Okavango. Delta Miraculoasă a Africii

Suspendat într-un tărîm eteric de nuferi, apă şi lumină, un boşiman cu prăjina în mînă scrutează adîncurile Rîului Okavango, din Botswana. Ca o magie, rîul se retrage sau se revarsă, cu inundaţii sezoniere, înainte să dispară în Deşertul Kalahari. Rezultatul: o oază pentru vieţuitoarele sălbatice de la suprafaţă şi din adîncuri. Foto: David Doubilet

Sub un cer fără nori, în cea mai secetoasă perioadă a anului în Botswana, cînd ploaia este atît o amintire ce păleşte, cît şi o promisiune vagă, Delta Rîului Okavango este inundată.

Provocată de precipitaţiile căzute la 800 de km şi două ţări depărtare, în ţinuturile înalte din Angola, viitura şerpuieşte în josul Rîului Okavango şi se împrăştie în deltă, umplîndu-i lagunele şi canalele, revărsîndu-se mai departe pentru a-i inunda lunca. Într-un ţinut ofilit de secetă, acest dar de apă este ca un balsam şi întreaga natură se trezeşte la viaţă.
Miracolul se petrece lent, pentru că această parte a sudului Africii e atît de plată, încît durează trei luni ca viitura să ajungă în deltă şi încă patru luni pentru a-i traversa lungimea de 250 km. Totuşi, pînă ce forţa sa se domoleşte, inundaţia a mărit zonele mlăştinoase ale Rîului Okavango de două sau de trei ori, dînd naştere unei oaze cu dimensiuni de pînă la jumătate din Lacul Erie, la marginea Deşertului Kalahari.
Viitura se deplasează pe mai multe fronturi, ca trupele unei armate. Am prins viitura într-o zonă unde P. J. Bestelink şi soţia lui, Barney, erau la un safari călare. P. J. urmase avansarea inundaţiei într-o cîmpie cu vegetaţie ierboasă, dintre două sisteme de canale, Matsibe şi Xudum. Apa s-a prelins peste peisajul pîlpîind de căldură, ca o limbă argintie. La doar cîţiva metri înapoia vîrfului limbii, mici peşti se răsuceau purtaţi de curenţi – înaintaşii unei hoarde ce îşi depune icrele, care în scurt timp vor transforma lunca într-o creşă piscicolă.
Elefanţi masculi au sosit dinspre sud. S-au îndreptat greoi spre fîşia crescîndă de apă, adulmecînd, cu trompele ridicate ca un S, dulcele elixir. Stînd pe marginea apei, animalele însetate au sorbit-o cu trompele şi apoi au împroşcat-o în guri, fără a risipi nici măcar o picătură.
Pe măsură ce apa infiltrată era absorbită de frunzele tulpinilor de iarbă uscate, ea declanşa trezirea broaştelor, aflate în stare de adormire în condiţii de secetă. Au început imediat să orăcăie, unele scoţînd sunete ca nişte detectoare de substanţe radioactive, altele nişte clinchete precum clopoţeii de sticlă. P. J. spunea că şi somnul cu moţ poate supravieţui o perioadă de uscăciune temporară, îngropîndu-se în mîl. Cunoştea un loc unde s-a întîmplat aşa, o baltă întinsă şi puţin adîncă, ce deseori se usca în săptămînile dinaintea sosirii inundaţiilor.
„Am venit prea tîrziu“ – a spus P. J. pe cînd ajungeam în centrul bălţii. Mîlul se uscase şi era presărat cu schelete de somni cu moţ. Unii dintre aceştia ar fi cîntărit aproape 10 kg. Păsările marabu, cunoscute şi ca păsări-sanitar, ciuguleau printre oase, în căutarea resturilor de carne. Unda de viitură se afla la un kilometru depărtare şi în scurt timp avea să transforme locul într-o întinsă lagună, dar nu ajungea la timp pentru a salva somnii cu moţ de la moarte prin deshidratare. Craniile lor boante, fără ochi şi uscate, întăreau adevărul suprem al deltei: apa înseamnă viaţă.

