădurii, am ieşit la lumină. Azi, Jane, Malia şi cu mine avem un plan mult mai modest; ne-am decis să mergem cu caiacul în sus pe braţul Moubani, care şerpuieşte vreo 5 km pe continent, printre mangrove. Ieri am văzut urme de hipopotam ieşite din mare, luînd-o pe canal spre interior şi ne-am gîndit că l-am putea găsi pe acolo, în vreo răstoacă.
Trecuse un an de cînd preluasem Operaţiunea Loango, un parteneriat între Societatea pentru Conservare şi Dezvoltare, o companie de ecoturism fondată de Rombout Swanborn, un vizionar olandez, şi angajatorul meu, Societatea pentru Conservarea Vieţii Sălbatice (WCS). Scopul este acela de a dezvolta o bază economică pentru Parcul Naţional Loango (locuri de cazare, safariuri, pescuit sportiv, plimbări pe mare pentru a admira balenele şi ţestoasele) şi de a asista Guvernul Gabonului în administrarea parcului. Proiectele noastre de conservare (pe care le-am numit „operaţii“), includ urmărirea prin satelit a elefanţilor, studierea balenelor, prevenirea braconajului şi a pescuitului ilegal, monitorizarea ţestoaselor, curăţarea plajelor şi inspectarea zilnică a parcului. În timp ce Jane, Malia şi eu împingeam caiacul de la mal, un stîrc uriaş, locuitor al lagunei, stătea în apă pînă la genunchi, nemişcat, pîndind cu orele un chefal sau un pui de tarpon. Cînd am trecut pe lîngă el, şi-a deschis aripile enorme (225 cm anvergură) şi a decolat ca un jumbo jet, încet şi maiestuos.
Am vîslit de-a lungul limbii înguste de pămînt care separă Atlanticul de lumea ascunsă a lagunei şi am intrat în partea cealaltă a braţului întunecos şi mărginit de mangrove. Apa era un amestec de turcoaz şi negru. În timpul fluxului, oceanul se revarsă peste limba de pămînt în lagună, împingînd apa neagră, plină de tanin, înapoi, în amonte.
Mangrovele de aici sînt copaci viguroşi, rădăcinile ca nişte picioroange formînd o încîlceală impenetrabilă, ca un hidos , sau poate fermecător , loc de joacă pentru copii. Am trecut de un mic petic de iarbă rasă cu o noapte înainte de hipopotam. Acum, locul era ocupat de egrete, de fluierari cu picioare verzi şi de pasărea ogorului (o specie ciudată nocturnă, de ţărm, ceva între lişiţă şi ploier), care ori vînează insecte, ori moţăie stînd în picioare.
Am vîslit pe lîngă mal ca să urmărim crabii de mangrove, care populează rădăcinile înalte. Fiinţe mici şi desăvîrşite, aceştia arată ca nişte micuţe cutii de abanos sculptate, cu incrustaţii galbene şi purpurii. Chiar sub linia fluxului, erau grămezi de scoici albe , stridii delicioase, înghesuite în straturi groase pe fiecare rădăcină de mangrovă. M-am gîndit la satul care existase la gura lagunei pînă acum vreo sută de ani. Era cea mai nordică aşezare a regatului Loango, a cărui capitală era în apropiere de Fluviul Zair, la vreo 400 km spre sud. Oamenii din Loango veneau aici pentru lemnul de padauk (preţuit pentru esenţa sa tare şi culoarea roşu intens), pentru fildeş şi pentru a strînge sclavi din triburile vecine. După abundenţa de cochilii de scoici, e clar că stridiile au furnizat sătenilor o sursă stabilă de hrană pentru multe generaţii. Mi-i imaginez pe puştii dezbrăcaţi care vîsleau în susul rîului Moubani în pirogile lor, adunînd stridii şi prinzînd peşte şi crabi de uscat.
E foarte probabil că în trecut se vîslea în condiţii la fel de perfecte ca şi acum , o briză uşoară care bate dinspre ocean, norii cumulus care filtrează soarele (nu mai mult de 27oC) şi nici măcar urmă de muscă ţeţe. În timp ce coteam brusc, urmînd meandrele care ne conduceau spre interior, caiacul nostru lăsînd o dîră argintie pe suprafaţa întunecată a apei, cîţiva lilieci care se hrănesc cu fructe au stîrnit o pasăre mare. Ne-am aşezat astfel încît să vedem cît mai bine pasărea şi am dat cu ochii de ceva care semăna cu un clovn prea împopoţonat şi care avea un cioc ascuţit. Pieptul său era brun ruginiu intens, gîtul, alb strălucitor, iar spatele şi aripile erau de un brun crocant. Dar ochii: ah, ce ochi! La o pasăre de mărimea unui corb, ochii erau la fel de mari precum ai omului, încercuiţi cu cîte un inel alb gros. Asta a fost cea mai minunată pasăre văzută de mine vreodată. Consultînd Ghidul păsărilor din Africa de Vest, de Nik Borrow şi Ron Demey, am aflat că pasărea e un stîrc de noapte african. „Predominant nocturnă; retrasă şi foarte timidă în cursul zilei“ , spune ghidul. O explicaţie cu greu acceptabilă pentru o astfel de nestemată. Autorii ar fi trebuit să adauge: „Încă un produs al naturii puţin cunoscut şi incredibil de frumos, care poate fi oricînd văzut în Parcul Naţional Loango.“
Înaintînd, am ajuns într-un loc lipsit de mangrove , potecă făcută de elefanţii care traversau limba de pămînt , ca o cale de intrare care ducea direct în inima desişului. Am observat o pată albăstrie în apa puţin adîncă şi, uitîndu-mă mai atent, mi-am dat seama că era aripioara dorsală, în toată splendoarea, a unui mascul mare de guvid. Trebuie să fi cîntărit vreo 200 de grame. Ca şi elefantul de mare, aceşti peşti amfibii uimitori duc lupte grozave pentru teritoriu. Cînd se-ncinge bătaia, ei îşi etalează înotătoarea dorsală, aproape ca a unui peşte-evantai, cu aspectul intimidant al petelor albastre irizante.
