Războiul oaselor

Iodor Şidlovski şi Mike Triebold nu se cunosc, n-au nici în clin, nici în mînecă unul cu altul, însă împărtăşesc aceeaşi vie pasiune pentru animalele demult moarte şi îngropate. În fiecare vară, Şidlovski pune la cale un safari cu bărbaţi, autobuze, camioane, amfibii, avioane, elicoptere şi şalupe, într-o călătorie aventuroasă în tundra din nord-estul Siberiei. Profitînd de lungile zile arctice, el şi echipa sa îşi petrec săptămîni în şir dezgropînd oasele şi defensele unor mamuţi lînoşi – acei strămoşi greoi ai elefanţilor de azi, care colindau, pînă în urmă cu circa 10.000 de ani, stepele îngheţate, alături de propriii noştri strămoşi, încotoşmănaţi şi ei în blănuri. Cele mai valoroase descoperiri sînt restaurate de el (folosind chituri şi lacuri auto) şi asamblate ca schelete complete. Din oasele şi fildeşii de calitate mai slabă, el sculptează piese de şah şi bibelouri. Foto: Lynn Johnson

În cadrul comerţului internaţional de fosile, chiar şi exemplarele nepreţuite au un preţ. Astfel de oase străvechi pot sfîrşi mai degrabă în marile living-uri cu vedere la ocean ale celor mai impunătoare vile de pe coasta Pacificului, decît într-un muzeu.

Cele mai puţin valoroase sînt măcinate, iar praful este folosit în medicina tradiţională chineză. În cele din urmă, totul se vinde, în principal în Hong Kong şi Statele Unite.
Şidlovski, acest rus vesel şi exuberant, ne-a invitat, pe mine şi pe fotografa Lynn Johnson, să-l însoţim într-o expediţie. Avea să fie o căutare de mamuţi de zile mari, ne-a promis el: un vînător îi vînduse un pont despre un schelet intact de pui de mamut, o raritate absolută, iar el ar fi fost încîntat ca noi să-l însoţim pentru a înregistra ceea ce promitea să fie o descoperire importantă. Cu cîteva ore înaintea zorilor, ne-am întîlnit cu Fiodor în faţa elegantului său bloc, roşu-cărămiziu, din Moscova, şi am început pregătirile pentru cea mai nouă escapadă.
Cu două luni în urmă şi la o jumătate de glob depărtare, Mike Triebold o săruta de bun-rămas pe J. J., soţia sa, în faţa vilei lor din Colorado, se alătura unui convoi de jeepuri şi, împreună cu patru dintre oamenii săi, se îndrepta spre nord. }inta lor era Roundup, un somnolent sat de fermieri din Montana, acolo unde aveam să-i întîlnesc eu. La rîndul său, şi Triebold se aştepta să descopere ceva foarte rar – un juvenil de Tyrannosaurus rex. Walter Stein, managerul de teren al lui Triebold, descoperise recent o singură coastă ieşită dintr-un strat de gresie tare ca betonul, aflat pe un teren particular pe care Triebold îl închiriase pentru a colecta fosile. Perspectivele de a putea conecta acel os cu restul unui tînăr T. rex l-au făcut pe Triebold să intre în priză şi să tragă tot mai adînc din ţigările sale „Kools“.
Pentru Şidlovski şi Triebold, să caute şi să sape după tot ceea ce poate fi mai mort e marea bucurie a vieţilor lor. Pe lîngă fiorul descoperirii, oasele vechi le asigură un trai prosper. De fapt – ţinînd cont că preţul unui T. rex ajunge la cîteva milioane de dolari şi că un schelet de mamut se vinde cu un sfert de milion –, foarte prosper.
Şidlovski şi Triebold sînt membri ai unei mici confrerii de neconformişti (aproape numai bărbaţi) pe cont propriu, care scot fosile şi le vînd pentru profit. Am petrecut luni de zile pe urmele comercianţilor de fosile şi le-am studiat activităţile, nu numai în Siberia şi în Colorado, ci şi în Maroc, în nord-estul Chinei, în Montana şi în cele două Dakote. Am descoperit că unii dintre ei colectează fosilele cu grijă şi sînt oameni de afaceri corecţi; că alţii sînt nişte indivizi brutali, cu reputaţii proaste, care fură fosile din zone protejate şi le vînd pentru a da lovitura. Dar alţii, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, precum China sau Maroc, sînt simpli ţărani care se luptă pentru existenţă, storcînd la propriu bani din piatră seacă.
