Reciful de corali Caleidoscop

Tunicate Clavelina sp. Foto: Tim Laman

Vieţuitoarele recifului de corali sînt pictate în nuanţe surprinzătoare de verde, albastru, galben şi roşu. Oamenii de ştiinţă învaţă să descifreze mesajele transmise de aceste culori şi să le perceapă aşa cum o fac peştii.

Priveşte nuanţele vii de galben şi albastru şi răsucirile bizare ale unui singur peşte-înger imperial şi-ţi vei da seama de capriciile evoluţiei. Explorează-i locuinţa din reciful luxuriant de corali şi în curînd simţurile îţi vor fi copleşite, asaltate de culori şi modele ce variază de la sublim la ţipător. Recifele de corali sînt fără îndoială cele mai colorate locuri de pe pămînt. Oare de ce?
Oamenii de ştiinţă au descoperit de mult rolul jucat de culori în selecţia sexuală şi în avertizarea asupra pericolului. Dar numai cam în ultimul deceniu am început să înţelegem cum lungimile de undă ale luminii (şi deci ale culorilor) apar la diferite adîncimi şi cum ochii diverselor vietăţi marine percep această lumină şi se văd unele pe altele.
Pentru a mă documenta asupra felului cum animalele de recif folosesc culorile, m-am alăturat fotografului Tim Laman în largul coastelor din Fiji şi Indonezia. Dincolo de recifele de pe glob unde apele sînt întunecate sau tulburi, majoritatea vieţuitoarelor folosesc mijloace nonvizuale de comunicare, cum ar fi mirosul, gustul, simţul tactil şi sunetul. Dar în apele limpezi, luminate de soare, ale recifelor de corali, lumina abundă, vederea predomină şi animalele – atît cu vedere, cît şi fără– se înveşmîntează în culori strălucitoare nu numai pentru a-şi atrage partenerii sau a-şi ameninţa duşmanii, dar şi pentru a-şi face reclamă, pentru a scăpa de prădători, a prinde prada sau chiar pentru a se ascunde.
Tim şi cu mine am început munca studiind sistemele de recife sănătoase din Fiji (National Geographic, noiembrie 2004). Plutind la 25 m adîncime, Tim şi-a îndreptat lanterna spre un petic de recif, dezvăluind nuanţe vii de roşu pe ramurile coralului. Dar cînd am stins lumina artificială, am văzut reciful mai aproape de cum îl văd peştii şi era o lume diferită. În faţa ochilor ne-au apărut nuanţe de albastru deschis, verde, violet şi galben. Roşul nu mai era vizibil, lungimile sale de undă, mai mari, fuseseră absorbite de moleculele de apă şi de resturi. Pigmenţii roşii ai animalelor marine pot funcţiona ca gri sau negru la adîncime. Începem însă să aflăm mai multe despre galbenul şi albastrul ce domină atît de mult garderoba peştilor de recif – şi fac din ei valoroase trofee pentru colecţionari.
Justin Marshall, de la Universitatea din Queensland, Australia, George Losey, de la Universitatea din Hawaii, şi colegii lor studiază ochii peştilor. Folosind o tehnică numită microspectrofotometrie, au analizat pigmenţii vizuali şi fotosensibilitatea ochilor diferiţilor peşti de recif, pentru a stabili cum şi ce văd peştii. Au măsurat şi lungimea de undăa luminii reflectate în larg de forma recifului, pentru a calcula „culoarea medie a acestuia“. În lumina naturală, nuanţele de galben şi albastru, ce împodobesc mulţi peşti-domnişoară, peşti buzaţi sau peşti-înger, se confundă perfect cu fundalul „mediu“ al recifului, asigurîndu-le camuflaj împotriva prădătorilor.
Am fost martorii fenomenului prin care peşti viu coloraţi se ascund chiar sub ochii tăi, în Indonezia, gazda celei mai mari diversităţi marine de pe pămînt. Într-un loc strîmt, chiar la sud-est de Sulawesi, bancuri de peşti coloraţi înotau pe fundalul unui colaj de nevertebrate neliniştite, încrustate în recif. Cu o asemenea risipă de modele şi culori, nici o vieţuitoare nu ieşea în evidenţă. De aproape, peştii-înger regali scînteiau cu benzi stridente de galben, violet şi alb. Studiile recente arată că atunci cînd regalii înoată pe fundalul recifului, benzile lor contrastante se contopesc în mintea prădătorului. Potrivit biologului marin Gil Rosenthal, cînd un peşte din recif se îndepărtează, distanţa şi mişcarea pot face dificile percepţia detaliilor fine de către prădători şi capacitatea de a distinge contururi situate aproape ale culorilor contrastante. De la distanţădeci petele şi dungile se contopesc, ajutînd chiar şi peştii ce staţionează să se confunde cu fundalul recifului şi cu oceanul din spatele acestuia.
Marea Sulawesi este bogată în cefalopode – caracatiţe, calmari şi sepii –, înzestrate cu cele mai mari creiere şi cele mai schimbătoare culori dintre toate nevertebratele. Am ajuns să cunoaştem foarte bine o anumită caracatiţă. Îşi petrecea zilele deplasîndu-se sistematic de la o stîncă la alta, căutînd prada cu capetele braţelor şerpuitoare vîrîte adînc în crăpăturile coralilor. Chiar înainte de a sălta spre un nou loc, se întuneca (cu excepţia unei proeminente dungi albe) şi apoi se izbea de sol cu braţele întinse, iar membrana dintre ele bloca locurile de evadare ale micilor vietăţi, cum ar fi crabii-sihastru, prinse sub corpul ei. Membrana devenea apoi de un alb aproape transparent. Pentru noi, şi probabil pentru prada captivă, aceste petice albe arătau ca nişte ferestre luminoase pentru evadare. Credem că această acţiune de schimbare a culorii e un truc pentru a ademeni vieţuitoarele mici, ghemuite de frică, spre „ferestre“ şi astfel spre gura caracatiţei.