Totuşi acest individ nu era prins într-o luptă cu un rival, ci în cleştii unui prădător, un crab albastru. Aceşti ucigaşi cu opt picioare se îngroapă în nisip şi aşteaptă peştii să treacă pe deasupra. La momentul potrivit, haţ! , ca o capcană de şoareci , prada este prinsă în cleştii ascuţiţi ca nişte ace. I-am mai văzut pe aceşti crabi prinzînd peşti micuţi, dar niciodată ceva atît de mare ca acest guvid. Acesta era încă viu, dar aproape inert, de-abia zvîrcolindu-se. M-am aplecat să fac o poză, ceea ce trebuie să fi distras crabul. S-a relaxat o fracţiune de secundă, iar guvidul zvîcni din coadă şi dispăru de acolo. Rămas cu cleştii goi, crabul se îngropă în nisip şi se făcu nevăzut.

Am acostat pe un teren din pietre vulcanice rotunjite. Cît de diferit trebuie să fi arătat acest loc cu sute de milioane de ani în urmă, cînd aici erau vulcani activi, iar dinozaurii hălăduiau printre ferigi imense. Astăzi, elefanţii africani de pădure reprezintă megafauna, dar, aşa cum demonstrează acum poteca firavă care conduce către desişul întunecat, norocul acestor animale a crescut sau a scăzut o dată cu activităţile umane. Acum cîteva sute de ani, pe vremea cînd sclavia şi bolile europene decimau populaţiile din zonă, lăsînd elefanţii aproape singuri, această potecă o fi fost bine bătătorită de pahiderme, o adevărată autostradă.
Dar după anul 1900, cînd francezii au început exploatarea cherestelei, a fildeşului, crocodililor şi a altor sălbăticiuni, care avea să ţină un secol, numărul elefanţilor a început să scadă, iar natura şi-a cerut drepturile asupra potecii. Totuşi eu estimez azi la cîteva mii numărul elefanţilor din Loango şi din împrejurimi.
Următoarea încîntare a venit de deasupra noastră , o mişcare din copaci, urmată de sunete repetate ca de pupături. Am surprins o maimuţă cu bot albastru, cam cît un motan mai mare, cu o dungă izbitor de albă peste buza superioară, holbîndu-se la noi, care şi-a ridicat capul, cîrîind ca să le alerteze pe celelalte. Cîrîitul s-a amplificat, iar cîţiva mangabili cu obraji cenuşii au început să ţipe , ah! ah! ah! , pe celălalt mal al rîului. Apoi a fost rîndul mangabililor guleraţi să se alăture orchestrei primatelor: koka! koka! De departe se auzea prin pădure hărmălaia făcută de o maimuţă cu nas alb: niao! niao!
Ochii mei cercetau atent malul noroios, care deodată a început să salte. La fel şi inima mea, căci forma unui hipopotam masiv s-a conturat la mai puţin de 8 m înaintea bărcii. Cu faţa la noi, el a plonjat în apă ca o navă de luptă lansată şi antrenată cu toată viteza înainte. Dormise sub un copac şi noi îl băgaserăm în toţi sperieţii, crezînd că are parte de un atac-surpriză. Am început să vîslim frenetic către mangrovele de pe malul opus, care mal ni se părea la un kilometru.
„Hai, hai, hai , striga Jane ,, vine după noi. Este chiar în spatele bărcii.“ Brusc mi-a sunat în urechi tema muzicală din Fălci, iar înaintea ochilor aveam viziunea acestui monstru care sfîşie fix în două caiacul nostru din plastic.
Cînd am ajuns la încîlceala de rădăcini de mangrove , alunecoase ca spaghetele şi practic de neapucat , am aruncat vîsla la o parte şi am catapultat-o pe Malia direct în copac. Eu şi cu Jane am urmat-o, căţărîndu-ne şi alunecînd pe crengile ca spaghetele, pînă cînd sub noi au rămas cam 3 metri de junglă deasă. Am privit în urmă şi am mai apucat să vedem un gheizer de apă erupînd exact în spatele caiacului care se legăna, rămas gol. Hipopotamul plonjase în adîncurile negre.
Cocoţaţi, am stat nemişcaţi vreme de aproape o oră, cu ochii fixaţi pe suprafaţa apei, ca orice pradă îngrozită. Deoarece traversarea pe jos a hăţişului de mangrove nu era o opţiune, ne rămînea să sărim înapoi în barcă şi să ne ducem în aval fără să stîrnim din nou bestia, acum invizibilă. Totul era liniştit. Va rămîne oare aşa?