În călătoriile mele am fost martor la unele distrugeri cauzate de căutători ignoranţi sau fără scrupule. În nord-estul Chinei, am văzut ţărani răvăşind stratele de rocă cu rămăşiţe de păsări sau peşti străvechi aşa cum ar fi scormonit după cartofi. Am văzut fosile de contrabandă şi falsuri vîndute drept originale în Statele Unite, care interzic strict, fără autorizaţie, săpăturile şi exportul de fosile provenite de pe terenurile statului, însă nu au o lege care să interzică importurile – chiar atunci cînd fosilele au fost scoase ilegal din ţările de origine.
Am văzut, de asemenea, şi dealeri care lucrau în săpătură cu extremă fineţe, curăţînd praful erelor geologice cu ustensile delicate, precum ale dentiştilor, şi care-şi inventariau în detaliu descoperirile. Şi totuşi paleontologii universitari, mai bine de o duzină dintre cei pe care i-am intervievat peste tot în lume, au tendinţa de a-i zugrăvi pe toţi cu aceeaşi culoare – drept nişte brute lacome şi nişte duşmani ai ştiinţei: o acuzaţie pe care eu o consider nemeritată.
Ceea ce nu înseamnă că toţi dealerii fac afaceri curate. Cea mai mare parte a comerţului cu fosile se face pe bani gheaţă, iar vînzările internaţionale implică adesea mituirea vameşilor şi a poliţiştilor. Natura clandestină a unor astfel de tranzacţii face imposibil de calculat cifra de afaceri la nivel mondial, însă estimările avizate ale unor dealeri şi cercetători sugerează că ea ar putea atinge zeci de milioane de dolari anual.
Piaţa fosilelor a înflorit în anii ,80, cînd dealerii din Japonia, încurajaţi de creşterea economică, au început să cumpere unele dintre cele mai mari şi valoroase fosile din SUA, pentru a le expune acasă, în noi muzee. Cererea japoneză a făcut ca preţurile să crească peste posibilităţile celor mai mulţi cercetători sau muzee americane, care nu puteau participa la licitaţii fără ajutorul unor sponsori privaţi sau al unor corporaţii. Creşterea preţurilor a atins un maximum absolut în 1997, atunci cînd McDonald’s Corporation şi Walt Disney Company, într-o demonstraţie genială de marketing, şi-au unit forţele pentru a ajuta Chicago’s Field Museum să cumpere un Tyrannosaurus rex, cunoscut sub numele Sue, pentru ameţitorul preţ de 8,36 milioane de dolari şi să-l expună, pentru a putea fi văzut de copiii lumii. Această vînzare a făcut senzaţie în media şi i-a alertat pe proprietarii de terenuri din tot vestul Statelor Unite asupra valorii de piaţă a oaselor îngropate pe proprietăţile lor. Cîndva considerate doar simple curiozităţi ştiinţifice, fosilele deveneau acum potenţiale mărfuri într-o afacere bănoasă.
Unul dintre rezultate a fost acela că din ce în ce mai mulţi proprietari de terenuri rurale le-au întors spatele cercetătorilor, care depind de autorizaţia de acces la siturile fosilifere. (Spre deosebire de ei, dealerii plătesc, de regulă, proprietarilor de terenuri o cotă-parte din profit. Mike Triebold ne-a spus că a plătit şi 76.000 $ unui fermier.)
Relaţiile dintre oamenii de ştiinţă şi familiile de fermieri pe care le vizitaseră vară de vară, timp de decenii, s-au răcit considerabil.
Cum pentru oricare marfă preţul este dictat de cerere, pe o piaţă actualmente în plină expansiune şi fosilele concurează cu obiectele de artă pentru a cîştiga atenţia marilor bogătaşi. Aşa cum baronii industriali ai timpurilor trecute îşi disputau operele marilor maeştri, admiratorii de fosile bogaţi, precum Bill Gates, Nicholas Cage şi Charlie Sheen, pentru a da cîteva nume, licitează în New York şi California cele mai spectaculoase specimene. Astfel de fosile sfîrşesc adesea în marile living-uri cu vedere la ocean ale impozantelor vile de pe coasta Pacificului.
