Invazia străinilor

Tîrîş. De ce traversează pitoni birmanezi şosele din Florida? Pentru că fostele animale de companie au fost eliberate de stăpînii lor. Fauna autohtonă din Everglades e ameninţată de înmulţirea pitonilor – un cancer ecologic reflectat la nivel planetar de o mulţime de specii invadatoare. Foto: Melissa Farlow

Atunci cînd speciile de plante şi animale ajung acolo unde nu le este locul, pot ataca ecosisteme şi economii, cu consecinţe îngrozitoare.

{phocagallery view=category|categoryid=9135|limitstart=0|limitcount=0|displayimgrating=0|pluginlink=0|type=0Ț

La ceasul umbrelor alungite şi al răcirii asfaltului, şerpii din mlaştina Everglades pornesc în căutare de hrană. Cu viteza potrivită la 40 km/h, maşina mea sport, roşie ca cireaşa, porneşte pe urmele lor, patrulînd neîncetat în sus şi în jos pe rîul de asfalt cu două benzi ce străbate parcul.
La 8.23 p.m., pe banda mea apare un şarpe scurt şi gras, care stă nemişcat. Mă dau jos să examinez creatura bondoacă şi – Tssss! – îşi trage capul înapoi şi deschide fălcile, scoţînd la iveală o floare sinistră de carne roz ca petala. Aoleu! Un mocasin de apă. Mă întorc rapid în maşină. La 8.28, un şarpe negru, sinuos, subţire ca un şiret – prea subţire ca să fie ceea ce caut. La 9.03, încă unul grăsuţ, care merită examinat mai de aproape. Dar nu. Poate un crotal pitic.
Apoi, pauză. La 10.00, în spatele meu apar nişte faruri. Le privesc în oglinda retrovizoare cum se apropie rapid, iar cînd mă uit din nou la drum, iată şi reptila mea – un şarpe ca o barieră groasă cît coapsa şi lungă cît lăţimea benzii de drum –, iar eu sînt deja aproape să-l calc. Apăs frîna pînă la fund şi scot un braţ pe geam pentru a-l atenţiona pe şoferul din spate. Maşina mă ocoleşte. Cu o secundă înainte de a trece peste el, şoferul vede şarpele, iese de pe şosea, revine şi se îndepărtează în viteză. Arătarea lucioasă de bronz şi cărbune scapă neatinsă.
Python molurus bivittatus, pitonul birmanez, e o specie pe care nu o veţi găsi în nici un ghid al reptilelor endemice din America de Nord; provine din Asia de Sud-Est. Dar oricine doreşte să vadă un astfel de exemplar în libertate prin Florida poate încerca pe drumul din Parcul Naţional Everglades în serile de vară. E o apariţie bizară: amicul scăldat de lumina farurilor mele e mai mare decît oricare şarpe nord-american, dar e un pipernicit după standardele propriei specii. Poate trăi 25 de ani, ajungînd la şase metri lungime. Poate ajunge la diametrul unui stîlp de telegraf; poate mînca un cerb adult.
Skip Snow, un biolog din rezervaţie, a examinat zeci de pitoni birmanezi găsiţi în Everglades în ultimii ani – abia ieşiţi din ou, juvenili şi adulţi. „Fără îndoială că s-au adaptat şi se înmulţesc aici“ – mi-a spus el, deşi se vedea că şi lui îi venea greu să creadă.
Dacă Snow ar fi fost aici în seara asta, ar fi capturat acest exemplar de trei metri cu un cîrlig de şerpi, l-ar fi vîrît într-un container de cauciuc şi l-ar fi dus la laborator, unde l-ar fi eutanasiat şi autopsiat. Dar Snow are altă treabă, iar subsemnata se ascunde în maşina ei sport, rezistînd cu greu impulsului absurd de a-şi încuia portiera. Vietatea stă nemişcată destul de mult, cît să o pot privi atent, apoi se tîrăşte greoi în tufiş.
Întoarsă la Motelul Flamingo, îi împărtăşesc vestea recepţionerului de noapte.
„Care va să zică ai văzut un piton de trei metri – îngînă el. Asta nu-i nimic.“