Din spaţiu, Delta Okavango arată ca urma piciorului unei păsări. Apa pătrunde în sistem prin picior, numit Panhandle, o fîşie de pămînt de 100 km lungime şi 15 km lăţime, în lungul căreia Rîul Okavango meandrează în bucle leneşe. În continuare se întind degete ascuţite – şase la număr – care canalizează apa prin deltă şi în final spre nisipurile din Kalahari. Am pornit la drum pentru a urmări călătoria apelor în timpul fluxului şi refluxului inundaţiei, deasupra şi dedesubtul apei, de la izvoare spre nisipuri.
Cele mai adînci şi diversificate habitate subacvatice ale deltei se află în Panhandle. Vîrful viiturii se produce aici în aprilie, ridicînd nivelul Rîului Okavango cu doi metri. În mai, nivelul începe să scadă. Sedimentele aduse de inundaţie s-au depus şi apa din Canalul Ncamasere, un braţ al rîului principal aflat la jumătatea zonei Panhandle, devine curată şi limpede
şi mortală. Apele deltei sînt pline de crocodili. Populaţia bayei, unul dintre cele cîteva triburi din Okavango, povesteşte mai multe într-o poezie pe care o învaţă copiii: „Eu sînt rîul. Suprafaţa mea îţi dă viaţă. Sub ea este moarte.“ Pentru fotograful David Doubilet şi pentru mine, coborîrea sub apă a fost o parte esenţială a muncii noastre. Am vrut să vedem delta aşa cum puţini au îndrăznit să o vadă înainte – prin ochii unui crocodil. Oamenii aflaţi în bărcile ce treceau, observînd costumele noastre de scafandru şi echipamentul de scufundări, nu ezitau să-şi exprime părerea despre observarea crocodililor: îşi loveau tîmpla, ca şi cînd ar fi spus: sînteţi nebuni. Poate că eram, dar era iarnă şi ne-am gîndit că, deoarece crocodilii sînt reptile, metabolismul lor avea să fie mai lent. Toropeala era indiscutabil de dorit în cazul unei reptile de 5 metri, cu dinţi de mărimea degetelor.
Crocodilii mai mari îşi petrec o mare parte a timpului stînd tolăniţi pe mal, în văgăuni practice, de obicei cu jgheab, pe care îşi dau drumul în apă dacă sînt deranjaţi. Unii zac cu gurile deschise, comportament despre care, în mod bizar, se credea odată că e pentru a permite păsărilor „curăţător“ să le culeagă carnea dintre dinţi, dar despre care se ştie acum că îi ajută să-şi regleze temperatura corpului şi să-şi relaxeze muşchii fălcilor. În răcoarea nopţii, crocodilii, iubitori de căldură, reveneau la viaţă pentru a vîna, plutind la marginea apei. Ochii le străluceau, roşii ca sîngele, în lumina farului, pe cînd urcam cu şalupa pe canal.
Cu toate că aceşti crocodili de Nil sînt printre puţinii prădători ce vînează în mod activ oameni, m-am gîndit că, dacă aş fi aranjat o întîlnire, astfel negîndu-i animalului avantajul de a mă lua prin surprindere, aş avea controlul asupra situaţiei. Aşa că într-o noapte m-am strecurat în apă, pentru a observa un crocodil de doi metri, care se scufundase atunci cînd barca noastră s-a apropiat. Vîrîndu-mă printr-un hăţiş de nuferi, am ajuns direct deasupra crocodilului, iar apoi m-am scufundat pentru a privi mai de aproape.
Magnific! Cele două şiruri de plăci proemi-nente de pe spate se uneau în muchia zimţată a cozii, cu dinţi ca de ferăstrău; ochii nemişcaţi aveau irisuri marmorate de vene; dinţii erau ca un fermoar alb. Mă aflam la o jumătate de metru de animal şi sistemul meu nervos era inundat de adrenalina momentului.
Crocodilul s-a mişcat. L-am urmat prin vegetaţia subacvatică, jucîndu-mă cu raza lanternei mele pe picioarele sale scurte şi musculoase. Apoi, cu o mişcare de secerare făcută cu coada, s-a îndepărtat în adîncuri.