Paleontologii se plîng că, o dată ce specimenele dispar în colecţiile private, ele sînt pierdute pentru studiul ştiinţific. Însă dealerii replică prompt că majoritatea marilor muzee ale lumii sînt pline de fosile importante donate de colecţionari. Şi, într-adevăr, multe colecţii muzeale au fost achiziţionate de la bărbaţi (şi, ca excepţie notabilă, o femeie) orientaţi spre profit, care au cutreierat Vestul Sălbatic al Statelor Unite, stepele pustii ale Siberiei, deşerturile fierbinţi ale Mongoliei sau pădurile şi ţărmurile ceva mai temperate din propriile lor ţări, adunînd oasele, dinţii şi coarnele pe care le-au putut găsi.
Edward Drinker Cope şi Othniel Charles Marsh, doi dintre paleontologii americani de frunte ai secolului al XIX-lea, au plătit amîndoi căutători pentru a le furniza numeroasele fosile pe care le-au folosit în furibundele lor „războaie ale oaselor“ purtate pentru cîştigarea supremaţiei în domeniu. Cu o jumătate de secol mai înainte, Mary Anning, o englezoaică nu prea şcolită, dintr-o familie nevoiaşă, care locuia lîngă falezele de la Lyme Regis, a colectat nişte exemplare spectaculoase de fosile jurasice, pe care le-a vîndut savanţilor şi nobililor din întreaga Europă. După moartea sa, în 1847, mulţi au elogiat-o, considerînd-o „cea mai mare descoperitoare de fosile a tuturor timpurilor.“.

Astăzi, oamenii de ştiinţă folosesc expresii mai puţin măgulitoare pentru căutătorii de fosile. Însă opiniile lor erau departe de a-l preocupa pe Fiodor Şidlovski atunci cînd ne-a urcat într-un autobuz închiriat, parcat lîngă casa sa. Şoferul a băgat în viteză şi am pornit astfel în prima etapă a unei călătorii de 13.000 de kilometri pe drumuri, prin aer şi pe ape. Din spatele ochelarilor cu rame metalice subţiri, ochii albaştri ai lui Şidlovski străluceau de entuziasm.
După o călătorie de 14 ore, am ajuns la părăginita bază aeriană de la Ioşkar-Ola, unde Fiodor ne-a înghesuit într-o mîrţoagă de avion cargo al grănicerilor ruşi. Cîndva un armăsar de luptă, avionul nu avea scaune, ci doar cîteva bănci, nu avea aer condiţionat sau sistem de încălzire, nu avea toalete. Spre surpriza noastră, la bordul său se afla deja o ceată de siberieni care trăiau la Moscova, ce auziseră că Fiodor pleca spre oraşul lor şi… n-ar putea cumva să-i ia şi pe ei?… „Fiodor, pur şi simplu, nu ştie să spună nu“ – zise admirativ Wood, unul dintre însoţitorii noştri. Vestea cea bună era aceea că atenta noastră gazdă pusese o ladă de votcă sub scaunul pilotului. Vestea proastă era că pilotul şi navigatorul luau şi ei parte cu mult entuziasm la chef, pe măsură ce sticlele treceau din mînă în mînă.
După aproape 10 ore de zbor, 8 fuse orare şi o ladă de votcă, avionul s-a oprit scrîşnind pe o pistă desfundată de la Cerski, un oraş-port, acum amorţit, de pe Fluviul Kolîma, din Republica Autonomă Sakha (Iakutia), mult dincolo de Cercul Polar de Nord. Cu vezicile plesnind şi cu spinările înţepenite, am coborît împleticiţi, nimerind în îmbrăţişarea de urs a lui Serghei Zimov şi a soţiei sale, Galia. Soţii Zimov administrează o staţiune ştiinţifică de monitorizare a tundrei, situată la periferia acestui oraş aproape pustiu. De profesie ecolog, Serghei îi găzduieşte pe cercetători şi pe rarii colectori de oase, ca Fiodor, pentru a putea face faţă privaţiunilor postperestroika.
Paleontologii ruşi sînt atît de lihniţi, încît ajung să fure fosile din propriile muzee, pentru a le vinde. În 1999, un schelet complet de rinocer lînos, mare cît un jeep, a fost făcut bucăţi şi scos din Muzeul Mamutului al Universităţii de Stat din Iakutsk, unde era expus chiar în camera de lîngă biroul directorului! Fiodor l-a recuperat şi l-a înapoiat muzeului. Prin acest act – spune el – şi-a cîştigat un fel de permis oficial permanent pentru a colecta şi scoate fosile din Republica Sakha, precum şi reputaţia autoproclamată de „Împărat al Siberiei“, aşa cum îi place să-şi spună.