Unii îl numesc „efectul de mixer“, alţii „un experiment biologic gigantic pe care nu-l conduce nimeni“. Iată despre ce e vorba: în toată lumea, în aproape fiecare regiune şi tip de ecosistem, animale şi plante care au evoluat în alte locuri îşi fac apariţia acolo unde nu sînt dorite – fiind aduse de oameni, din greşeală sau intenţionat. Pitonii birmanezi sînt importaţi în Florida din Asia, pentru a fi comercializaţi ca animale de companie, şi sfîrşesc abandonaţi în Everglades de oameni care ajung la concluzia că, de fapt, nu sînt nişte animale de companie aşa grozave. Pitonii sînt o specie ubicvistă – trăiesc mult, nu fac mofturi la mîncare –, aşa că supravieţuiesc, se găsesc între ei şi se reproduc.
În acelaşi fel, specii occidentale apar în Orient. Ţestoasa cu tîmple roşii de Florida, nativă în bazinul Mississippi, a fost exportată în toată lumea ca animal de companie şi ca hrană. Țestoasa se răspîndeşte acum în toată Asia şi în sudul Europei, devorînd broaşte autohtone, moluşte şi chiar păsări.
Unele specii intruse sînt benefice. Majoritatea plantelor şi animalelor agricole din America de Nord, de exemplu, nu sînt autohtone – provin din Europa, America de Sud sau din alte locuri. Stridiile şi moluştele japoneze sînt produse principale în industria pescuitului din întreaga lume. Dar anumite transplanturi au un efect disproporţionat asupra ecosistemelor în care le introducem. Ecologiştii le numesc „specii invadatoare“.
E prea devreme pentru a ne da seama cît de invaziv se va dovedi pitonul birmanez, dar luaţi exemplul şarpelui brun arboricol, originar din Noua Guinee şi Australia. Cîteva exemplare au călătorit o dată cu echipamentele militare după cel de-al doilea război mondial şi au debarcat pe Insula Guam. Acolo, şerpii nu au găsit duşmani naturali şi nici rivali, în schimb se aflau zeci de mii de păsări, care nu cunoscuseră vreodată un prădător terestru. Pe acest tărîm de lapte şi miere, şerpii s-au înmulţit exponenţial, ajungînd la o densitate de pînă la 5.000 de exemplare pe km2. Muşcăturile lor veninoase sînt responsabile pentru un număr îngrijorător de vizite la urgenţă; obiceiul lor de a se căţăra a provocat peste 2.000 de pene de curent; iar 8 din cele 11 specii de păsări de pădure native din Guam au dispărut.
În America de Nord, s-a dat alarma o dată cu apariţia midiei migratoare, o moluscă, de mărimea unei unghii, originară din Marea Neagră, care a apărut în Lacul St. Clair, din Ontario, în 1988. Midiilor migratoare le place să se ataşeze de suprafeţe dure şi nu le deranjează deloc înghesuiala. Se agaţă de stînci, în conducte, una peste alta şi una lîngă alta, în colonii uimitoare, de pînă la 750.000 pe m2. În doi ani, midiile migratoare au acoperit malurile Marilor Lacuri. Conductele de alimentare cu apă ale centralelor şi fabricilor au fost blocate de scoici. Intensitatea luminii a scăzut. Cîrmele navelor s-au înţepenit. Unele afaceri au dat faliment. Eradicarea s-a dovedit imposibilă, iar astăzi SUA şi Canada pierd cam 140 de milioane de dolari pe an din cauza acestor scoici.
Plantele agresive pot fi printre cele mai distructive dintre toate speciile invazive. Mikania micrantha, o liană căţărătoare perenă din America Centrală şi de Sud, a fost adusă în India pentru a camufla aerodromurile în timpul celui de-al doilea război mondial. Astăzi, ea camuflează porţiuni însemnate din estul Asiei, distrugînd păduri şi recolte şi sufocînd, sub o pătură verde, orice altă formă de viaţă.
„Înainte ca oamenii să înceapă să migreze, deplasarea speciilor avea un ritm geologic – spune Jim Carlton, expert în specii invadatoare, director al Programului de Studii Maritime al Colegiului William şi al Muzeului Mystic Seaport din Connecticut. Acum deplasăm speciile mai rapid şi mai departe decît ar fi vrut sau ar fi putut ele vreodată să ajungă pe cale naturală.“
Aceste deplasări atrag după ele costuri incredibile. Statul Florida cheltuieşte 50 de milioane de dolari pe an pentru a controla plantele invazive. New York, New Jersey, Illinois şi guvernul federal au cheltuit 175 de milioane de dolari în lupta cu gîndacul-croitor asiatic, ucigător de copaci. În 2001, epidemia de febră aftoasă a bovinelor din Anglia a costat crescătorii aproape patru miliarde de dolari. În total, estimează experţii, invadatorii costă numai SUA peste 140 de miliarde de dolari pe an.
Efectele mai greu de cuantificat nu sînt mai puţin înspăimîntătoare. E. O. Wilson, specialist în ecologie, plasează speciile invazive pe locul doi, imediat după distrugerea habitatului, în ceea ce priveşte ameninţarea pe care o reprezintă. Înlăturînd barierele naturale din calea deplasării speciilor, spune Wilson, modificăm trăsăturile de bază ale zonelor sălbatice, înlocuind comunităţi unice de plante şi animale cu o lume amestecată, generică şi sărăcită de creaturi ubicviste, dure: o lume nu cu rinoceri de Sumatra, ţestoase-cutii chinezeşti, cîntăreţi cu guşă portocalie şi cactuşi arborescenţi, ci una populată cu feline, rozătoare, ciori şi virusul West Nile.