Cînd se odihneşte, această caracatiţă se camuflează pe fundalul recifului cu modele schimbătoare de lumini şi umbre ale pielii, ce se combinau cu textura şi culorile fundalului. Acesta pare a fi un şiretlic impresionant, dat fiind faptul că cefalopodele nu disting culorile. Retina lor e lipsită de celule care să perceapă şi să proceseze culoarea. Aparent, aceste animale se descurcă fără o vedere în culori, răspunzînd, pur şi simplu, contrastelor de umbre şi lumini.
Utile pentru a înşela, culorile reprezintă, de asemenea, limbajul iubirii pentru vieţuitoarele recifului. Dar conversaţia e scurtă. Mulţi peşti de recif îşi pot aprinde şi stinge culorile timp de cîteva secunde, cum am văzut în apropiere de coasta Insulei Bali. Am urmărit cum masculii de peşti buzaţi cu înotătoare galbene trimiteau dîre albastre de neon peste corpul şi înotătoarele destinse. Îndemnatăsă dea frîu liber pasiunii de către spectacolul de lumini al unui mascul, o femelă s-a înălţat în coloana de apă cu peţitorul ales şi a eliberat un jet puternic de icre, pentru a se amesteca cu sperma lui. O dată treaba terminată, masculul a devenit iar nesemnificativ, iar perechea s-a grăbit spre adăpostul recifului. Acel moment de fericire electrică trebuie să-i fi expus unui mare risc din partea prădătorilor, deci capacitatea de a-şi stinge culorile era tot atît de importantă pe cît era de a le etala.
Mecanismul pentru schimbarea rapidă a culorii îl reprezintă o categorie de celule ale pielii numite cromatofori. Controlaţi atît de neuroni, cît şi de hormoni, cromatoforii determină apariţia culorii sau a modelului prin manipularea pigmenţilor şi a luminii. Cromatoforii specializaţi, numiţi leucofori, fac ca pielea să se decoloreze. Pentru a produce culori albastre şi irizate, precum cele folosite de peştele buzat cu înotătoare galbene, iridoforii manipulează cristale de guanină, un produs rezidual obişnuit al metabolismului, pentru a împrăştia lumina albă şi a reflecta apoi lungimile de undă specifice, după necesităţi. Asemenea celule îi pot face instantaneu pe purtătorii lor înspăimîntători, invizibili sau irezistibili.
Navigînd de-a lungul lanţului de insule Nusa Tengarra, Tim şi cu mine am observat agitaţie în lungul liniei de întîlnire dintre oceanele Pacific şi Indian. Această fertilă zonă de amestec e bogată în plancton, iar apele tulburi erau pline de peşti ce se hrănesc cu plancton, înghesuindu-se la suprafaţă. Ne-am scufundat printr-o mulţime de asemenea peşti. Cu siguranţă mîncau ceva – le puteam vedea fălcile rapide sclipind –, dar cum îşi reperau prada, zooplanctonul, care era într-adevăr alb, dar transparent pentru noi? Graţie numeroşilor ani de studiu ai biologilor Losey, Marshall, McFarland şi studenţilor lor, ştim acum că mulţi peşti planctonofagi pot distinge lumina ultravioletă, ce face planctonul să pară negru şi deci mult mai vizibil în apă. Oamenii nu pot vedea radiaţiile UV şi, pînă nu de mult, considerau că acestea lipseau cu desăvîrşire sub apă. Acum ştim că radiaţiile pot pătrunde la adîncimi de peste 100 m şi unii peşti nu numai că le văd, dar îşi coloreazăcorpurile cu reflectori ai radiaţiilor UV ca sătransmitămesaje semenilor. Peştii-domnişoară, de exemplu, comunică între ei prin radiaţii UV, dar prădătorii nu le pot vedea.