După o zi de refacere în tabăra Zimovilor, ne-am încălţat cu cizme înalte (vara, terenul ca un burete al tundrei, de deasupra permafrostului, poate fi la fel de perfid ca şi nisipurile mişcătoare) şi am urcat la bordul unui elicopter Mi-8, închiriat de Fiodor. Am zburat 300 de kilometri spre nord pe deasupra tundrei, spre coasta arctică. Prima noastră oprire a fost lîngă o baracă de lemn, situată pe malul unui pîrîu meandrat, unde doi dintre oamenii lui Fiodor, împreună cu un cîine alb-negru, pe nume Nelson, îşi petrecuseră ultimele două luni. Ei colectaseră o mulţime de oase şi fildeşi de mamut, pe care le-au încărcat în spatele elicopterului. Am decolat apoi spre un alt punct – o faleză înaltă, erodată, care se impunea în peisaj.
Fiodor şi Anatoli Borisciuc, unul din oamenii săi, şi-au dat drumul pe noroiul negru al versantului, pînă ce au ajuns pe o brînă îngustă, unde mai înainte Borisciuc observase craniul unui mamut adult, mare cam cît o maşină de spălat. Unul din membrii echipei le-a aruncat de sus un capăt de coardă, pe care Fiodor l-a trecut prin orbite, iar toţi ceilalţi am ajutat la ridicarea acestuia şi apoi la transportul pînă la elicopter.
Ultima noastră oprire a zilei a fost în satul Andriuşkino. În vreme ce elicopterul se aşeza zdrăngănind pe pămînt, o mulţime de strigăte s-au revărsat din blocurile de beton pentru a ne întîmpina, cu zîmbete largi zbîrcindu-le feţele late, asiatice. Sătenii, membri ai minorităţii iukaghir, trăiesc din creşterea renilor. Unii dintre ei îşi suplimentează veniturile adunînd fosile pentru Fiodor, chiar dacă tabuurile locale le interzic să deranjeze mamuţii. Fiodor îi plăteşte cu bani-gheaţă, snowmobile, bărci, motoare şi chiar, de curînd, cu o instalaţie laser pentru o discotecă. O sanie de lemn trasă de un tractor a apărut scîrţîind pe zăpadă, plină-ochi cu cranii, pelvisuri, coaste, tibii şi femure. Peste grămada de oase tronau un craniu de mamut şi doi fildeşi de milioane, mai înalţi decît un baschetbalist din NBA. O dată ce toată această pradă a fost înghesuită în elicopter, pasagerii n-au mai avut decît să-şi aleagă oasele pe care urmau să stea în timpul zborului la întoarcere.
În noaptea următoare, tîrziu, am plecat spre dărăpănatul port din Cerski. Traversînd cu grijă pasarelele ruginite şi pline de cioburi, am urcat la bordul unui vas guvernamental, folosit la marcarea şenalului navigabil, pentru o călătorie de 770 de kilometri pe Fluviul Kolîma. Începuse, în sfîrşit, căutarea puiului de mamut.
La apusul soarelui, în cea de-a doua zi, am aruncat ancora în apropierea sitului fosilifer, ajungînd la ţărm în bărci cu motor. Încălţaţi cu cizmele noastre pînă la şold, am ajuns cu greu pînă la o groapă cu noroi puţin adîncă. Acolo se aflau femurul cel mare şi alte cîteva oase descoperite de omul lui Fiodor. Însă pîrîiaşul care curgea în apropiere cînd făcuse el descoperirea secase acum. Căutătorii de fosile ruşi folosesc, de obicei, apa sub presiune pentru a spăla pămîntul în care sînt îngropate oasele de mamut. Acum, singura sursă de apă era o mică baltă, aflată la circa 100 de metri distanţă, ceea ce însemna că Fiodor avea nevoie de mai mult furtun. O zi întreagă a fost pierdută pînă ce un alt om al său, plecat înapoi la Cerski cu o mică barcă, s-a întors, aducînd cu el nişte vechi furtunuri textile, luate de la pompierii oraşului, şi un generator pentru pompa portabilă a lui Fiodor.
În fine, mult aşteptata săpătură a început, continuînd fără oprire în următoarele 48 de ore. În cea de-a doua zi, după-amiaza tîrziu, balta era aproape secată, iar lucrătorii încercau din greu să mărească debitul anemic, îndepărtînd la lopată mîlul gros ca guma de mestecat. Spre dezamăgirea tuturor, nu mai ieşiseră la iveală însă decît cîteva oase în plus. Fie că puiul fusese omorît în alt loc, iar o parte din rămăşiţele sale fuseseră tîrîte de prădători aici, fie, de-a lungul mileniilor, fragmente ale scheletului său fuseseră spălate de ploi sau de topirea zăpezilor. „Abandonăm“ – a decis Fiodor deprimat.