Crocodilii reprezintă prădătorii cei mai de temut ai deltei, dar localnicii spun că hipopotamii provoacă mai multe decese şi răniri. Întîlniri accidentale pe canale înguste declanşează deseori atacuri. Hipopotamii pot să reteze o canoe în două cu o singură clămpănire a fălcilor, iar dinţii lor pot străpunge o barcă de aluminiu ca şi cum ar fi o cutie de bere. Vegetarienii de două tone nu sînt lenţi, dimpotrivă. Guy Lobjoit, un ghid pentru pescuit din Okavango, mi-a povestit că o dată a făcut un hipopotam să se ţină după el, în timp ce mergea cu 30 km/h în barca sa. „Barca zbura şi asta ducea la ridicarea unui val arcuit chiar lîngă mine. Mi-a dat ceva palpitaţii“ – spunea el.

Oamenii au convieţuit cu pericolele şi dărnicia deltei de cel puţin 100.000 de ani încoace. Lunca sezonieră, reţeaua de canale dintre braţele deltei reprezintă o parte bogată din cămara Rîului Okavango. Aici, apa din inundaţii formează un lac de 15 pînă la 30 cm adîncime, presărat cu nenumărate insule. Apa determină creşterea abundentă a plantelor, ceea ce atrage vieţuitoarele în aceste locuri fertile, încălzite de soare şi puţin adînci. Localnicilor le sînt de folos aceste molapo, cum sînt numite luncile. În timpul inundaţiei, pescuiesc, iar în sezonul secetos îşi pasc vitele. Pe aceste pămînturi productive, tot timpul anului recoltează fructe, taie iarbă pentru acoperişuri şi stuf şi vînează.
La Guma, în partea de sus a deltei, un bărbat bayei, cunoscut simplu drept Madala, Bătrînul, şi un tînăr ghid pentru pescuit, zis Fish, m-au dus în molapo în timpul sezonului inundaţiilor, pentru a-mi arăta ceva din felul lor de viaţă.
Am călătorit cu o mokoro, sau canoe scobită, mijlocul de transport omniprezent în deltă. Mokoroul, condus de Fish cu o prăjină, era făcut din kiaat, un lemn asemănător cu tecul, cu petice de metal acoperindu-i crăpăturile, cărora le zicea răni. Canoea lui Madala era din fibră de sticlă. El a explicat că noile canoe sintetice sînt mai rezistente decît cele tradiţionale, din lemn, şi mai uşor de întreţinut, deoarece arborii potriviţi pentru fabricarea bărcilor reprezintă o resursă limitată în deltă.
Să împingi cu prăjina este un mod cuceritor de frumos de a călători. Fiecare împingere cu prăjina de lemn ducea barca prin desişuri de stuf şi rogoz, ce fremătau lovindu-se de cocă. Lăcustele săreau în canoe şi apoi din nou afară. Am băgat degetele în apa călduţă şi am studiat microcosmosul fugăilor, ploşniţelor de apă, al gîndacilor-vîrtej şi al broaştelor nu mai mari decît o unghie. Păsări numite jacana africană păşeau ciugulind pe cîmpuri de nuferi, afundîndu-şi labele sub apă cu fiecare pas lung. Sforăitul răguşit al unui hipopotam ne-a avertizat să-i ocolim canalul. O turmă de antilope de apă ale lui Litschi, o specie cu copite lungi, adaptate mersului prin mlaştină, au ţîşnit galopînd energic cînd ne-am făcut apariţia.
Pe măsură ce înaintam, oprind ici şi colo pe insule împădurite, Fish ne arăta diferite plante şi ne descria proprietăţile lor. Rădăcina mărului-stea alb poate fi o excelentă periuţă de dinţi; coaja copacului ploii poate fi măcinată şi aruncată în apă, pentru a paraliza peştii; frunzele de mimoză cenuşie, mestecate, sînt bune pentru tratarea muşcăturilor de şarpe. Madala a tăiat o tulpină lungă de papirus şi a fărîmiţat în palmă miezul alb, cărnos, pentru a-l înmuia înainte să mi-l dea să-l mănînc. Era dulce, fibros şi răcoritor, aducea cu nuca de cocos proaspătă. Mi-a dat să gust măduva elastică a papurii – numită gumă de mestecat de Okavango – şi a smuls fructe de nufăr pentru a le prepara mai tîrziu.
