Pămînturi venerate

William Henry Jackson l-a fotografiat pe artistul Thomas Moran la Yellowstone, care a devenit primul parc naţional din lume, în 1872. Foto: Biblioteca East Hampton, Colecţia Long Island

Nimic nu e sigur.

Peisajul şi amintirea se combină pentru a ne spune că anumite locuri sunt deosebite, consfinţite ca atare de însuşirile lor naturale extraordinare şi de consensul social. Numim aceste locuri parcuri şi considerăm că sunt ceva de la sine înţeles. Unele sunt mari, spectaculoase şi sălbatice – precum Parcul Naţional Yellowstone şi Parcul Naţional Kruger. Altele sunt de interes strict local – de pildă, Parc des Buttes-Chaumont, aşezat într-un cartier aglomerat al Parisului. Multe sunt ameninţate de presiuni din partea comunităţilor care le înconjoară, cu toate că suntem tot mai dornici de clipele de răgaz pe care ni le oferă. Dedicăm cea mai mare parte a acestui număr celor mai preţuite locaţii naturale de pe pământ. David Quammen supervizează dezbaterea pe o temă care, în linii mari, ar fi „parcuri versus oameni“. Jennifer Ackerman discută despre rolul parcurilor în mediul urban. În volumul său din 1995 Peisaj şi amintire, istoricul social Simon Schama scria: „Toate peisajele noastre, de la parcul din oraş până la drumeţia pe munte, poartă amprenta veşnicelor noastre obsesii.“ Obsesiile umane nu sunt întotdeauna plăcute. Dar aceste peisaje alese – parcuri de toate felurile – ar putea arăta tot ce avem mai bun în noi.Editorul

Un parc naţional este, în cele mai multe cazuri, un act profund ambivalent în interesul colectivităţii: fantezist dar chibzuit, egoist dar şi cu spirit de sacrificiu, local dar şi global ca semnificaţie. Spre deosebire de un imn naţional sau de un drapel naţional, un parc naţional există în dimensiunile concrete ale geografiei, biologiei şi economiei – precum şi într-o dimensiune simbolică. Are locuitori vii şi graniţe fizice. Are beneficii şi costuri. Are prieteni şi, uneori, duşmani. Are o aură de permanenţă sacră, ca loc ales de societate pentru a fi protejat pentru totdeauna. Dar cât durează acest „totdeauna“?
În ultimele două decenii, a existat un soi de reacţie adversă la ideea de parcuri naţionale – sau cel puţin la forma cea mai rigidă şi mai arogantă a acestei idei. Simplist formulat, tema este „parcuri versus oameni“. Esenţa criticii este că obiectivele conservării mediului nu pot fi atinse pur şi simplu prin delimitarea unor parcele de peisaj, etichetarea lor drept „parcuri“ şi evacuarea sau excluderea unor oameni nevoiaşi care vor să trăiască şi ei acolo. {i nu se poate spune că nu e adevărat. Abordarea ideii de conservare a mediului prin îngrădire este neproductivă politic pe o planetă cu şase miliarde şi jumătate de oameni; în egală măsură, aşa ceva este inuman şi nedrept. Beneficiile sunt savurate în principal de membrii prosperi ai societăţii, aflaţi la distanţă, în timp ce costurile sunt plătite în principal de oamenii care se luptă, fără nicio putere, în peisajul din apropiere. „Salvaţi animalele, ţineţi oamenii departe!“ este o strategie care nu poate şi nu trebuie să funcţioneze. Ducând însă acest argument la extrem, iată ce obţineţi: Protejarea diversităţii biologice şi a peisajului prin crearea de parcuri naţionale este doar o altă formă elitistă de imperialism cultural.
Punctul de vedere opus, tot în formele sale extreme, este că parcurile trebuie să fie parcuri, protecţia trebuie să protejeze şi dacă în acest scop sunt necesare garduri de sârmă şi paznici înarmaţi, aşa să fie.