Jane şi Malia s-au zbătut să traverseze rădăcinile de mangrove, pînă au ajuns la vreo 30 m mai în aval. Eu am sărit în caiac la proră, scuturîndu-l puternic dintr-o parte în alta, în aşteptarea reacţiei hipopotamului. Dar apa a rămas calmă. Nici un fel de bule de aer, nici o mişcare. Era bine. Mi-am recuperat padela şi, fără să mai pierd timpul, am început imediat să vîslesc în josul curentului ca să recuperez doamnele, alunecînd cît mai silenţios cu putinţă peste fiecare vîrtej sau bulă de aer.
Trecuse deja de miezul zilei cînd am auzit în sfîrşit din nou valurile spărgîndu-se. Altfel, totul era calm, stîrcul uriaş era înapoi la postul său, stăpîn peste tot ce vedea.

Era ora 6,15 dimineaţa, pe braţul Iguéla, de la graniţa de nord a Parcului Loango. Apele Rîului Nioungou, care se revarsă în acest estuar lat de 2 km, străbat în jur de 120 km printr-un bazin enorm, nepopulat, plin de mlaştini de papirus, păduri inundate şi palmieri de rafie. Traversînd această cîmpie, apa adună substanţe nutritive, care sînt apoi deversate în mare, atrăgînd atît de mulţi peşti, încît seamănă cu o ciorbă pescărească.
Am stat timp de mai multe săptămîni pe acest braţ, construind tabăra de supraveghere a traulerelor şi supervizînd alte operaţiuni. Gil Domb, care filma munca noastră pentru National Geographic Television, împreună cu mine stăteam şi ne beam cafeaua în acea dimineaţă, cînd deodată a exclamat: „Ohoo! Aia e o barcă mare!“ Am privit şi eu şi să fiu al naibii dacă nu era într-adevăr un trauler, exact la nord de gura braţului, atît de aproape încît am fi putut spune „la zero metri de plajă“. Scrutînd zarea prin binoclul meu, am remarcat un model prea familiar: dorsala de rechin pictată la proră. Ceea ce înseamnă că este ori Le Pêcheur I, ori Le Pêcheur II , aceleaşi nave care fuseseră pe-aici cu vreo două săptămîni în urmă, pescuind în interiorul zonei interzise de 3 mile marine de la ţărm. În ultimele 10 luni, ne familiarizaserăm cu majoritatea traulerelor care pescuiau clandestin în largul acestei coaste a Gabonului şi nu era nici o-ndoială că aparţinea clanului Pêcheur.
Echipa noastră de observaţie, formată din trei gabonezi, cuprindea şi un nou recrut, Basil Maganga, care era de serviciu în acea dimineaţă. Sarcina lui era să observe vasele care pescuiau în zonele de restricţie şi, cum vedea unul, să alerteze autorităţile naţionale.
Uitîndu-mă pe plajă, nu era nici urmă de Basil. Probabil că era încă în pat. Sau poate pregătea micul dejun. Dar oriunde ar fi fost, mă temeam că el ignora prezenţa acelei nave, aflată chiar sub nasul lui. Gil şi cu mine am sărit în şalupă şi am gonit către „insula crabilor“, unde l-am lăsat pe Gil să filmeze migraţia zilnică a crabilor-violonişti. Am făcut apoi ture pe plajă, într-o parte şi-n alta, căutîndu-l pe Basil. În loc să poarte uniforma lui standard, de ecoghid, avea pe el un şort hawaiian şi un T-shirt şi inspecta orizontul pustiu prin binoclul său, traulerul dispărînd între timp după promontoriul nordic.
L-am salutat pe Basil cu blîndeţe şi l-am întrebat despre nave. El mi-a răspuns mîndru că linia de coastă este liberă. Înăbuşindu-mi sentimentele (îmi venea să-l strîng de gît), l-am informat calm, dar ferm că un trauler fusese chiar în faţa taberei cu mai puţin de o oră în urmă.
Fără alte vorbe, am luat-o la goană spre nordul plajei, ca să înregistrez traulerul pe video. Basil m-a urmat îndeaproape. M-am oprit şi l-am mai certat o dată: unde-i erau telescopul de detecţie, trepiedul, GPS-ul, caietul, creionul, camera video şi telemetrul , tot ceea ce ar fi trebuit să aibă în rucsac?
În timp ce Basil alerga înapoi după echipament, m-am apropiat de locul stîncos, cîteva sute de metri mai sus decît plaja, apoi am ocolit cotul. Nava era acolo, cu dorsala de rechin şi cu acel Spiderman hidos pictate pe proră: Le Pêcheur I, la nici un kilometru depărtare de ţărm, în apă de vreo 10 metri adîncime, navigînd acum spre sud, către gura de vărsare, şi dragînd fundul cu traulele sale. L-am înregistrat pe video, cu valurile în prim-plan; arăta de parcă ar fi vrut să are direct plaja. Imaginile video sînt probe cruciale, pe care le trimitem prin e-mail autorităţilor, într-un raport care cuprinde ora, data, locaţia GPS şi numele vasului.