Printre multele minunăţii ale recifului, stomatopodele, sau crevetele-călugăriţă, sînt neegalaţi maeştri ai vederii, avînd cei mai complecşi ochi din lume. Cercetările lui Marshall, ale biologilor marini Tom Cronin, Roy Caldwell şi ale altora au arătat căochii stomatopodelor au pînăla 16 feluri distincte de celule retinale de percepţie a luminii, inclusiv patru pentru lumina UV, plus sensibilitate la modelele de polarizare şi o excepţională percepţie spaţială. (Oamenii abia au patru tipuri de celule retinale şi nu pot vedea nici radiaţiile UV, nici lumina polarizată). Această retină complicată transmite informaţii vizuale deja procesate spre creierul minuscul al crevetei, reducînd mult efortul depus de acest organ pentru a interpreta lumea din care face parte. Aceşti ochi compuşi ajută creveta-călugăriţă să localizeze prada.
Reciful e o lume unde vederea şi culoarea sînt evident chestiuni de viaţă şi de moarte. Culorile proeminente pot anunţa pericolul şi majoritatea biologilor marini nu sînt într-atît de temerari încît să atingă şi să apuce un animal necunoscut şi viu colorat. Totuşi, în timpul unei scufundări oarecare lîngă Komodo, într-o pădure de corali moi, am zărit un crab-clovn fastuos, viu colorat, ce stătea pe ceva necunoscut. Am ignorat acel ceva şi am întins mîna după crab, care m-a surprins pentru că, fără frică, a rămas pe loc. Acum ştiu de ce. Îşi putea permite să stea asemeni unui far pentru că acel ceva pe care stătea reprezenta forma lui de apărare – anemona-stea de foc. A durat două săptămîni pînă ce urmele de urzicături şi durerea de la mînă au cedat. Lecţie învăţată.
Peste tot unde am mers în insule, anemonele şi coralii aveau pigmenţi pastelaţi strălucitori, ce scînteiau în nuanţe de portocaliu, roşu sau verde. În unele cazuri, culorile pot fi preluate de vieţuitoare ce nu sînt înrudite. Am observat un coral comun cu pete roz fluorescente, ce apar peste petele vătămate ce se vindecă. Peştii sînt atraşi de petele roz, muşcîndu-le. Un mic parazit a infestat coralul, vătămîndu-l, ceea ce duce la formarea a şi mai multor pete roz ce atrag peştii. Peştii care ciugulesc petele preiau parazitul, devenind gazda acestuia. Chiar şi un mic parazit şi-a creat un mod de a folosi culoarea în scopul propriei supravieţuiri.
Recifele de corali ale lumii ne învaţă cum culorile transmit informaţii şi cum se pot schimba în cîteva secunde sau pe parcursul unei vieţi. Pot ascunde sau dezvălui, atenţiona sau semnaliza, pot anunţa pe toată lumea sau numai un grup select. Ştiinţa a început să spargă aceste coduri – cunoştinţe vitale ce vor ajuta la protejarea vieţuitoarelor recifului şi a habitatelor fragile, pe care le împodobesc atît de frumos.

Text: Les Kaufman

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2005)

Galerie de imagini:



Leave a Reply

Your email address will not be published.


*