 

Imaginează-ţi o noapte înstelată în Maui. Aer înmiresmat, insule de lumină auriu-verzuie printre ananaşi şi ferigi. Un cor invizibil de broaşte asigură fundalul muzical – co-KEE! Solişti umani le acompaniază în contrapunct – TE-AM prins!
Mele Fong îşi direcţionează lanterna spre baza unei frunze pentru a scoate la iveală o broscuţă rotofeie, brun-portocalie, cam cît un dop de sticlă. Brotacul îşi umflă gîtlejul şi scoate un co-KEE la 90 de decibeli – la fel de sonor ca zgomotul maşinii de tuns iarba. Fong îl înhaţă pe micuţ şi îl bagă într-o pungă ermetică, pentru congelator.
Fong, pe atunci specialista în relaţii externe a Comitetului pentru Specii Invazive din Maui, şi Fern Duvall, expert în biologie al statului Hawaii, învăţau un grup de localnici cum să dea de urma unei broaşte arboricole caraibiene, numită, deloc surprinzător, coqui. Îndepărtînd broaştele din zonele slab infestate, oamenii le pot opri răspîndirea şi îşi pot salva propriile grădini de prezenţa lor. Aici este deja prea tîrziu pentru asta: grădina dă spre o rîpă împădurită, puternic infestată. Duvall estimează că în seara aceasta se aud circa 10.000 de broscuţe. Masculii încep să orăcăie o dată cu lăsarea serii şi o pot ţine aşa toată noaptea – pe tot parcursul anului.
Puţine lucruri au captivat publicul local la fel de mult ca această „broscuţă cît o monedă de 25 de cenţi cu o voce de un milion $“ – după cum a descris-o revista Hawaii Business. Ajunsă în Pacific cu răsadurile de plante importate din Puerto Rico, ea ocupă porţiuni din Hawaii, ajungînd la un număr atît de mare, încît la Big Island s-a decretat stare de urgenţă pentru a avea acces la fonduri federale destinate eradicării speciei.
E, desigur, neplăcut să ai o mie de alarme auto care se declanşează la tine-n grădină pe parcursul fiecărei nopţi, iar în Hawaii, cine nu declară prezenţa broaştelor coqui pe o proprietate atunci cînd o vinde poate fi dat în judecată. Dar acestea sînt cele mai mici dintre neajunsurile create aici de coqui. Un cor asurzitor care ţine toată noaptea poate afecta turismul, un pilon al economiei. Exportul de răsaduri, ce se ridica la 80 de milioane de dolari, a avut deja de suferit. Iar Fern Duvall precizează că broaştele consumă cîte un miliard de insecte, lăsînd păsările locale fără hrană.
Fong şi Duvall sînt îngroziţi de forţa corului din această noapte, dar recunosc în el „o ocazie educativă“ – după cum spune Fong. Poate că, atrăgînd atenţia asupra broaştelor, se va aduce în prim-plan şi chestiunea mai generală a invadatorilor, fiind ajutaţi, ea şi alţi specialişti, să treacă la atac împotriva altor specii care îi ţin treji nopţile. Cum ar fi, de exemplu, Miconia.
„În romanul lui Kurt Vonnegut Leagănul pisicii este vorba de o materie numită Ice-9, care solidifică apa definitiv şi distruge lumea – spune Art Medeiros, botanist la US Geological Survey. Miconia este exact ca Ice-9.“
Un arbore cu frunzele cît un copilaş, Miconia calvescens a evoluat în jungla întunecoasă a Americii de Sud. Acolo, planta aşteaptă pînă cînd un copac bătrîn se prăbuşeşte, creînd o breşă de lumină, pe care se grăbeşte să o umple. Pădurile din Insulele Pacificului au însă goluri între coroanele copacilor. Fără concurenţă din partea acestora, Miconia umple tot luminişul, creînd un acoperiş des ca o prelată, sub care puţine plante sau animale mai pot supravieţui.
„Dedesubt e ca un deşert biologic; tăcere totală“ – spune Medeiros. Miconia a invadat deja Insula Tahiti şi a înlocuit două treimi din pădurea autohtonă. Guvernul local a renunţat să mai încerce să controleze Miconia, dar lucrurile nu se opresc aici. Chiar dacă acceptă eradicarea florei şi a faunei locale, tahitienii tot vor avea nevoie de protejarea solului şi a apei. Miconia are rădăcini extrem de superficiale. Cînd toţi copacii vor fi Miconia, solul şi pădurile nu vor mai fi ancorate în nici un fel pe rîpe. Alunecările de teren vor dezgoli insula şi de păduri, şi de sol.
Acest „cancer verde“ infestează şi zeci de mii de acri în Maui, unde solul e plin de seminţe de Miconia. Ținutul Maui a angajat o echipă de 13 persoane care încearcă să distrugă plantele înainte ca acestea să disemineze. Dar nu este îndeajuns.
„În momentul de faţă, mai există o şansă de a ţine sub control Miconia şi alte buruieni. Dar în ritmul în care lucrăm, situaţia nu arată prea bine pentru plantele şi animalele din Hawaii“ – spune Medeiros.