Dar era week-end, iar eu mă găseam pe o plajă pustie în Gabon. Cum puteam să înlătur monstrul mecanic de la gura de vărsare înainte de a se înfrupta din această „ciorbă de peşte“?
Mi-am căutat arma secretă în sac , telefonul prin satelit. Doar 20 de secunde mai tîrziu îmi răspundea colaboratorul meu din Libreville, Jean Ampari. Jean lucrează pentru Ministerul Pădurilor, care răspunde şi el de mediu, apă şi pescuit. El este însărcinat să controleze toate traulerele , şi, cu aprobare din partea preşedintelui Bongo, noi îl ajutăm să pună ordine în pescuitul industrial din Gabon.
„Bonjour, Mike“ , mi-a răspuns Jean, recunoscîndu-mi vocea.
„L-am prins pe Le Pêcheur I, număr de serie 010311601, pescuind din nou ilegal în aceeaşi zonă în care pescuia şi acum două săptămîni, la 500 de metri în largul coastei şi la 2 kilometri nord de gura de vărsare Iguéla. A fost observat prima dată la ora 6,30 dimineaţa şi încă pescuieşte.“

Jean a spus că va suna imediat la APG, compania căreia îi aparţine Le Pêcheur. M-am întors să filmez traulerul, în timp ce Basil, care mă ajunsese din urmă, observa prin telescopul de detecţie şi îşi nota furios toate detaliile.
În timp ce camera video înregistra, plasele gemene ale lui Le Pêcheur au ieşit la suprafaţă, iar echipajul a prins viaţă. Captura s-a revărsat pe punte, iar oamenii s-au apucat imediat să sorteze peştele în coşuri. Peştii cei mai preţuiţi în zonă sînt: peştii muşcători, stavrizii, baracudele, peştii cu degete şi peştii-papagal.
Nu am putut să vedem prea multe dincolo de bordurile înalte din oţel ale navei, în afară de braţe fluturînd şi de peştele care zbura prin aer către coşuri sau aruncat direct peste bord şi nenumăraţi peşti morţi aruncaţi din nou în mare prin orificiile de evacuare. Termenul politicos pentru peştele respins , cel tînăr şi prea mic pentru a fi vîndut cu profit , este „surplus“. Acest puiet de peşte ucis reprezintă tocmai generaţia următoare, de care atîrnă viitorul echipajului de pe Le Pêcheur, dar iacătă-i transformîndu-l în hrană pentru chire.
Cînd a văzut Basil acest carnagiu, s-a înfuriat foarte tare. Nu putea crede că acei oameni aruncau peştele în felul acesta , destul cît să hrăneşti un sat mai mare, spunea el. Acesta a fost momentul în care Basil a devenit un militant; am putut-o vedea în ochii săi. Era atît de furios, încît am crezut că va înota pînă la vas şi-i va transforma pe pescarii înşişi în „surplus“. Majoritatea ecoghizilor au avut parte de astfel de experienţe. Loic Mackaga, de exemplu, era un braconier de elefanţi înrăit atunci cînd l-am angajat. Convertirea lui s-a produs pentru că a lucrat cu Gil Domb, filmînd împreună elefanţi şi hipopotami pe plajă. Privind aceste animale prin lentilele aparatului de filmat în loc de cătarea puştii , mame preocupate pentru puii lor, puii plîngînd după lapte şi jucîndu-se cu fraţii lor ,, au ajuns să le aprecieze în cu totul alt mod.
(Desigur, Loic a recunoscut şi faptul că avantajele unei ocupaţii stabile au cîntărit mai greu decît stigmatul de a fi un infractor.)
La vreo jumătate de oră după ce l-am sunat pe Jean, Le Pêcheur I s-a întors în larg şi s-a oprit la circa 2 mile de ţărm. Ceva mai bine, dar nu destul. L-am chemat din nou pe Jean; o oră mai tîrziu, traulerul plecase.
În anii trecuţi, am înregistrat zeci de traulere care pescuiau în interiorul zonei de interdicţie, majoritatea la gurile de vărsare. Aceste nave, înregistrate probabil în Gabon şi arborînd steagul gabonez, sînt în proprietatea aproape exclusivă a străinilor, mai ales asiatici, europeni şi vest-africani. M-am gîndit şi la alţi exploatatori de resurse pe care i-am întîlnit în Africa centrală de-a lungul timpului , tăietori de lemne, vînători, mineri , toţi luau, luau şi iar luau.
Naţiunile europene au o lungă tradiţie în prădarea Africii fără nici o limită. În prezent, Uniunea Europeană are un acord cu Gabonul privind pescuitul, reînnoit în 2001. Tratatul include aprobarea pentru 64 de vase de pescuit ton şi traulere care aparţin companiilor private (în special franceze şi spaniole), care pot lua 10.500 de tone de ton pe an. Pe lîngă acestea, altă flotilă europeană de pescadoare are dreptul să pescuiască anual 14.400 de tone de crustacee şi cefalopode, ceea ce dă un total general de 24.900 de tone de hrană marină pe an, pe care UE o poate extrage legal din apele gaboneze. În contul acestei recolte, Gabonul primeşte o plată modică. (Practic însă nu există limite: micile scăpări ale contractului permit capturi în exces faţă de normele stabilite, care intră în acelaşi preţ.)