Dar nu pentru mult timp. La cîteva ore după ce ridicaserăm ancora spre Cerski, am oprit la o aşezare formată din trei cabane, garnisite cu şiraguri de peşti puşi la uscat ca nişte flamuri argintii şi păzite de cîini de sanie, care lătrau fioros. Cu o vară înainte, Fiodor îi convinsese pe vînătorii-pescari care trăiau aici să-i adune orice os peste care dădeau, fie el de mamut sau de orice altceva. Acum trebuia mai întîi să-l trezească pe unul dintre oameni, care zăcea, beat-mort, cu picioarele răşchirate, întins pe malul pavat cu pietre al rîului. (Alcoolismul este comun printre vînătorii singuratici din tundră.) După cîteva ceşti aburinde de ceai dulce, Valeri Petrov ne-a condus, cu un zîmbet mahmur, în spatele uneia dintre cabanele de lemn, unde, împreună cu prietenii săi, ascunsese fildeşii şi oasele.
Fiodor a estimat încărcătura la aproape 500 de kilograme şi le-a oferit oamenilor echivalentul a 16.000 $, pe care aceştia i-au înhăţat imediat. Le-a înmînat un teanc gros de ruble şi le-a promis că le va aduce un snowmobil şi un motor de barcă. Oasele au fost transbordate pe vasul nostru şi ne-am reluat călătoria nocturnă spre Cerski. În timp ce vasul prindea viteză, Fiodor a început sortarea oaselor, selectîndu-le doar pe cele de mamut şi aruncîndu-le vesel în fluviu pe cele fără valoare.

Cam după 20 de minute, am fost somaţi de sirena unui vas şi un grup de patru oameni, purtînd uniformele Comisiei de Protecţie a Mediului, s-au urcat la bord. Cînd aceştia l-au acuzat pe Fiodor că a braconat fosile din Parcul Naţional Kolîma, el i-a asigurat politicos pe ofiţeri că nu există nici o problemă. Oricum, nu cumva ar avea nevoie de un motor nou pentru barca lor? Şi nu numai asta, dar dacă ar aduna oase pentru el în viitor, va avea grijă de ei cum se cuvine. Foştii apărători ai parcului i-au mulţumit cu căldură noului lor binefăcător, i-au strîns mîna, s-au urcat înapoi în şalupa lor şi au plecat.
Întorcîndu-se spre uluiţii săi spectatori americani, Fiodor şi-a ridicat braţele, mimînd groaza, şi şi-a lăsat capul într-o parte. „Rusia!“ – a zis el.
Expediţia lui Mike Triebold în Montana centrală a fost considerabil mai puţin aventuroasă, măcar în privinţa drumului pînă acolo. După o noapte odihnitoare la un motel de pe strada principală din Roundup, m-am întîlnit cu Triebold şi echipa sa, pentru o călătorie de cîteva ore cu o camionetă peste terenurile ţepoase, trecînd în cele din urmă prin poarta unui gard de sîrmă ghimpată. În timp ce oamenii săi descărcau un ciocan pneumatic şi alte unelte, Triebold m-a condus spre o cioplitură în gresia maronie. Ea fusese săpată în versantul unei mici coline, înaltă cam cît o casă cu două etaje. Ieşind din stîncă, de-abia vizibil, era ceva ce ar fi putut semăna cu o coastă ieşind dintr-un antricot, înfăşurată festiv în folie de aluminiu pentru protecţie. Triebold mi-a spus că era a unui dinozaur tînăr şi că era „flotantă“, adică nu era conectată de nici o altă parte a scheletului îngropat.