 

Miconia a ajuns în Tahiti şi Hawaii ca arbore ornamental, precursor al afacerilor la scară mare, de miliarde de dolari, cu plante, peşti şi animale exotice, răspunzătoare de teribilul amestec de animale sălbatice de pe planetă. O mare parte a acestui comerţ trece prin Miami, la nici 120 de kilometri de locul unde Skip Snow vînează pitoni. Biologul Tom Jackson mi-a oferit un tur. Prima oprire: magazinul Snakes at Sunset. Aici, doi puşti stau cu nasurile lipite de un acvariu în care se bălăcesc trei varani de Nil, negri cu galben.
„Nici n-o să-ţi dai seama cînd vor ajunge de doi metri; şi au un temperament foarte neplăcut – spune Jackson. Copii, să nu cumpăraţi aşa ceva.“ O priveşte aspru pe mama lor.
Mama nu ştie probabil, dar nu departe, în comunitatea rezidenţială de la Cape Coral, un ecologist, pe nume Todd Campbell, încearcă să lichideze un grup numeros de astfel de reptile carnivore. Campbell nu este îngrijorat atît pentru reşedinţe, cît pentru două rezervaţii naturale naţionale, unde varanii ar putea ajunge înot.
(Două specii sălbatice pe care nu le mai găseşti de vînzare azi în magazinele de animale sînt şobolanii de Gambia şi cîinii de prerie, ca urmare a unui incident de coşmar, ce s-a derulat în 2003. Cîinii de prerie de la magazinul Phil’s Pocket Pets, din Villa Park, Illinois, fuseseră ţinuţi iniţial în apropiere de şobolani de Gambia, importaţi din Africa. Rozătoarele erau infectate cu o rudă periculoasă a variolei, numită virusul monkeypox, care li s-a transmis cîinilor de prerie şi apoi noilor lor stăpîni. Din fericire, nimeni nu a murit, dar peste şaptezeci de persoane din şase state s-au îmbolnăvit înainte de a fi depistată sursa de către centrele de prevenire şi control al bolilor).
Următoarea oprire din turul prin Miami oferit de Jackson este la Acvariul Exotic, care se mîndreşte cu colecţiile de peşti exotici strălucitori, dintre care mulţi – inclusiv peştele-scorpion – pot fi găsiţi în prezent în apele SUA.
Mai rea decît orice peşte, spune Jackson, este varianta de acvariu a unei alge verzi tropicale, Caulerpa taxifolia. În 1984, un lăstar de Caulerpa a fost aruncat în mare de la Muzeul Oceanografic din Monaco. Cînd a fost descoperită, după trei ani, colonia de Caulerpa nu era mai mare decît un preş de baie. Dar „Franţa şi Monaco au început să îşi dispute modul în care a ajuns alga acolo – spune Dan Simberloff, director al Institutului pentru Invazii Biologice al Universităţii din Tennessee. Apoi s-au certat cu privire la agenţia care purta reponsabilitatea. Apoi cu privire la şansele de a apărea o problemă. Cînd în sfîrşit s-au decis să ia măsuri, era prea tîrziu. Astăzi, Caulerpa acoperă 12.000 ha pe fundul Mediteranei. Dacă ar fi intervenit cînd au găsit alga şi ar fi smuls-o fir cu fir, probabil i-ar fi venit de hac.“
În pofida calamităţii din Mediterană, SUA nu au interzis comerţul cu Caulerpa, pînă în 1999. Anul următor, alga a fost descoperită crescînd în apele de la nord-vest de San Diego. Autorităţile au reacţionat foarte rapid, izolînd şi otrăvind coloniile de Caulerpa, într-o campanie de patru milioane de dolari, care pare să fi avut succes.
La sfîrşitul zilei, Jackson mă duce înapoi la bungalowul lui, ca să-mi recuperez maşina. Pe prag găsim un tub de plastic, cu o broască în el şi un bilet pe capac. „Tom, am găsit-o la mine în piscină. Ai idee ce specie e?“ Jackson nu poate spune pe dinafară. Brotacul nu e din Florida, dar ar putea fi din orice alt colţ al lumii.