Criticii spun că aceste acorduri sînt determinate mai degrabă de piaţă, decît de studiile ştiinţifice asupra pescuitului durabil. Contractele sînt destinate doar aprovizionării pieţelor europene şi asigurării locurilor de muncă din industria europeană a pescuitului. Şi nu reuşesc să respecte obiectivele tratatelor internaţionale prin care membrii UE (şi alte ţări avansate) s-au angajat să sprijine dezvoltarea şi să ridice nivelul de trai în ţările sărace, cum este Gabonul.
Acest lucru mă înfurie. Vasele UE nu acostează niciodată în porturile gaboneze, nu angajează un singur gabonez (deşi Spania discută acum construirea în Gabon a unei fabrici de prelucrare a tonului) şi nu vînd niciodată măcar un peşte pe piaţa locală. Nu e de mirare că o ţară precum Gabonul, care consumă mai puţin peşte decît produce, trebuie încă să importe peste 10.000 de tone de peşte anual pentru a-şi acoperi consumul intern. Te-ai gîndi probabil că în 2004, într-o lume în curs de globalizare, cu resurse naturale în scădere, ţări bogate, precum cele din UE, sînt mai responsabile. Te-ai gîndi că managementul prudent şi pescuitul durabil pot deveni o realitate.
Eu sper că UE va reprezenta în curînd o forţă puternică pentru pescuitul din Gabon şi că vom reuşi să realizăm o extindere marină a Parcului Naţional Loango. Pentru moment, am fost doar foarte bucuros că am scăpat coasta de Le Pêcheur I , şi că incidentul cu pricina a trezit uriaşul adormit din Basil Maganga. Gabonul are nevoie de toţi militanţii pe care îi poate strînge.

Prin ceaţa mării eram atras de lumina difuză a trei lămpi frontale. Apoi a apărut Clement Moukoula, şeful echipei noastre de cercetare a ţestoaselor marine. Din cauza valurilor care se spărgeau, n-am înţeles exact ce a spus, dar era ceva de genul: „Este ora 21:07, şi dvs., domnule, sînteţi cu şapte minute în întîrziere. Să mergem!“
În fiecare an, din octombrie şi pînă în martie, Clement este o creatură nocturnă. Sarcina lui este să numere, să observe, să înregistreze şi să adune orice fel de informaţii despre ţestoasele marine care vin noaptea la ţărm să-şi depună ouăle. L-am însoţit împreună cu alţi doi membri, Serge „Feree“ Ogoula şi Jean-François Babicka, pentru a supraveghea o întindere lungă de 5 km de-a lungul limitei nordice a parcului, chiar dincolo de Tabăra de Ecoghizi Sf. Catherine. Patrulele noastre de coastă se extind practic pe o distanţă de 13 km în sus pe plajă, într-un efort nu numai de a împiedica prădătorii umani să jefuiască ouăle de ţestoase, dar şi de a permite mamiferelor să revină pe ţărmul Loango-ului. Părea de-a dreptul miraculos, dar în ultimele şase luni jefuirea cuiburilor scăzuse practic la zero (deşi per total numărul ţestoaselor era misterios de mic), iar pe plajă se plimbau acum elefanţi şi antilope sitatunga.
Femelele mature de ţestoasă pieloasă vin la ţărm o dată la trei-patru ani, dar depun cîteva grămezi de ouă în acest singur sezon. Acesta era apogeul sezonului de depunere a ouălor, dar, deşi am fost în cercetare cu echipa patru nopţi la rînd, n-am văzut o singură ţestoasă. I-am spus lui Clement, care, ca de obicei, avea o expresie de nepătruns, că, dacă n-avem noroc nici în noaptea aceasta, şi el, şi ceilalţi vor fi concediaţi. Asta i-a smuls un zîmbet.
Am urmat procedurile standard de operare: am stins luminile, mergînd la linia fluxului, căutînd din aproape în aproape urme proaspete de ţestoase, căutare uşurată de strălucirea unei flacări de la o enormă platformă petrolieră marină din largul coastelor. El era obsedat să afle de ce numărul ţestoaselor era deodată atît de scăzut. Se întreba dacă eroziunea accelerată a plajelor avea de-a face cu asta. Sau era din cauza flăcării de la noua platformă petrolieră ori din cauza traulerelor de pescuit?
După toate tipicurile, aceasta ar fi trebuit să fie o noapte foarte bună pentru ţestoasele pieloase, cu o lună în scădere şi cu fluxul în creştere, dar, cu toate că ajunsesem la limita de 5 km a zonei de plajă cercetate, nu găsisem nici măcar un ou. Aşa că am tras un pui de somn scurt în nisipul umed şi apoi am pornit-o înapoi. De-acum trecusem de la starea de transă la incantaţii, doar-doar voi vedea o ţestoasă.