Ne-am instalat tabăra sub crengile unui ficus. În timp ce Madala şi-a întins plasa într-o lagună plină de nuferi, Fish a intrat în apă pentru a înţepa peşti mici cu un ghimpe de porc spinos. Este o tehnică pe care copiii o învaţă de mici.
În acea noapte am făcut cu mîinile noastre chiftele din terci de porumb şi le-am înmuiat într-un vas cu plătică proaspăt prinsă, fructe de nufăr şi miez de palmier. La lumina focului, Madala ne-a spus poveşti despre populaţia bayei: cum, de exemplu, nu consumă carne de crocodil pentru că aceştia mănîncă oameni. Pentru a ţine la distanţă ţînţarii, Fish a dat foc unei grămezi de bălegar de elefant de mărimea unei mingi de fotbal, ce a fumegat înmiresmat cîteva ore.
În depărtare am auzit lei şi m-am gîndit la cugetarea lui Laurens van der Post despre răgetul leului: „reprezintă pentru linişte ceea ce reprezintă steaua căzătoare pentru întunericul nopţii“.
În afară de prezenţa cîtorva turişti – şi a unei cutii de lapte praf pentru ceaiul nostru –, am bănuit că în acest peisaj puţine s-au schimbat de cînd primii exploratori europeni au vizitat Okavango, cu mai mult de 150 de ani în urmă.

Un lucru care s-a schimbat – şi continuă să se schimbe – este drumul apei prin deltă. Cînd David Livingstone a făcut prima călătorie în regiune, în 1849, o mare parte a cursului apei trecea prin sistemul vestic de canale şi spre Lacul Ngami – „o întindere superbă de apă“, potrivit lui Livingstone. În anii 1880, cursul apei, datorită unui şir de modificări subtile ale terenului, a început să favorizeze canalele estice. Canalul vestic, mai leneş, a fost năpădit de vegetaţie şi Lacul Ngami a secat. Populaţia batawana, tribul dominant din Botswana, a urmat apa, schimbîndu-şi principalele aşezări spre o regiune luxuriantă din partea sudică a deltei. Au numit acel loc Maun, „locul cu stuf“. Astăzi, Maun este un oraş cu 45.000 de locuitori, în care cu greu mai găseşti stufăriş. Apa pare să curgă spre vest încă o dată şi inundaţiile, care urmează un ciclu natural de volume mai ridicate sau mai coborîte, s-au redus ca amploare. Rezultatul a fost că Maun – poartă de intrare a comerţului în deltă – are deficit de apă. Locul cu stuf a devenit locul cu praf.
Deloc surprinzător, atunci cînd inundaţiile anuale ajung la Maun (cu toate că nu e garantat că vor ajunge), întregul oraş sărbătoreşte. Într-o zi sufocantă de iulie, priveam cum inundaţia se scurgea prin albia largă şi uscată a rîului ce trece prin oraş. Copiii săpau furioşi cu beţele în nisip, pentru a încuraja şiroiul să curgă mai repede. Alţii îl lăsau doar să le treacă peste picioarele goale, uitîndu-se la el ca şi cum era pentru prima dată cînd vedeau apă. „Vine apa – l-am auzit pe un tată spunîndu-i fiicei sale. Vin peştii. Vin nuferii. Vine viaţa.“
Pe unul dintre malurile rîului, în spatele unui gard de nuiele ce nu părea că ar putea ţine la distanţă o capră, nemaivorbind de o vacă sau de un hipopotam, un bărbat, care mi-a spus că numele său este Flay Million Dube, dădea ocol parcelei sale cu legume. Cu un zîmbet la fel de larg ca pălăria de paie ce-i umbrea ochii, mi-a spus: „Azi nu lucrez, pentru că sînt foarte fericit.“ Tocmai fusese jos la rîu pentru a-şi spăla mîinile şi faţa cu apă proaspătă – spunea el. Mîine, avea să pună nămol proaspăt şi răcoros de jur împrejurul straturilor sale de spanac, broccoli şi ceapă regală. Poate că va cîştiga un premiu la expoziţia horticolă. Apa venise cu întîrziere – zicea el –, dar venise şi asta era tot ce conta.