 

Ai zice că specii intruse, precum Caulerpa sau midia migratoare, care s-au dovedit deja nocive în alte părţi, vor fi automat interzise în SUA. Realitatea e însă mai complexă – şi mult mai dificilă. În majoritatea ţărilor, dacă o specie nu se află pe lista neagră a plantelor nocive sau a vietăţilor periculoase ori nu e interzisă de Convenţia cu privire la comerţul internaţional cu specii periclitate, poţi s-o imporţi. (Australia şi Noua Zeelandă au abandonat prezumţia de nevinovăţie în favoarea unei „liste curate“, mai eficiente, a speciilor aprobate; cele care nu sînt pe listă nu pot intra în ţară).
Eforturile de prevenire din SUA suferă de lipsa de coordonare dintre agenţiile guvernamentale, precum şi de faptul că unele dintre aceste agenţii au numeroase răspunderi, uneori contradictorii. Unii experţi sînt de părere că soluţia ar fi un centru naţional pentru specii invazive, dotat cu fonduri suficiente şi creat după modelul centrelor pentru controlul şi prevenirea bolilor. Deşi Congresul a făcut un prim pas în 1999 prin înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Specii Invazive, organismul este deocamdată lipsit de resurse.
„Ca societate, am adoptat exclusiv modalitatea de a reacţiona – spune David Lodge, ecolog la Universitatea din Notre Dame, Indiana. Speciile invazive nu sînt ca alte forme de poluare. Nu încetează să se răspîndească atunci cînd le închizi robinetul. Ele se înmulţesc şi o fac tot mai repede. A nu face nimic pentru a le preveni este o politică extrem de distructivă.“
La Pontonul 39 din Golful San Francisco, o adunare efervescentă de biologi marini s-au strîns pe unul din docuri. Cîţiva stau în jurul unei căzi portocalii, scotocind cu cleştii prin ciorba rău mirositoare; alţii scrutează formaţiuni uimitoare de gelatină şi îşi dispută denumirile latine; unul se uită urît la o frînghie prea grijuliu strînsă colac. Pentru scopurile lor, „cu cît mai părăginit e locul, cu atît mai bine“ – spune Andy Cohen. Orice lucru lăsat să atîrne în apă acumulează o crustă zdrenţuită de vieţuitoare marine, cunoscută sub numele de biodermă.
Cohen, biolog marin la Institutul Estuarului San Francisco, a organizat această tabără de o săptămînă – un studiu rapid de evaluare în cadrul căruia biologii culeg organisme din 15 locuri din golf, ca să vadă ce a mai apărut faţă de ultima dată.
„Nu ştii niciodată ce o să găseşti. Este ca o poveste care se derulează chiar sub ochii tăi“ – spune Cohen.
Golful San Francisco şi Delta Fluviului San Joaquin alcătuiesc cel mai mare sistem de estuar de pe coasta de vest a Americilor. Unul dintre cele mai active porturi din lume găzduieşte un milion de păsări venite aici la iernat, furnizează apă potabilă pentru două treimi din californieni şi adăposteşte puii multor vieţuitoare marine. Cohen crede că, de asemenea, poate fi considerat şi cel mai invadat ecosistem acvatic din lume. În unele zone ale golfului, 90% dintre specii sînt străine.