Cînd mai aveam circa 1 km pînă la punctul de plecare, o arătare neagră şi înfricoşătoare a apărut în faţa noastră, ca într-un film de groază. O ţestoasă pieloasă! Cu capul spre uscat, la o distanţă de aproximativ 6 metri dincolo de limita fluxului, era aşezată pe o porţiune lată şi uscată de plajă. Clement ne-a instruit să stăm deoparte cît timp verifică el cît de avansat era procesul de depunere a ouălor. „Tocmai sapă cuibul“ , şopti el. Chiar în spatele ei era o gaură perfect cilindrică de aproximativ 15 cm diametru şi 30 cm adîncime. „Rămîneţi tăcuţi timp de un minut, pînă cînd se aşază, apoi ne putem apropia fără probleme.“
Am auzit cum făptura scoate un fel de oftat, iar Clement fu instantaneu în picioare. Precipitîndu-ne în spatele ei, în lumina slabă a lămpii lui frontale, am putut distinge groapa, iar pe fundul ei, depuse, cîteva ouă. Clement arăta panicat. „Groapa nu este suficient de adîncă“ , spuse el, indicînd înotătoarea posterioară dreaptă a animalului, din care o mare parte lipsea. Această pierdere trebuie să îi fi afectat capacitatea de excavare, o sarcină pentru care ţestoasele au nevoie de toată puterea şi priceperea.
Am privit fascinat. Această bătrînică se chinuia tare şi deja arăta extenuată. Blup , alte ouă cad. Erau de mărimea unor bile de biliard, rotunde şi albe. De fiecare dată cînd mama se opintea, ieşeau ouă, maximum cîte patru o dată, acoperite de un mucus lipicios. Pe măsură ce groapa se umplea, am numărat: 30, 50, 80, în sfîrşit, 84 de ouă. Clement avea dreptate , masa de ouă nu încăpea toată în groapă.

Imediat după ce a terminat, echipa a intrat în acţiune, pentru a nota caracteristicile ei vitale. Carapacea măsura 143 cm lungime şi 105 cm lăţime. Clement i-a apreciat greutatea la 300 kg, opinînd că aceasta nu avea mai mult de 20 de ani. (ţestoasele pieloase, răspîndite în largul oceanului, mănîncă meduze, hrana lor de bază, şi ajung pînă la 50 de ani şi la peste o tonă.). Luînd o etichetă de identificare din oţel inoxidabil, cu nr. ASF2637, Clement a străpuns pielea ţestoasei între carapace şi înotătoarea rănită, apăsînd tare. Aparent indiferentă la toate aceste activităţi, ţestoasa a început să-şi acopere ouăle, alternînd acoperirea cu nisip a cuibului prin mişcarea uneia dintre înotătoare cu bătătorirea nisipului cu partea superioară a celeilalte înotătoare.
I-am aruncat lui Clement o privire întrebătoare. El a dat din cap afirmativ. Am atins înotătoarea ţestoasei şi mi-a stat inima cînd aproape că mi-a apucat încheietura mîinii, acea înotătoare părea prehensilă!
Mă aşteptam ca membrul respectiv să fie dur şi aspru, dar de fapt era cărnos şi suplu ca la foci. Pielea fină ca de copil era gri ca ardezia, cu pete ca din latex alb şi spongios. Ea continua să îngroape cu hărnicie şi să bătătorească cu o dexteritate atît de mare, încît am avut senzaţia că nu era o ţestoasă, ci un om îmbrăcat într-un costum de ţestoasă. Acuşi o să-nceapă să vorbească: „Hei, Mike, poţi să-mi împingi şi mie oul acela în groapă?“
Animalul a terminat de bătătorit nisipul, dar două ouă rămăseseră expuse. Clement le-a luat şi le-a îndepărtat de cuib pentru a nu atrage asupra lui atenţia prădătorilor, precum civetele, crabii-fantomă sau varanii. Ouăle acoperite vor incuba nesupravegheate timp de 60 sau 70 de zile.
Puii vor ecloza şi vor ieşi din cuib la suprafaţă, pe timpul nopţii, îndreptîndu-se către apă. Crabii vor pîndi pe plajă, iar pe aceia dintre pui care vor reuşi să ajungă în mare îi vor aştepta stavrizii şi scrumbiile albastre, ca să nu mai vorbim de plasele traulerelor.
Acum, înotătoarele frontale ale ţestoasei , vîsle lungi aproape cît corpul ei , intrară din nou în acţiune, aruncînd găleţi de nisip ca să mascheze cuibul şi zona din preajmă. Cu fiecare aruncare, ea împingea nisipul uşor înainte şi în lături, trasînd o dîră adîncă pe plajă. Indiferentă la prezenţa noastră, ţestoasa urma un instinct înnăscut transmis de milioane de ani. Dacă într-adevăr a ştiut ceva, am simţit că a ştiut că sîntem de partea ei.
După 45 de minute de respirat, de pufăit şi de împins nisipul, ţestoasa se afla la 5 metri de cuib şi la aproximativ 12 metri de valuri. Unui crab-fantomă îi va fi foarte dificil să găsească ouăle în zona din împrejurimile cuibului: Nisipul era frămîntat de parcă cineva ar fi arat plaja. Clement şi echipa lui au măsurat distanţele exacte de la cuib la linia fluxului şi pînă la valuri, desenînd o hartă a dîrelor pînă la şi de la cuib. S-a înregistrat poziţia prin GPS, pentru a putea vizita cuibul peste cîteva luni ca să verifice dacă puii au eclozat.
Terminîndu-şi treaba, ASF2637 s-a tîrît spre apă, pe măsură ce noi o conduceam în tăcere. La sfîrşit, ea a intrat în valuri şi , acum zărind-o, acum nu , dispăru acasă, în ceea ce părea o mare singuratică şi primejdioasă.