Într-un bar cu acoperiş de stuf, la cîteva sute de metri în susul rîului, locuitorii ce veniseră cu maşina din oraş sorbeau un pahar şi închinau în cinstea sosirii inundaţiei.
Pînă-n octombrie, soseşte şi vremea întristării. Inundaţia a dispărut, zece miliarde de tone de apă au fost absorbite în atmosfera de unde veniseră. Oamenii îşi aruncă privirile însetate spre cer, acolo unde după-amiaza se strîng ameninţători nori de furtună, dar ploile de vară sînt încă la distanţă de două luni. Luncile se usucă, iar nivelul apelor din canale şi lagune scade la cota cea mai mică.
Pe măsură ce delta se micşorează, viaţa se retrage. Peştii mici, născuţi în luncă atunci cînd nivelul apei era ridicat, se retrag spre canalele permanente, iar afluxul de carne declanşează un fenomen al Rîului Okavango numit bătaia somnului cu moţ. Aceşti peşti cu dinţi ascuţiţi, numiţi „mustăcioşi“ de localnici, se agită nebuneşte în sus pe canale, într-un festin zgomotos, ce precede împerecherea. Izbesc tulpinile de papirus cu cozile lor – probabil pentru a stîrni peştii-pradă din ascunzători – şi înghit aer de la suprafaţă cu un zgomot ca un pocnet de explozie. Corpurile lor sinuoase bat apa, prefăcînd-o într-o supă groasă, cafenie.
Maun se coace la o temperatură de plus 350C. Vînturi fierbinţi suflă nisip peste oraş, iar cerul se albeşte de praf. Simfonia de tamburine a cicadelor este asurzitoare. Locuitorii oraşului numesc luna octombrie luna sinuciderilor. Chiar şi măgarii, cu mers legănat, par mai plictisiţi de viaţă decît de obicei.
Acesta este reversul inundaţiei: Rîul Okavango la reflux. Rîul Thamalakane, unde fusesem martorul sosirii apelor proaspete cu trei luni în urmă, era din nou complet uscat. Grădina lui Flay Million Dube era acum pămînt gol, nu se mai vedea nici o plantă.
Din 1960, Rîul Thamalakane nu mai cursese tot timpul anului, pentru a duce apa spre gura deltei, odinioară marele rîu numit Boteti. La 75 km sud-est de Maun, într-o tabără numită Meno A Kwena – „dintele crocodilului“ – am coborît 30 m în josul malurilor sfărîmicioase ale Rîului Boteti, spre albia sa largă şi crăpată. În jur erau împrăştiate carcase de zebre şi animale sălbatice, cu pielea înnegrită de soare, strîns întinsă pe oase, şi cu fălcile încremenite într-o ultimă răsuflare. Aceste animale, urmînd o hartă ce le este imprimată genetic, au venit aici sperînd să se adape, dar au găsit în loc o albie uscată. Astăzi, tot ce a rămas din Rîul Boteti la Meno A Kwena e apa subterană, moştenirea inundaţiilor trecute. Animalele mai mari pot săpa în căutarea acesteia, dar, cu fiecare an cu un volum scăzut al inundaţiilor, nivelul apei freatice coboară puţin cîte puţin, devenind inaccesibil.
