Irlanda Subacvatică

Legendele celtice vorbesc de selkies, foci ce năpîrleau şi mergeau pe uscat ca oamenii. Realitatea poate fi la fel de magică acolo unde curenţii calzi întreţin viaţa. În largul Stîncilor Skellig, din Irlanda, focile cenuşii se ivesc din apele întunecate, iscodesc din desişurile de alge şi dispar în apele albastre. Foto: Brian Skerry

Insulele irlandeze sînt înfloritoare datorită curenţilor calzi – Curentul Nord-Atlantic, ce vine din Caraibi, şi Curentul Marginii de Şelf din Portugalia şi Franţa –, care întreţin habitate viguroase şi un număr uluitor de mare de vieţuitoare.

Deasupra unei mări reci şi învolburate, ziua însorită cedează în faţa norilor, ce învăluie cerul într-o pîclă argintie. Ca de obicei, vine ploaia. Barca saltă pe valuri, sunînd ca o tobă, în timp ce ne îndreptăm dinspre Insula Valentia, aflată în apropiere de coasta de sud-vest a Irlandei, spre colţii de stîncă ai insulelor fără nume din larg. Împovărată de greutăţi şi de un copleşitor costum de scufundări, cu o încîlceală de furtunuri, nu mă pot apleca să-mi pun labele de scafandru, aşa că unul dintre cei patru membri ai echipei de scufundări mă ajută. La o sută de metri de proeminenţele stîncoase, motorul amuţeşte, iar eu sînt condusă la marginea bărcii, unde valurile se zbuciumă. Cînd marea se linişteşte pentru un moment, îmi pun masca, respir şovăitor în detentor şi sar.
Scufundîndu-mă sub apa agitată, cu temperatura de 11o C, sînt copleşită de anemonele ce strălucesc, fie roz ca o gumă de mestecat, fie verzi ca îngheţata de lămîie sau imitînd atît de bine consistenţa şi culoarea portocalei, încît parcă simt gustul fructului. Peştii plaţi, cu ambii ochi în partea superioară, poartă un camuflaj împestriţat de atît de multe pete, încît devin invizibili chiar sub ochii tăi. Foci cenuşii, asemenea unor copii, ciugulesc înotătoarele unui scafandru, apoi ţîşnesc ca o rachetă. Skelligs, casa lor, sînt două stînci de gresie roşiatică asemenea unor castele de nisip garnisite cu guano şi împodobite cu mii de corbi de mare şi ielcovani. Insula mai mare, Skellig Michael, se ridică cu peste 200 de metri deasupra nivelului mării şi se continuă cu alţi 50 de metri în adîncuri, unindu-se cu şelful continental.
Se întîlnesc aici doi curenţi calzi – Curentul Nord-Atlantic, ce vine din Caraibi, şi Curentul Marginii de {elf din Portugalia şi Franţa, ce se strecoară de-a lungul coastei de vest a Irlandei şi, indirect, al coastei de est, determinînd ierni şi ape blînde şi stabile, o binefacere pentru viaţa marină. În partea de vest, acolo unde m-am scufundat eu, animalele, multe aflate la limita arealelor de răspîndire, se adună în apele curate, temperate ale Atlanticului, ce scaldă ţărmuri cu alcătuiri geologice şi profiluri topografice diferite, de la stînci golaşe la golfuleţe retrase. Ca rezultat, habitatele sînt variate şi ample în zona mareelor şi în josul şelfului cu înclinaţie mică. În fiecare nişă înfloreşte viaţa.
Nu e nevoie să te scufunzi prea adînc pentru a fi martorul bogăţiei marine. Pereţii digului Valentia se animă la asfinţit: picioare neliniştite de nevertebrate zvîcnesc şi se unduiesc, animalele forfotesc peste tot, dansînd pe loc sau căţărîndu-se pe treptele verticale. Antenele cu ochi ţin ritmul cînd ieşind, cînd retrăgîndu-se. Crabii adună meduze şi fug cu cleştii doldora în crăpături. Mă deplasez cu mişcări încete, printr-o ceaţă de plancton, spre pocnetele înăbuşite produse de scoici şi cleşti ce se lovesc de roca goală.
La adîncimi mai mari, pe pereţii stîncii, covoarele din anemone colorate lasă locul stelelor de mare de mărimea tigăilor şi coloniilor de corali moi portocalii, numiţi degete de mort, ce proiectează antene albe ca nişte pene pentru a se hrăni. Un rechin cîine de mare se arcuieşte ca o paranteză în raza lanternei mele; cocoşeii de mare îşi ridică sprîncenele şi uriaşi ţipari scot capetele din grote asemeni unor marionete. (La adîncime mult mai mare, unde nu pot ajunge, la aproape 600 de metri, se găseşte o descoperire ştiinţifică recentă: grădini de corali de apă rece, într-un mediu aproape neexplorat). Pe cînd mă întorceam la suprafaţă, fără tragere de inimă, mi-am trecut mîna înmănuşată prin flagelii lunecoşi ai algelor ce unduie în curent. Dintr-o dată, ceva străpunge suprafaţa mării şi se năpusteşte în jos într-un jet de bule, oprindu-se să mă privească înainte de a se îndepărta bătînd frenetic din aripi. Nu este un peşte zburător, ci o pasăre, numită alca cu oglindă, în căutarea unui prînz pescăresc – un alt vizitator al oceanului la fel de uimit ca şi mine de creaturi atît de neaşteptate.
Trei acte ale vieţii
Nevoile elementare duc la înfăţişări remarcabile. Căutarea: o stea de mare, aflată la vînătoare printre anemone, îmbrăţişează un ou de alcă cu oglindă picat din cuibul cocoţat pe o stîncă deasupra mării, lîngă Valentia. Îndată ce oul se sparge, stelele şi ceilalţi locatari ai fundului mării îi devorează conţinutul moale. Consumul : Un cocoşel de mare termină repede prînzul, suflînd prin branhii fragmente fine de cochilie. Reproducerea: sepia mică de Atlantic, o rudă a calmarului lungă de 2 cm, se împerechează în apele din largul Insulelor Aran, masculul introducîndu-şi braţele sub „fusta“ femelei pentru a depune un pachet de spermă. Vieţuitoarele luminescente comunică schimbîndu-şi culoarea şi modelul şi, dacă sînt ameninţate, elimină jeturi de cerneală pentru a-şi camufla fuga.

Text: Jennifer S. Holland

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2005)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*