 

Pe docul Pazei de Coastă, aflat, spre dezamăgirea biologilor, într-o stare impecabilă, patru din cinci marinari se crispează atunci cînd Jim Carlton, de la Colegiul Williams, apucă o mînă de nevertebrate depuse pe fundul pontonului.
„De unde vin cele exotice?“ – întreabă un marinar.
„Această ascidie e din New England. Scoica asta mică e din Japonia“ – spune Carlton, cotrobăind prin prada sa cu un deget plin de mîl.
„Ai ceva de pe-aici?“
Carlton zîmbeşte trist. „Nu, nu în această grămadă.“
Toţi rămîn năuci pentru o clipă. Apoi: „Şi cum ajung aici?“
„Ei, de multe ori depunerea organică a fost de vină – spune Carlton –, mai ales în timpul goanei după aur, cînd atîtea nave vechi de lemn, năpădite de vieţuitoare, au sosit şi au fost abandonate aici. Comerţul cu stridii. Momeala pentru peşte. Apa de balast a adus restul.“
Marile cargouri transportă adesea cîte 75 de milioane de litri de apă pe post de balast. Ele umplu şi golesc unul sau mai multe rezervoare de la bord pentru a echilibra nava. Apa de balast e încărcată într-un port şi descărcată în altul; se ia apă la Boston, se varsă la Odessa. Iar navele nu trag doar apă, ci tot ce este în ea. O analiză a scos la iveală 300 de specii pe o singură navă, de la bancuri de peşti de 30 cm pînă la microscopicele dinoflagelate, care provoacă mareea roşie.
Peste 45.000 de cargouri mută 9 pînă la 10 miliarde de tone de apă din port în port, în toată lumea, în fiecare an. O dată cu ele – estimează Carlton – „în fiecare zi se pot afla pe drum peste 5.000 de specii“. Apa de balast a dus coacăza de mare în Marea Neagră şi midia migratoare în Marile Lacuri. Se pare că tot aşa a ajuns o tulpină asiatică a bacteriei holerei în Peru, provocînd epidemia din 1991, care a ucis 10.000 de oameni.
Încet – „mult prea încet“, spune Andy Cohen –, Noua Zeelandă, SUA, Norvegia şi alte cîteva state adoptă măsuri care le impun navelor să schimbe apa de balast atunci cînd sînt în larg, astfel încît speciile de coastă colectate într-un port să nu ajungă în altul. Regulamentele lasă însă „portiţe“ suficient de largi ca să se strecoare prin ele o întreagă navă-cisternă. Decît schimbarea balastului, tratarea apei de balast ar fi mai binevenită – spune Cohen. Statul Washington, unde se practică acum înlocuirea apei de balast, va cere navelor să instaleze pînă în 2007 un sistem de tratare a acesteia. Între timp, o adevărată ciorbă biologică de specii e încărcată şi descărcată zilnic în toate porturile importante din lume.

 

