Peisaje americane dincolo de valea minunilor

Parcul Naţional Yosemite. Privelişti naturale de o splendoare ce-ţi taie respiraţia atrag în fiecare an peste trei milioane de vizitatori. Majoritatea vin pentru a admira monumente celebre, precum El Capitan ori Cascada Bridalveil. Dar dincolo de turmele de turişti, există şi un alt Yosemite – mai puţin cunoscut poate, dar încărcat de o magie aparte. Foto: Harald Sund

Privelişti naturale de o splendoare ce-ţi taie respiraţia atrag în fiecare an peste trei milioane de vizitatori. Majoritatea vin pentru a admira monumente celebre, precum El Capitan, ori Cascada Bridalveil. Dar dincolo de turmele de turişti, există şi un alt Yosemite – mai puţin cunoscut poate, dar încărcat de o magie aparte.

Automatul de răcoritoare
În centrul satului Yosemite, din adînca vale a Rîului Merced, din California, se află un automat de răcoritoare, iar pe el posterul cu un jucător de golf gata să lovească. Litere de-o şchioapă proclamă: Descoperiţi propriul vostru Yosemite! Tocmai discutasem cu rangerul Scott Gediman, care mi-a spus: „Parcurile naţionale nu sînt pentru amuzament.“ Şi totuşi în limitele rezervaţiei Yosemite se află un teren de golf, un patinoar artificial, piste de snowboard, un azil de cîini, cinci schi-lifturi, cinema în aer liber, estrada pentru o paradă de Crăciun. În timp ce tocmai încercam aparatul de răcoritoare, am fost îmbrîncit de mulţimea care trecea, doldora de aparatură: telefoane celulare, CD-playere şi pagere.
M-am ferit de cărucioare de care atîrnau sacoşe cu scutece şi de o bicicletă-tandem care trăgea o remorcă cu doi cîini gălăgioşi, mari cît nişte şobolani. Lume morfolind îngheţată la cornet, mai mult în şlapi decît în ghete şi cu bluze şleampete. Mă aflam oare într-un centru comercial sau în valea renumită în lume pentru frumuseţile ei naturale şi cei 1.300 de kilometri de poteci sălbatice? La o aruncătură de băţ de automatul de răcoritoare se aflau două hoteluri, un mare magazin, o închisoare, un oficiu poştal, un bancomat, o parcare cu 2.000 de locuri şi peste 300 de kilometri de asfalt. Parcul Yosemite pe care doream eu să-l descopăr era probabil altundeva, atît în timp, cît şi în spaţiu.

Fluturi
Atît de bine ascunsă în Sierra Nevada e această vale, că euroamericanii nu au pătruns în ea decît în 1851, cînd James Savage a condus acolo o ceată înarmată, denumită Batalionul Mariposa, pentru ca, prin ameninţări sau violenţe, să-i forţeze pe băştinaşi să suporte incursiunile tot mai dese ale căutătorilor de aur şi coloniştilor.
În prima noapte, oamenii lui Savage şi-au aşezat tabăra lîngă Poiana Bridalveil. A doua zi dimineaţă, indienii ahwahneechee păreau să se fi evaporat, cu excepţia unei femei în vîrstă, care a spus: „Sînt prea bătrînă să mă mai caţăr pe stînci.“ Cînd aceasta a refuzat să dezvăluie unde plecaseră indienii, Savage a incendiat casele din scoarţă de copac şi depozitele de alimente şi, de atunci, a început o operaţiune nemiloasă de dislocare, finalizată în mai puţin de doi ani. Mariposa înseamnă „fluture“ în spaniolă, iar Merced înseamnă „milă“, dar numele dat de indieni locului e mai aproape de adevărul istoric: Yosemite e probabil forma distorsionată a expresiei yo’hem-iteh, adică „ei sînt ucigaşi“.

Raportul pierdut
Într-o altă poiană din Valea Yosemite s-a oprit, în 1864, Frederick Law Olmsted, pe atunci atras de o companie minieră din New York, după ce fusese proiectant al Central Park-ului. El administra o proprietate de mari dimensiuni în apropiere de Mariposa de astăzi, unde febra aurului californian era pe sfîrşite. Părintele arhitecturii peisagistice americane a văzut acolo o bogăţie de alt tip, un uimitor corn al abundenţei care putea îmbogăţi creaţia artiştilor şi a naturaliştilor, precum şi, la fel de important, spiritul cetăţenilor de rînd.
Cu o lună înainte de popasul lui Olmsted în poiană, preşedintele Lincoln semnase un act al Congresului prin care văii şi arborilor sequoia – două zone din ceea ce formează astăzi Parcul Yosemite – li se atribuia titlul de rezervaţie. După expediţia sa, Olmsted a scris un raport către legislativul californian, în mîinile căruia se afla rezervaţia. Documentul este expresia de referinţă a principiului potrivit căruia un guvern trebuie să păstreze pentru cetăţenii săi locurile cu mare valoare peisagistică. Ideea de bază este convingerea că frumuseţea peisajului calmează şi, în acelaşi timp, vindecă oamenii de stres.
Raportul, cu indicaţiile sale mereu valabile, nu a ajuns niciodată pe masa legiuitorilor şi a rămas nepublicat pînă în 1952. Între timp, anumite întreprinderi comerciale au prins rădăcini în vale şi s-au răspîndit ca un cancer.