Niciuna dintre aceste viziuni nu este pe de-a-ntregul greşită sau pe de-a-ntregul corectă. Dar reconcilierea lor nu e lucru uşor. „Discursul despre parcuri este dus până la limită“ – arată un comentariu îngrijorat, publicat recent în revista Biologia conservării de Kent H. Redford, de la Societatea pentru Conservarea Naturii Sălbatice, împreună cu doi colegi. Articolul lor de bun-simţ este intitulat Parcurile ca sibboleturi. Un sibbolet e, în caz că aţi uitat terminologia Vechiului Testament, un soi de parolă care demonstrează loialitatea faţă de un anumit grup sau de o idee fixă. Însuşi cuvântul „parc“ – spun Redford şi coautorii – a devenit „un termen cu textură grosolană, tot mai lipsit de sens“, utilizat acum de conservaţionişti şi activişti, în principal pentru a se trosni unul pe altul în moalele capului. Acest tip de discurs fragil – subliniază eseul – înseamnă „veşti proaste atât pentru zonele protejate, cât şi pentru oamenii care trăiesc în interiorul sau în apropierea lor.“
Iar acum se trece dincolo de stadiul de discurs. În mai 2005, peste o sută de oameni înarmaţi au ocupat o tabără de cercetare şi administrare din Parcul Naţional Laguna del Tigre, din Guatemala, cerând recunoaşterea statutului lor de colonişti în perimetrul protejat, şi, după oarecare parlamentări, au luat patru ostatici. În final, cererile lor au fost îndeplinite. Patru luni mai târziu, în Kenya, ministrul pentru turism şi vânătoare a anunţat că Parcul Naţional Amboseli avea să fie retrogradat la statutul de rezervaţie naturală şi redat unui consiliu de guvernare al populaţiei maasai, proprietarii iniţiali ai regiunii. Amboseli, un peisaj divers, celebru în special pentru elefanţii săi, este considerat un giuvaer al conservării mediului din Africa de Est. Într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Kenyei, 29 de organizaţii s-au plâns că această retrogradare, făcută în absenţa oricăror consultări, în urma publicării unui anunţ în Monitorul Oficial kenyan, era ilegală.
Eforturi similare de desfiinţare oficială a unor parcuri naţionale se vor produce probabil în curând, pe măsură ce noi, cetăţenii diferitelor ţări, descoperim că apetitul nostru pe termen scurt este mai irezistibil decât idealurile noastre pe termen lung. Parcurile naţionale există în dimensiunile politicii şi ale timpului. Ceea ce s-a făcut, oricât de nobil şi de vizionar ar fi, poate fi desfăcut.

Desigur, parcurile naţionale nu sunt alfa şi omega în conservarea naturii. Ele reprezintă doar o metodă, un instrument, puţin mai vizibil şi mai complex decât celelalte. În multe ţări există alte forme de protejare a mediului – adăposturi pentru faună, rezervaţii de vânătoare, zone sălbatice cu statut special, réserve naturelle intégrale (în Madagascar), zapovednik (în Rusia) şi altele. Un organism internaţional, Uniunea Mondială pentru Conservarea Mediului, defineşte cinci categorii de zone protejate, altele decât parcurile naţionale, iar aceste cinci categorii includ peste 60 la sută din totalul acestor zone de pe glob. Parcurile naţionale, în sensul strict al cuvântului, reprezintă numai 22,7 la sută din suprafaţa totală.
Însă niciuna dintre aceste alte forme de protecţie nu reprezintă ceea ce reprezintă un parc naţional. Niciuna nu pune cetăţenia naţională într-o asemenea relaţie specială – de beneficiar, în prezent, şi garant pentru viitor – cu un colţ preţios din natură. Numai parcurile naţionale fac asta. Ele vorbesc mai clar, cu mai multă mândrie despre darurile speciale ale unei ţări şi despre idealurile ei.