„Aş vrea să folosesc un citat atribuit lui Winston Churchill – îmi spune Linda Drees, expertă în specii invazive la Serviciul Naţional al Parcurilor. «Poţi conta pe faptul că americanii vor face totuşi ceea ce trebuie, după ce vor fi epuizat toate celelalte posibilităţi.»“
Proba A: nenorocirea Dakotei de Nord – o plantă perenă din Asia, cu frunze galbene şi rădăcină pivotantă, numită laptele cucului. A lovit Marile Cîmpii în 1909 şi a găsit solul secătuit, păşunat excesiv, şi nici un duşman animal, vegetal sau mineral care să-l oprească. A galopat peste prerii, înmulţindu-se prin rădăcină şi prin seminţe, pînă a infestat jumătate de milion de hectare numai în acest stat.
„Vitele detestă laptele cucului – explică Chuck Weiser, membru al consiliului pentru stîrpirea buruienilor din Ținutul Ward, Dakota de Nord. Are un suc acrişor, care le arde gura.“ La zece plante pe metru pătrat, păşunatul se reduce cu 50% în locul respectiv. La 20, se reduce cu 90%. La 30 de plante, „vitele nici nu mai trec pe acolo“.
Buruiana costă în prezent cele două Dakote, Montana şi Wyomingul circa 114 milioane de dolari pe an, în costuri directe şi profituri pierdute. Alberta, Manitoba şi Saskatchewan, din Canada, sînt, de asemenea, afectate. Dakota de Nord a declarat laptele cucului drept plantă nocivă încă din 1935, cerîndu-le fermierilor să o ţină sub control. Dar „erbicidele nu o pot stîrpi şi nici nu se poate smulge. Rădăcinile pot creşte pînă la şase metri adîncime“ – spune Weiser.
La începutul anilor ,80, situaţia devenise atît de disperată în Dakota de Nord, încît agenţiile locale, statale şi federale, universităţile şi proprietarii de terenuri au făcut front comun. S-au angajat să atace laptele cucului după un model care a dat rezultate în alte părţi: să dezvolte o strategie, să îşi coordoneze acţiunile, să aloce resurse adecvate şi să nu renunţe. Florida a folosit şi ea acest model, în cele din urmă, pentru a pune sub control arborele Melaleuca. Noua Zeelandă l-a utilizat pentru a eradica şobolanii pe cîteva din Insulele Pacificului. Australia l-a folosit pentru a stîrpi buruiana kochia (mătura) de pe 3.000 ha.
În Dakota de Nord, administraţia ţinuturilor a început să acopere o parte din suma cheltuită de fermieri pentru erbicide. Statul a studiat ce se poate realiza prin păscutul oilor (pentru care laptele cucului are un gust foarte bun) şi a importat mii de oi, cu păstori cu tot, din Texasul afectat de secetă, repartizîndu-le fermierilor.
Agenţiile federale din SUA şi Canada şi-au înteţit eforturile de a găsi o insectă sau un agent patogen care să poată ţine buruiana în frîu. În 1988, au dat lovitura. În număr mare, puricii de plante, Aphthona, un coleopter, ar putea „să provoace o breşă în laptele cucului – spune Weiser. Larvele îşi croiesc drum mîncînd din rădăcini şi slăbesc planta“. Ciupercile şi bacteriile termină treaba.
Biocontrolul e o idee străveche – chinezii foloseau furnici prădătoare pentru a ţine insectele erbivore la distanţă de silozuri încă de-acum mii de ani, iar dorinţa de a scăpa de rozătoare a dus, probabil, la domesticirea pisicii –, dar una cu rezultate mai degrabă discutabile. Un fluture, numit Cactoblastis cactorum (molia argentiniană), a adus sub control 6,5 milioane de hectare de teritoriu australian infestat de cactuşi Opuntia. Dar un gîndăcel introdus pentru a stăvili ciulinii invadatori îi afectează acum şi pe cei autohtoni din Statele Unite ale Americii.
Testarea şi cercetarea agenţilor biocontrolului sînt foarte costisitoare. Şi chiar biocontrolul în sine rareori îşi duce singur treaba la bun sfîrşit.
Puricii de plante folosiţi pentru a combate laptele cucului, de exemplu, nu sînt nici ei infailibili. Nu funcţionează în teren nisipos, nu dau randament pe vreme friguroasă şi au nevoie de ani întregi – pînă la zece – pentru a curăţa zonele grav infestate. Cea mai bună abordare, spun experţii, este un management integrat al dăunătorilor (IPM), care îmbină, în acest caz, oile, gîndacii şi erbicidele, acolo unde este cazul. În Dakota de Nord, cercetările arată că IPM are un avantaj suplimentar: rotirea a două sau mai multor specii de ierbivore, cum sînt oile şi vitele, şi calcularea perioadei de timp petrecute de fiecare pe o suprafaţă de păşune sporesc biodiversitatea plantelor şi îmbunătăţesc calitatea solului, mărind capacitatea sa de a rezista la dăunători.
E prea curînd pentru a anunţa o victorie, dar pentru prima dată, în aproape un secol, laptele cucului din Dakota de Nord este în scădere.