900 de metri de abis
Faţă de dimensiunile ei modeste, este probabil cea mai fotografiată stîncă din tot Vestul. Măsurînd cam cît o masă lungă de picnic, Stînca Suspendată de la Glacier Point a servit pe vremuri drept loc de parcare pentru primele automobile. A fost un adevărat magnet pentru cei temerari sau pur şi simplu nesăbuiţi. Stînca din vîrf e celebră pentru ceea ce se află sub ea: cam 900 de metri de abis şi numai abis, dacă nu se iau în consideraţie oarecare picături de ploaie sau fulgi de zăpadă. Din spatele balustradei, priveliştea se deschide înspre Valea Yosemite şi spre kilometrii de munţi de dincolo de ea. Este un loc foarte bun pentru a încerca să înţelegi cum s-a format Yosemite din sedimente oceanice purtate de plăci tectonice, mutate, subduse, topite în granit, apoi solidificate, ridicate din nou şi deformate, dizolvate, erodate de apă şi gheaţă. De pe Glacier Point se poate vedea spectacolul contorsionat al puterii apei şi gravitaţiei – dalta e apa, gravitaţia ciocanul, iar sculptorul, creatorul tuturor lucrurilor.

Un uriaş de 5×10
Departe de valea aglomerată, m-am oprit în faţa unui trunchi ce rivaliza prin faimă cu Stînca Suspendată. Pentru a atrage turiştii, cîţiva flăcăi cu ferăstraie au decupat în 1881 un portal prin baza trunchiului unui sequoia. Copacul cu îmbunătăţiri, cunoscut sub numele de „Wawona cu tunel“ (Wawona Tunnel Tree) şi avînd peste 2.000 de ani, a atras într-adevăr turişti cu camere de filmat, dar a şi lansat în California o frenezie a cioplitului în copacii mari. Dimensiunile unui sequoia semeţ – cel mai mare organism de pe pămînt – sînt greu de imaginat şi s-ar putea argumenta că, pentru cea mai mobilă naţiune din lume, trecerea unui automobil printr-un astfel de copac este cea mai elocventă demonstraţie a mărimii şi că sigur este mai bună decît doborîrea şi transformarea lui într-o scîndură de 5×10 cm, lungă de 280 de kilometri. În Yosemite este aproape axiomatic că pe măsură ce urci scade densitatea turiştilor, dar acest uriaş legendar n-a reuşit să se ridice suficient de sus ca să scape de ei. Wawona, numele dat de indienii din Yosemite arborelui sequoia, imită ţipătul bufniţei, spiritul protector al marilor arbori.

Salvarea parcului
Euroamericanii or fi găsit ei cu greu Valea Yosemite, dar, după ce Savage i-a expulzat pe băştinaşi, turiştilor nu le-au trebuit decît patru ani ca să-şi facă apariţia. La doar un an după vizita iniţială, la sud de Rîul Merced s-a ridicat şi cel dintîi hotel, o hardughie şubredă, iar pe stînci au fost pictate reclame la diverse leacuri şi poţiuni.
În ciuda faptului că zona era sub jurisdicţia administraţiei statale, coloniştii – mulţi dintre ei căutători de aur care au eşuat – s-au mutat aici, ridicînd mai multe clădiri, şi au început să facă agricultură în această vale nepreţuită.
Yosemite pornise pe calea transformării într-un bîlci comercial, aşa cum s-a întîmplat şi la Cascada Niagara.
Afacerile coloniştilor din vale încă mai există în diverse variante, deşi multe dintre iniţiativele lor au dispărut cu încetul: punctul de vînzare Cadillac nu mai este, la fel unul dintre cele două terenuri de golf sau faimoasa pe vremuri „cascadă de foc“, în care jar încins era lopătat de pe Glacier Point pentru a crea un duş de 900 de metri de tăciuni portocalii.
În parcarea hotelului de lux Ahwahnee am zărit un abţibild ironic pe o maşină: „Salvaţi Yosemite de Serviciul Parcurilor.“ În ultimele două decenii, Serviciul Parcurilor Naţionale a creat cu mari eforturi un plan, care trasează un viitor pentru Yosemite, căutînd un echilibru între turism şi conservarea judicioasă a naturii. Planul este complet şi de bun simţ. El se bazează pe două reforme: prima constă în mutarea facilităţilor care nu este musai să fie chiar în vale spre alte zone ale rezervaţiei, redînd astfel interiorului Văii Yosemite ceva din înfăţişarea lui de altădată. Cea de-a doua constă în a-i convinge pe turişti să folosească transportul public în locul autoturismelor personale pentru a străbate valea îngustă. Navetele au redus deja traficul în parc, chiar dacă nu au eliminat cozile de maşini lungi de cîte trei kilometri de la orele de vîrf.
Serviciul Parcurilor Naţionale s-a străduit atît de mult să ţină cont de diversele interese, uneori divergente, încît a fost practic blocat de opiniile meschine, bazate pe argumentul precedentului istoric. Pentru Yosemite, aceasta a dus la menţinerea unei stări de lucruri care nu serveşte cetăţeanului de rînd, ci doar unor companii direct interesate financiar. (Cîteva grupări ecologiste au pus de asemenea în discuţie unele dintre schimbări, în special acelea care afectează Rîul Merced).
În vizionarul său raport din 1865, Olmsted pusese degetul pe rană, avertizînd că nu trebuie sacrificat viitorul văii pentru „comoditatea, prostul gust, amuzamentul, neglijenţa sau plăcerea absurdă de a distruge a actualilor vizitatori“.