Soarele îşi arăta deja efectele nefaste cînd echipa de gunoieri se pregătea să intre în acţiune. Un matinal, Serge Nkala Y’Eteno, gunoierul-şef, era departe pe plajă, către punctul de lucru, avînd astfel parte de puţină linişte. Ceilalţi cinci oameni erau ocupaţi să prepare un terci gros din cartofi piure amestecaţi cu praf de cacao Nestlé şi cu mormane de zahăr. Eu am optat pentru cafea şi un bol cu ovăz.
La ora şapte dimineaţa, eram deja cu toţii în marş către un loc aflat la 25 km sud de braţul Iguéla, acolo unde operaţiunea de curăţire începuse în urmă cu circa o lună. În mare, încă vreo 50 km de curăţat (cinci luni de muncă) şi tot litoralul din Loango va fi eliberat de deşeuri. Pe drum discutam cu Serge Gnogomie, pe care îl numeam „Nogomi“, ca să nu-l confund cu Serge Y’Eteno. Nogomi descria cum merge lucrul. În fiecare seară, spunea el, Şeful Serge îi repartizează fiecărui membru al echipei o întindere de 100 de metri de plajă, de la marginea apei pînă la faleză.
A doua zi, echipa marca 500 de metri de plajă, făcînd grămezi de gunoaie la intervale de 5 metri , 100 de grămezi de gunoi de înregistrat şi de distrus. Plata este nominală, circa 6 dolari pe zi, plus tot orezul, carnea de vită şi fiertura de la micul dejun pe care le pot mînca.
Nu a durat mult pînă cînd am dat peste o bucată amorfă de plastic de dimensiunea unei mingi mari de plajă. Arăta ca un meteorit venit din spaţiu, negru şi dur. Întorcîndu-l, am observat o etichetă dezlipită, pe care se mai vedea „puţul nr…“ Acest lucru m-a lămurit cu privire la originea obiectului: o grămadă mare de saci utilizaţi de companiile petroliere pentru a depozita probe de rocă sau mîl. Cineva ar fi trebuit să-i incinereze, dar şi-a făcut treaba pe jumătate, aruncînd resturile înnegrite în ocean. Pe plajele din Loango găsim multe resturi care provin din industria petrolieră.
Am luat-o în josul plajei pentru a mă întîlni cu Şeful Serge şi cu ceilalţi. Deşeurile acopereau plaja cît vedeai cu ochii. Tot gunoiul acesta a fost adus la ţărm timp de decenii, iar îndepărtarea lui este doar o părticică din puzzleul protejării pe care dorim să-l rezolvăm în cadrul Operaţiunii Loango. Nu te poţi aştepta să faci pe-aici un ecoturism sănătos dacă nu ai plaje curate, nu-i aşa?
Cel mai răspîndit deşeu care-ţi sărea în ochi era un produs relativ recent: sticla de apă din plastic. Doar în ultimul deceniu, miliarde de astfel de sticle au invadat pămîntul. Majoritatea ţărilor îmbuteliază apa, iar sute de milioane de oameni nu beau decît aşa ceva. M-am gîndit că acest lucru nu mai poate continua. Lumea chiar nu-şi mai poate permite să irosească atîta energie din combustibili fosili pentru a fabrica aceste sticle, care apoi sînt umplute cu apă de izvor, sînt transportate în jurul globului, sînt vîndute la un preţ mai mare decît cel al benzinei şi apoi sînt aruncate. Este curată nebunie.
Şeful Serge era ocupat să bată toba pe un conteiner din oţel, de 210 litri. Acest recipient ruginit conţinuse o soluţie corosivă, care se scursese însă de mult în mare. Pentru înregistrarea elementelor de acest tip, Serge ia două poziţii GPS la fiecare 50 de metri, delimitînd o arie pe care se poate calcula ulterior densitatea deşeurilor. Apoi se aşază în faţa fiecărei grămezi făcute şi-şi notează informaţiile legate de fiecare obiect intact.
La ce folosesc munţii de date rezultaţi din munţii de gunoaie? Vom utiliza statisticile ca pe nişte arme pentru creşterea conştiinţei maselor, care să convingă companiile petroliere, oraşele şi alţi responsabili de poluare identificaţi de noi că sînt o parte a problemei şi trebuie să devină o parte a rezolvării ei. Îi vom prezenta primarului din Pointe-Noire, cel mai important port din Congoul învecinat, tot gunoiul congolez pe care l-am adunat. Vom discuta cu conducerile companiilor petroliere, încurajîndu-le să aibă mai multă grijă în ceea ce priveşte incinerarea deşeurilor. Vom cere consumatorilor să solicite doar apa îmbuteliată pe plan local. Cine ştie, poate vom convinge producătorii de apă minerală să folosească mai multe conteinere de tip ecologic.