 

Managementul integrat al dăunătorilor e o abordare bună pentru a stăvili speciile invazive deja stabilite – spune Jim Carlton. Dar şi mai bun e „managementul integrat al vectorilor – prevenirea apariţiei intruşilor prin urmărirea fiecărei etape pe calea care aduce o specie din Brazilia pînă în Franţa sau din Hong Kong la San Diego. Oamenii mă întreabă mereu: „Nu cumva tot ce putea fi introdus a fost deja introdus?“ – spune Carlton. Ei bine, există o nevertebrată europeană, numită Ascidiella aspersa, care s-a aflat probabil pe chila a mii de nave din Europa în cei 500 de ani de navigaţie. Dar a apărut pentru prima dată într-un golf din Noua Anglie prin anii 1980. Pe baza acestei experienţe, aş spune că nu: nu am fost invadaţi de tot ce ne putea invada şi nici nu ne putem permite să îngăduim acest lucru.“
Va fi nevoie de acţiune politică la nivel mondial pentru a aborda problema speciilor invazive – cred Lodge şi ceilalţi. Ei sugerează că noile măsuri de securitate, mai stringente, instituite în SUA pentru a preveni activităţile teroriste, ar fi o ocazie. O dată cu ele, ar putea fi introduse măsuri de control al speciilor invazive. Experţii militari ar putea saluta o astfel de colaborare. Un articol publicat în 2004 în Parameters, revista trimestrială a Colegiului de Război al Armatei SUA, avertizează că teroriştii ar putea folosi invadatorii ca arme, pentru „a destabiliza şi a demoraliza guvernul SUA şi cetăţenii, cu timpul“.
E nevoie şi de acţiuni individuale. „Suflecaţi-vă mînecile şi apucaţi-vă de treabă“ – îndeamnă Dan Simberloff, de la Universitatea Tennessee. Mulţi au făcut-o. Poate că aţi trecut pe lîngă ei în parc sau i-aţi zărit pe marginea drumului, luptîndu-se cu caprifoiul sau cu murul Rubus armeniacus. Ce poate părea o bătălie pierdută şi un mod groaznic de a-ţi petrece duminica dă rezultate. Voluntarii se războiesc cu drobul în regiunea Peninsulei Olimpice din Washington aproape în fiecare marţi, fie ploaie, fie soare; planta tot mai creşte, dar nu într-atît încît să împiedice zborul fluturilor de prerie. În Rezervaţia Waikamoi, din Maui, voluntari ai Organizaţiei Nature Conservancy au smuls plantele de H. gardnerianum din solul pădurii, cîte o zi de sîmbătă în fiecare lună, de 14 ani încoace. Ca urmare a muncii lor, specii autohtone rare de ferigă şi muşchi cresc încă din belşug pe pămîntul de aici. În cadrul celui mai mare proiect de smuls buruieni al tuturor timpurilor, Africa de Sud foloseşte 20.000 de persoane, care doboară şi scot din rădăcini o specie de copaci intruşi ce acaparează sursele de apă. E un program care a readus apa în albii – şi respectul de sine unor cetăţeni pauperizaţi, rămaşi mult timp fără slujbe, majoritatea femei.
Au trecut 15 ani de cînd Statele Unite au intrat în perioada pe care lui Jim Carlton îi place să o numească DMC – „după midia călătoare“. Cu un preţ şocant pentru economie şi pentru natură, am învăţat ce pagube pot produce invadatorii. Unele sînt permanente. Oricît s-ar mai înlocui acum apa de balast, midiile călătoare tot nu vor fi eradicate din Marile Lacuri. Oricît s-ar afuma conteinerele de transport, castanul nord-american (Castanea dentata), regele pădurilor din estul Americii de Nord, distrus de o ciupercă invazivă, nu va mai fi repus în drepturi. Multe ecosisteme au devenit, pur şi simplu, de nerecunoscut; pentru acestea, nu mai există cale de întoarcere.
Dar ceea ce încă mai avem este infinit mai de preţ. Ar fi mai mult decît o prostie să stăm să ne uităm cum va fi distrus. Generaţiile viitoare ar considera-o de neiertat.

Text: Susan Mcgrath

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din martie 2005)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*