Parcul Naţional Serengeti spune întregii lumi că poporul din Tanzania, acceptând povara anumitor inconveniente, se consideră privilegiat să găzduiască în cadrul graniţelor sale o uriaşă savană plină de lei – veniţi să vedeţi. Parcul Naţional Galápagos depune mărturie că ecuadorienii nu cunosc doar extraordinarele bogăţii biologice (inclusiv bogăţiile marine) ale arhipelagului, ci şi rolul crucial jucat de acesta, prin intermediul lui Charles Darwin, în istoria ştiinţei. Parcul Naţional Ujung Kulon, situat în extremitatea vestică a Javei, dovedeşte angajamentul Indoneziei de a susţine supravieţuirea rinocerului de Java, o specie în pragul dispariţiei. Parcul Naţional Fiordland ne reaminteşte că Noua Zeelandă este Norvegia Sudului.
Diversitatea originilor şi felul în care s-au schimbat, de-a lungul timpului, semnificaţiile parcurilor naţionale constituie, în parte, cauza situaţiei lor complicate. Parcul Naţional Gir, din India, de pildă, situat în pădurile uscate şi dealurile stâncoase aflate la sud-est de un oraş numit Junagadh, în statul Gujarat, şi-a primit actuala destinaţie abia în 1975. Este înconjurat de Adăpostul pentru Fauna Sălbatică Gir, care a fost înfiinţat în 1965, şi e administrat sub incidenţa unor reglementări uşor diferite, care acceptă statutul de rezidenţi permanenţi (în centura exterioară a adăpostului, dar nu şi în parcul din mijlocul său) pentru populaţia locală de crescători de vite, cunoscută drept maldharis. Parcul şi adăpostul însumează 1.410 kilometri pătraţi, habitatul natural al ultimelor exemplare sălbatice de leu asiatic, Panthera leo persica. Deşi poate străinii consideră că tigrul e marea felină reprezentativă a Indiei, de fapt, leul încă deţine un loc important în cadrul credinţelor hinduse, fiind socotit, până recent, animalul naţional al Indiei. Populaţia de lei din Gir e acum strict protejată împotriva vânătorii şi a altor forme directe de agresiune. Dar parcul şi zona sa tampon nu ar exista în prezent dacă, acum peste o sută de ani, parcă presimţind cursul vremii, un potentat local, nababul din Junagadh, pentru care leul era preţios în primul rând ca vânat, nu ar fi acţionat în acest sens.
Până şi nababul a reuşit să înţeleagă, cu ajutorul paznicilor săi de vânătoare, că aceşti lei din Gir fuseseră vânaţi prea mult, fapt care făcuse ca numărul de exemplare să scadă periculos. Ca atare, la începutul secolului al XX-lea, el a interzis temporar împuşcarea leilor, protejând Pădurea Gir ca pe o rezervaţie de facto pentru fauna sălbatică. Motivele sale erau practice: era mândru să aibă lei pe teritoriul regatului său, îi plăcea să invite la vânătoare oaspeţi de seamă (de pildă, viceregele britanic, lordul Curzon) şi a constatat că o oarecare abţinere temporară era necesară, pentru ca leii să nu dispară complet. Moratoriul nababului a devenit, în cele din urmă, o soluţie adoptată la nivel naţional, pentru a nu permite dispariţia leului asiatic.
Parcurile naţionale Kruger, din Africa de Sud, şi Kakadu, din Australia, sunt alte exemple în care acte importante de protejare a mediului au fost generate de realităţi politice complicate, chiar criticabile. Kruger a fost proclamat parc naţional în 1926, de către guvernul epocii, condus de albi, fără o prea mare preocupare pentru localnicii africani, ale căror pământuri strămoşeşti erau în joc. În prezent, statutul său protejat îl transformă într-o valoare economică uriaşă pentru Africa de Sud postcolonialistă, postapartheid. Kakadu a fost înfiinţat pe etape, între 1979 şi 1991, reflectând o înţelegere neobişnuită, în trei, între vechii proprietari aborigeni (care au dorit titluri oficiale pentru pământurile lor ancestrale), guvernul Australiei (care voia o rezervaţie naturală în zona mlăştinoasă a Teritoriilor de Nord) şi reprezentanţii industriei miniere (care aveau drepturi asupra unor minereuri din zonă şi sperau să le exploateze). Kakadu este un loc splendid – cel mai mare refugiu din lume pentru crocodili şi cacadu – care, întâmplător, înglobează şi o mină de uraniu.