Era aproape 10,30 dimineaţa. Transpiram. Căldură de cuptor. Deja cele o sută de grămezi de gunoi au fost strînse şi Şeful Serge stătea în faţa grămezii numărul trei. Dimitri Mouvoungou începuse să marcheze aliniamentele de plajă pentru ziua următoare, iar Nogomi se dusese să aducă apă proaspătă de băut din izvorul local. L-am urmărit pe Serge cum cataloga meticulos grămada, care conţinea: o sticlă de sifon de 1,5 litri, din plastic, trei căni frumos ornate cu spumă, un flotor de pescuit făcut din trei bidoane de ulei de motor înfăşurate la un loc în plasă de pescuit, cinci şlapi intacţi (trei de dreapta şi doi de stînga), o doză de Sprite nedesfăcută, etichetată într-o limbă neinteligibilă pentru Serge (şi pentru mine), dar pe care a copiat-o conştiincios, un tub de 500 de grame de margarină Olma, un pantofior alb de păpuşă, o mulţime de sticle de apă de 1,5 litri, din plastic, o sticlă de Johnie Walker Red Label, o sacoşă de plastic…
Soarele mă ardea, aşa că am decis să fac o baie în ocean. Cînd l-am întîlnit din nou pe Serge, era la grămada nr. 10, notînd la fel de asiduu în catastiful lui, dar fiind acum ajutat de Gisele Mabiala, singura femeie din grup. În jurul orei 11,30, tinerii Karl Remanda şi Youri Rognoundou au trecut pe lîngă mine, măturînd cu privirea plaja de jos, asigurîndu-se că nu le-a scăpat nici un obiect pe distanţa lor de 200 de metri. Cei doi lucrează întotdeauna împreună („Aşa facem o treabă mai bună“), şi pentru a fi satisfăcuţi de treaba făcută, cît vezi cu ochii nu trebuie să te distragă nimic făcut de mîna omului.
Ţinîndu-mă după Karl şi Youri, i-am întrebat care a fost cel mai şocant lucru pe care l-au găsit. Cu cîteva săptămîni în urmă, spuneau ei, au dat peste un obiect ca o cărămidă, învelit în mai multe straturi din ceea ce părea o bandă adezivă de scotch. Desfăcînd straturile unul cîte unul, au ajuns în sfîrşit la o pastă albă, vîscoasă, care „s-a-ncălzit“ şi le-a decolorat vîrfurile degetelor atunci cînd au atins-o. Avea un iz chimic, ca de săpun. M-am întrebat: fusese heroină sau cocaină? Nu era prima dată cînd echipa găsea astfel de lucruri. Am glumit cu Karl şi Youri, spunîndu-le că dacă aş fi fost eu în locul lor aş fi căutat valiza cu banii plătiţi pentru pacheţel , i-am fi putut folosi iniţiind o nouă operaţiune. Dar ei nu aveau nici o idee despre ce vorbeam.
M-am uitat în jos pe plajă, apoi în sus pe ţărm, am trecut cu ochii de un bivol sălbatic undeva în depărtare şi dincolo de el, cît am putut vedea, şi deodată m-a izbit dimensiunea a ceea ce au muncit aceşti şase oameni cu mîinile goale. Am făcut cîteva calcule rapide. Cu o mie de astfel de voluntari puteam curăţa plaja pe toată lungimea, pînă la Cape Town, 4.000 de km spre sud, în 48 de zile, cu preţul a circa 385.000 de dolari.
Pînă la prînz, echipa (mai puţin Şeful Serge, încă prizonierul colectării datelor) începuse să sape gropile de incinerare a gunoiului, la intervale de aproape 10 metri una de alta. La ora 1,22, primul foc a fost aprins. Combinaţia dintre briza uşoară de la ţărm şi deşeurile inflamabile a format o flacără mare, care în scurt timp a început să semene cu un imens vas cu floricele , pocnea şi exploda, şuierînd uşor. Am urmărit cum tubul de margarină Olma se topeşte în flăcări şi cum sticla presurizată de sifon zvîcneşte ca un trup în agonie. Fumul negru se înălţa în aer şi în scurt timp tot ce rămăsese era o vatră cu metal incandescent şi plastic. În acest infern, volumul deşeurilor se reduce cu mai mult de 99%; recipientele din sticlă crapă şi se topesc, flotoarele de pescuit din aluminiu ard, chiar şi televizoare întregi sînt reduse la cenuşă, silicon şi cupru.
Un al doilea foc fu acum aprins. Arderea gunoiului în acest fel are gradul ei de poluare, dar în realitate focurile noastre sînt echivalente ca energie cu cea eliberată în numai două secunde de flăcările gigantice de gaz natural care ard nonstop la cîţiva kilometri de coasta Gabonului.
În jurul orei 6 p.m., Şeful Serge, care îşi terminase acţiunea de înregistrare, ajuta la umplerea cu deşeuri a ultimei gropi de incinerare. Soarele rămăsese în spatele nostru, în timp ce ne întorceam la tabără, pentru o masă copioasă cu carne de vită şi tocană cu orez în ulei. Am stat în jurul focului de tabără, renumărînd captura zilei: 535 de sticle de plastic, 560 de şlapi intacţi, un bidon de 55 de litri, 4 frigidere, 4 căşti de protecţie, o butelie presurizată de freon de 20 de litri şi 2.240 de bucăţi şi piese diverse, arse de soare.
Cu aproape 50.000 de sticle strînse pînă acum, ar fi trebuit să curăţăm Parcul Naţional Loango. Cine ştie? Poate vom continua Operaţiunea Loango pe toată coasta, pînă la Cape Town.

Text: J. Michael Fay

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*