David Dugmore, care conduce tabăra, a făcut din asigurarea apei pentru cel puţin cîteva dintre animalele însetate o misiune personală, pompînd apa din sol pentru a umple o mică baltă. Dar nu-şi permite să ţină pompa încontinuu în funcţiune, iar balta sa e doar o mică oază într-un vast ţinut arid, aşa că animalele continuă să moară. Întreţinerea instalaţiei de alimentare este, de asemenea, o problemă – mi-a spus el, arătînd spre urmele dinţilor unui leu de pe ţeava neagră de plastic ce vine de la pompă spre bazin. „Leii sînt atît de disperaţi să bea apă, încît muşcă ţeava pe tot parcursul acesteia, pînă dau de baltă.“
După o oră de condus pe drumurile nisipoase, ne-a adus în faţa unei alte imagini dureroase: o turmă de hipopotami împotmoliţi într-un heleşteu cu apă siropoasă. Nu se găsea apă pe cîţiva kilometri în susul sau în josul rîului şi astfel hipopotamii erau izolaţi. Nici demîncare nu se găsea suficientă în acest ţinut al acaciilor şi nisipului şi ne-am simţit uşuraţi cînd am văzut venind un ranger ce a descărcat şase baloţi de fîn, pe care i-a desfăcut şi i-a împrăştiat lîngă heleşteu. Hipopotamii s-au bulucit din apă şi au început să rumege. Dacă nu ar exista această pomană zilnică, ar muri de foame.
M-am întrebat cît va dura pînă heleşteul va ajunge asemeni cimitirului de somni cu moţ pe care mi-l arătase P. J. Bestelink. Şi ce înseamnă pentru deltă faptul că rîuri cîndva viguroase se usucă acum. Oare schimbările climatice îşi aruncă umbra lor lungă peste delta miraculoasă?

Aparent nu, potrivit hidrologilor şi climatologilor, care au detectat în regiune o oscilaţie de 18 ani în regimul precipitaţiilor şi un ciclu de 80 de ani al volumelor ridicate sau coborîte ale inundaţiilor. Ne apropiem de sfîrşitul celor 40 de ani cu nivel scăzut ai ciclului – spun ei – şi ar trebui să vedem inundaţii mai mari în viitor, cu un vîrf la mijlocul secolului. Şi cantitatea de precipitaţii ar trebui să crească în următorii cîţiva ani.
Rîul şi ploaia contribuie aproape în egală măsură la debitul de apă al deltei. Ploile de vară au menirea de a realimenta straturile acvifere sau de a pregăti sistemul înaintea inundaţiei. Dacă ploile sînt bogate, este nevoie de puţină apă provenită din inundaţii pentru a aduce pînza freatică aproape de suprafaţă, iar masa apei care se revarsă să se împrăştie apoi peste luncile sezoniere, creînd o întinsă zonă inundată. Dacă precipitaţiile sînt reduse, o mare parte a apei este absorbită în pămînt, umplînd golul cauzat de lipsa precipitaţiilor, iar zona inundată e restrînsă.
Creşterea şi descreşterea volumelor de apă în Okavango este rezultatul variaţiilor naturale ale sistemului, la fel de naturale ca şi respiraţia. Într-adevăr, Terence McCarthy, profesor la şcoala de ştiinţe ale Pămîntului, de la Universi-tatea Witwatersrand, din Johannesburg, vorbeşte despre deltă ca despre un organism viu, cu un sistem circulator, în cadrul căruia canalele funcţionează ca nişte artere şi capilare.
McCarthy şi colegii săi, care studiază delta din 1985, au descoperit că una dintre cele mai mari contribuţii la viaţa deltei este adusă de unii dintre cei mai mici locuitori ai săi: termitele. Termitele sînt mai mult decît nişte insecte inofensive, gălbejite, care rod plante moarte şi conduc ferme subterane de ciuperci. Coloniile lor sînt companii imense de construcţii, care au transformat Delta Okavango, dintr-o bucată de teren neted, într-un mozaic de circa 150.000 de insule.
Totul rezultă din nevoia termitelor de a avea aer condiţionat. Unele specii construiesc guri de aerisire deasupra solului pentru a controla temperatura în reţeaua lor de galerii şi tuneluri. Aceste turnuri, cîteodată ajungînd la 3 m, şi movilele de pămînt care le înconjură se situează deasupra nivelului apei, constituind porţiuni fertile de uscat, pe care pot creşte arbori.