Vedere de pe culme
În încercarea mea de a trăi în Yosemite o experienţă pe măsura aşteptărilor, m-am îndreptat spre inima celor aproape 3.100 de kilometri pătraţi ai rezervaţiei, către un dom de granit, comparativ mic şi nedistingîndu-se prin nimic anume. Escaladarea lui a fost ca un urcuş pe spinarea unei enorme ţestoase mitice, a cărei carapace, din granit alb presărat cu mică neagră, a fost modelată de gheţari. Păşeam pe ceea ce fusese cîndva fundul Oceanului Pacific, peste magma care bolborosise cîndva, peste ceea ce fusese talpa a numeroşi gheţari. Acum, întinderile largi ale pantelor erau netezite de gheaţa străveche.
Am urcat ocolind blocuri glaciare mari cît bizonii. Printre ele se aflau pietre ca nişte ouă de prepeliţă, diferite prin colorit, textură şi formă de restul terenului. Acest pietriş fusese rotunjit, netezit şi adus pe culme de o revărsare de acum 10.000 de ani. Acest loc, aparent atît de solid şi imobil, se afla în mişcare: pietricele aduse pe deal, bolovani aşteptînd să se prăvălească, domul însuşi ridicîndu-se cu 30 de centimetri pe mileniu, o dată cu restul lanţului muntos. Am întins mîna după o pietricică ciudată, ce tocmai se ridicase şi sălta chiar în faţa ochilor mei. Era o broscuţă camuflată după chipul şi asemănarea solului, acum trăind cu 300 de metri mai sus de cea mai apropiată baltă. În cele cîteva locuri mai adăpostite şi cu puţin sol creşteau pîlcuri de plante din genul Penstemon, pensula-indianului, iarbă grasă şi micsandre sălbatice.
Viaţa, cu rădăcini sau cu picioare, se ridică din stînca golaşă, mai degrabă ostilă, decît prielnică vieţii.
Apoi am ajuns în vîrf, pregătit să mi se dezvăluie înaintea ochilor încă o mostră de imixtiune contemporană. Dar priveliştea era cu totul diferită: spre est, superbele creste zimţate ale înzăpezitei Sierra Nevada, iar spre sud-vest totemul Parcului Yosemite, masivul Half Dome, dar nu din partea cea mai fotografiată.
Era ca şi cum aş fi privit o piesă de Shakespeare din culise, unde versurile vechi şi cunoscute sună altfel, straniu, inedit. Mi-am dat seama atunci că îmi descoperisem propriul meu Yosemite. Simţeam acea măreţie de dincolo întipărindu-mi-se în memorie, ca şi cum fiecare colţ de stîncă ori frîntură de bolovan, fiecare con ţepos de pin ar fi fost imagini gravate. Ascensiunea a fost ca o călătorie înapoi în timp, însă acum mă întrebam cum va arăta priveliştea de pe dom peste un veac sau peste o veşnicie.

Citindu-l pe Muir
În noaptea aceea am resimţit urcuşul nu doar în picioare, ci şi în minte, iar speranţa mi-a fost reînviată de acest pasaj scris de John Muir cu mai bine de un secol în urmă: „Turistul obişnuit, veşnic în mişcare, e unul dintre cele mai caracteristice produse ale veacului nostru; şi oricît de frivole şi de insensibile pot părea specimenele mai sărace cu duhul, priviţi în ansamblu, turiştii sînt un indiciu semnificativ şi dătător de speranţă al timpurilor, sugerînd cel puţin un început al întoarcerii noastre către natură; căci mersul la munte este o întoarcere acasă.“

Text: William Least Heat-Moon

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din ianuarie 2005)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*