Acest os izolat era ultimul dintr-o colecţie pe care Triebold şi echipa sa o recuperaseră de cînd începuseră săpăturile în acest sit, cu o vară în urmă. Triebold, care vînează fosile de peste 20 de ani, avea motive să creadă că restul scheletului era îngropat în colină. Ceea ce însemna că el şi echipa sa aveau de înlăturat cam 3 metri de rocă de deasupra, înainte de a ajunge la nivelul la care ar fi putut fi animalul. Săpătura începuse: huruitul generatorului alimentat cu benzină şi păcănitul marelui ciocan pneumatic alternau cu lungi perioade în care singurele zgomote erau cele ale unor mici dăltiţe care zgîriau gresia. Nori negri de furtună fierbeau deasupra noastră, iar nisipul purtat de vînt ne biciuia ochii. Spre sfîrşitul după-amiezei, cînd ploaia făcuse ca praful să se aşeze, echipa lui Triebold nu înregistrase, aparent, nici un progres. Dîndu-şi pălăria mototolită pe ceafă, el a hotărît că era suficient pentru acea zi. Am fost dezamăgit. El nu părea să fie.
şase luni mai tîrziu, după ce Triebold scosese o bună parte din schelet, mi-a trimis un e-mail:
„Am noutăţi foarte interesante: unul dintre fragmentele de coastă prezintă urme clare de dinţi şde T. rexţ… Credem că aceasta este prima dovadă directă a violenţei unui rex faţă de celălalt.
O dată cu curăţirea şi stabilizarea scheletului, Triebold cartează cu grijă situl şi păstrează toate fosilele adiacente. Acest înalt nivel de colectare a datelor a fost factorul-cheie în decizia Muzeului de Istorie Naturală Carnegie, din Pittsburgh, de a cumpăra de la Triebold şi Fred Nuss – cel care l-a găsit – primul oviraptor descoperit vreodată. Referinţele pentru acesta erau excelente, iar cercetătorii urmau să aibă acces la situl în care fuseseră descoperite resturile. Carnegie nu este singur – şi alte muzee din SUA se reorientează spre căutătorii de fosile.
Înţelegerea Carnegie-Triebold i-a înfuriat pe unii paleontologi. „Noi nu vom face asta“ – spune Kevin Padian, curatorul colecţiei de paleontologie de la Universitatea din California, Berkeley. Un cercetător teribil de serios, cu o figură tînără şi un smoc rebel de păr cenuşiu, Padian îi acuză pe căutători că neglijează tafonomia fosilelor – poziţia acestora în săpătură şi efectele depozitelor din jur asupra procesului de fosilizare. „Treaba asta trebuie făcută de specialişti, iar un specialist este cineva care apreciază valoarea ştiinţifică, nu valoarea banilor.“
În miezul disputei dintre comerţ şi ştiinţă se află întrebarea: cît de mare sau cît de limitată e rezerva de fosile de pe Pămînt? „Nici un om care se gîndeşte la conservarea fosilelor nu poate crede că sînt inepuizabile“ – spune Padian. Răspunsul lui Triebold: „Cu siguranţă, nu există vreo penurie de nevertebrate; practic, acestea sînt inepuizabile. Cît despre vertebrate? Pînă şi T. rexii nu mai sînt atît de rari. Pe scurt: fosilele nu sînt rare.“
Într-o vizită prin depozitul colecţiei paleontologice a Muzeului American de Istorie Naturală, şeful departamentului, Mark Norell, mă conduce printre şiruri nesfîrşite de rafturi, înalte pînă la tavan, ticsite de fosile, unele dintre acestea încă prinse în învelişul protector de ghips în care au fost aduse din teren. „Majoritatea lor aşteaptă să fie preparate şi nu au fost încă studiate – recunoaşte Norell. Este un lucru normal pentru aproape toate muzeele din lume.“
Însă chiar dacă este adevărat că multe fosile se găsesc din abundenţă, altele sînt unice. Sau, după cum mi-a spus James Kirkland, de la Utah Geological Survey: „Nu toate fosilele s-au născut egale… Unele merită să fie studiate, altele nu.“
O posibilă soluţie – spune Padian – ar putea fi ca savanţii şi căutătorii să exploreze împreună. Cercetătorii ar păstra originalele pentru studiu, în vreme ce dealerii ar putea fabrica mulaje de înaltă calitate, pe care majoritatea muzeelor şi colecţionarilor particulari le consideră mai mult decît suficiente. Aceasta ar putea asigura accesul ştiinţei la o gamă mai largă de specimene şi ar face ca materialul legal colectat de pe teritoriile federale să devină disponibil pe piaţa privată, sub forma mulajelor.
Şi totuşi, după ce am petrecut multe zile printre cele două categorii de protagonişti încăpăţînaţi, am impresia că va trece foarte mult timp pînă cînd se vor înţelege… Cam cît de mult? Suficient cît să devenim cu toţii fosile pînă atunci.

Text: Lewis M. Simons

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2005)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*