Aceştia pot fi consideraţi rinichii deltei, curăţînd sistemul prin îndepărtarea sărurilor. Realizează acest lucru prin absorbirea apei din pămînt şi pomparea ei în atmosferă, prin transpiraţie. În acest proces, sărurile solubile sînt depozitate în jurul rădăcinilor copacilor, un „sistem de depozitare a reziduurilor toxice“ – cum îl numeşte McCarthy. Fără milioanele de arbori-pompă ai deltei (cu îngăduinţa „întreprinderii“ termitelor), cele 400.000 de tone de săruri transportate anual de Rîul Okavango ar fi depuse pe suprafaţa pămîntului, otrăvind delta. Prin concentrarea sărurilor în solul şi pînza freatică aflate dedesubtul lor, arborii nu numai că menţin curată apa din deltă, dar, de asemenea, măresc suprafaţa platformelor lor insulare. Astfel, ceea ce încep termitele, continuă copacii, construind nu doar un peisaj, ci un întreg ecosistem.
La fel cum movilele termitelor sînt nucleele în jurul cărora se formează insulele, tot aşa potecile hipopotamilor sînt precursoarele canalelor de apă. Majoritatea canalelor din deltă au o durată de viaţă de aproximativ 100 de ani. În acest timp, sedimentele nisipoase ridică treptat fundul canalului, încetinind curentul şi permiţînd pîlcurilor de papirus de pe margine (ce nu sînt înfipte în sol, ci legate între ele în desişuri plutitoare) să se împrăştie pe canal. Pîlcuri de papirus se desprind în cele din urmă şi barează canalul, pînă cînd, ca o arteră înfundată, se blochează complet.
În această fază, hipopotamii vin în ajutorul sistemului circulator al deltei, trecînd prin barajele de papirus şi formînd noi legături între canale. Apa urmează asemenea coridoare create întîmplător numai din cauză că delta este foarte plată (cu un gradient de circa o sutime de grad). Calea cu cea mai mică rezistenţă se dovedeşte a fi poteca bătută de hipopotami.
Termitele, hipopotamii şi papirusul – aceste trei influenţe biologice fac parte dintr-un sistem la fel de complicat şi sensibil ca oricare altul de pe pămînt. Totuşi, delta nu e imună la perturbările umane sau chiar la o eventuală distrugere. Principalele ameninţări sălăşluiesc în amonte, în cele două ţări cu care Botswana împarte cursul de apă. Angola şi Namibia au trecut amîndouă prin războaie lungi şi brutale în ultima parte a secolului al XX-lea şi acum se orientează spre rîuri pentru a-şi sprijini ridicarea economiei. Două aspecte ale dezvoltării, folosirea crescîndă a îngrăşămintelor agricole pe terenurile riverane şi producerea de hidroelectricitate ar putea avea efecte dezastruoase în delta din aval. Din moment ce nici unul dintre pericole nu e iminent, impactul lor potenţial asupra echilibrului atît de fin al ecosistemului îngrijorează multă lume.
„Îngrăşămînt! – aruncă plin de dezgust cuvîntul Map Ives, director de mediu pentru o mare companie turistică de pe Okavango. Este cuvîntul pe care-l urăsc cel mai mult. Îngrăşămintele au prostul obicei de a se filtra în circuitul apei. Dacă în Rîul Okavango pătrunde o cantitate mare de fosfat, papirusul va creşte peste măsură.“

Papirusului îi prieşte în medii sărace în nutrienţi. Îmbogăţirea deltei prin antrenarea îngrăşămintelor de pe terenurile irigate din amonte ar putea cauza creşterea nestăpînită a papirusului şi ar duce la blocarea pe scară mare a canalelor. „Dacă Panhandle s-ar bloca, îi putem spune noapte bună Deltei Okavango“ – spunea Ives.
Bararea rîurilor ce alimentează delta ar fi tot atît de catastrofală. Întreprinderea naţională de electricitate a Namibiei, NamPower, studiază posibilitatea obţinerii de electricitate la Cascada Popa, la doar 50 km în amonte faţă de Panhandle. Proiectul întîmpină opoziţie din partea oamenilor de ştiinţă, cum este Terence McCarthy, care arată că barajele sărăcesc rîurile de sedimente şi că acestea sînt vitale pentru funcţionarea deltei. Mai mult de 200.000 de tone dintre acestea sînt depozitate în porţiunile superioare ale deltei în fiecare an, ridicînd fundul canalelor şi iniţiind procesul de schimbare a canalelor, prin care Okavango se reînnoieşte. Fără un aport anual de nisip, canalele ar fi erodate, în loc să fie înălţate, apele devenind mai adînci şi mai rapide. Bancurile de nisip, locuri de înmulţire a păsărilor ameninţate, ca pasărea-forfecar, ar dispărea. Ca nişte membre care şi-au pierdut alimentarea cu sînge, sectoare întregi ale deltei ar fi pierdute.
În 1996, drept recunoaştere a valorii sale ca unul dintre ultimele sisteme fluviale foarte vechi din Africa şi din lume, Botswana a înregistrat Delta Okavango ca zonă umedă de importanţă internaţională, în cadrul Convenţiei Ramsar, un tratat interguvernamental ce obligă semnatarii să conserve şi să utilizeze cu cumpătare zonele umede. Dar o mare parte a Rîului Okavango se găseşte în Angola şi Namibia, unde nu se bucură de o protecţie specială. Protejarea unei regiuni umede, dar nu şi a resursei de apă a acesteia, este ca şi cînd s-ar proteja speciile periclitate, dar nu şi sursa lor de hrană.
Botswana are puternice motive economice, cît şi politice, pentru a vrea să păstreze delta aşa cum e: turismul în Okavango este pe locul doi, imediat după extracţia diamantelor, ca venit din comerţul exterior. Delta este un ou de aur, dar Botswana nici nu hrăneşte, nici nu deţine gîsca.
În urmă cu un deceniu, cele trei guverne au format o comisie de supraveghere a managementului bazinului Okavango, dar cum urmărirea intereselor naţionale de către fiecare parte va prevala, oricine poate ghici rezultatul. Unii observatori au sugerat faptul că Botswana ar putea compensa Angola şi Namibia pentru a-şi limita sau chiar abandona proiecte de genul amenajărilor hidroelectrice cu impact negativ asupra deltei. Totuşi, un asemenea grad de cooperare ar fi rar la nivel de politici globale.
Cînd David Livingstone a rugat populaţia bayei să explice fenomenul inundaţiilor din Okavango, i s-a povestit că în fiecare an un conducător ce trăia în nord – Mazzekiva pe numele său – omora un om şi îi arunca trupul în rîu, după care apa ar fi curs. Livingstone nu a cercetat niciodată această afirmaţie, dar, la un secol şi jumătate după ce a pus această întrebare populaţiei bayei, stăteam pe un pod de beton, care era ciuruit de gloanţe, din ţinuturile înalte ale Angolei şi priveam băieţii pescuind în cursul superior al Rîului Cubango, unul dintre cei doi afluenţi principali ce alimentează Rîul Okavango. Mă întrebam cîte cadavre, sacrificate nu în apă, ci în luptă, au fost aruncate în acest rîu în timpul războiului civil din Angola, care a durat 27 de ani şi s-a încheiat recent.
Eram în apropierea oraşului Sambo, în ţinutul cu păşuni verzi al Platoului Bié. Era noiembrie şi începuseră ploile de vară. Proprietarul de teren Celestino Jolomba arăta spre două vehicule militare ce rugineau sub un eucalipt. Îi aparţinuseră lui Jonas Savimbi – spunea el. Acesta fusese conducătorul UNITA, facţiunea antiguvernamentală ce participase la vărsarea de sînge.
Cînd am venit aici, am trecut pe lîngă grupuri de muncitori care mînjeau cu vopsea albă şi roşie nişte pietre de-a lungul marginii drumului, pentru a atenţiona că există mine de teren. În Angola, rămîn milioane de mine care îşi seceră recolta amară de vieţi şi membre. În acest loc al morţii, era ciudat să te gîndeşti că apa care curgea dedesubtul meu aducea viaţa într-o deltă îndepărtată. Dar aşa era: în cîteva săptămîni, apa avea să crească în Panhandle. Pentru cîmpiile pîrjolite din Okavango urma să vină alinarea. Miracolul începea din nou.

Text: Kennedy Warne

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2005)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*