Kakadu e o uriaşă rezervaţie aborigenă, una dintre zonele sălbatice ale lumii cel mai armonios locuite de oameni. Alături de Amboseli şi Gir, ea demonstrează un mare adevăr: parcurile naţionale nu sunt, în general, suficient de mari pentru a asigura conservarea unor ecosisteme complete, incluzând toate resursele şi procesele care vin din exterior dar se repercutează asupra rezervaţiei, toate păsările migratoare şi toate speciile indigene de erbivore şi animale de pradă, dintre care unele trăiesc în densităţi scăzute, având astfel nevoie de suprafeţe foarte mari pentru a susţine o populaţie viabilă. Graniţele unui parc naţional, în mai toate cazurile, sunt linii artificiale (uneori drepte, alteori curbe), care nu acoperă complet existenţa ecologică a populaţiilor de plante şi de animale care trăiesc în interiorul acestui perimetru sau îl vizitează. Aceste graniţe reprezintă doar o membrană statutară prin care parcul, ca o celulă vie, trebuie să fie capabil să respire.
Până şi primul şi cel mai celebru dintre parcurile americane, Yellowstone, suferă aceste limitări. Graniţele sale sunt, de cele mai multe ori, rectilinii – spre deosebire de cele ale ecosistemului său. Parcul Naţional Yellowstone acoperă aproape 9.000 de kilometri pătraţi de păduri, păşuni şi ape, o parcelă de teren având forma unei cutii, cu laturile de aproximativ 87 şi respectiv 101 kilometri. Este relativ mare pentru un parc, dar nu suficient de mare pentru a susţine sănătatea pe termen lung a populaţiei de urşi grizzly (denumirea sub care este cunoscut în zonă ursul brun, Ursus arctos). Ce ar mai fi Yellowstone fără ursul grizzly, specia sa distinctivă? O parodie tristă, dramatică a fostei sale realităţi, nu ceea ce doresc americanii să fie. Iată de ce toate discuţiile ştiinţifice şi politice despre statutul ursului grizzly din Yellowstone – Este în siguranţă sau încă e ameninţat? Ar trebui scos de pe lista speciilor protejate prin Legea speciilor periclitate? – vizează nu graniţele rectilinii ale parcului, ci un perimetru mai larg, cunoscut drept Marele Ecosistem Yellowstone (GYE), o întindere de forma unei amibe, definită de limitele unor păduri alăturate şi de alte porţiuni de peisaj relativ neperturbate. GYE mai include Parcul Naţional Grand Teton, porţiuni din şase păduri naţionale şi alte terenuri publice şi private, însumând peste 72.000 kilometri pătraţi. Urşii folosesc aceste pământuri fără a ţine cont de atribuirile stabilite prin lege sau de graniţele de pe hartă.
Ca să reţinem urşii grizzly în interiorul Parcului Yellowstone – pentru ca şi strănepoţii noştri să mai aibă o şansă de a zări vreunul cum mănâncă trifoi şi rădăcini în Valea Hayden sau cum devorează un cadavru de elan pe malul Râului Lamar – va fi necesar să protejăm fiecare acru posibil din habitatul lor actual, atât în afara parcului, cât şi în interior.
Pe de altă parte, salvarea ursului grizzly nu e un scop articulat în legislaţia prin care s-a înfiinţat Parcul Yellowstone, aşa cum a fost aprobată de Congres şi promulgată de Ulysses S. Grant în primăvara lui 1872. După ce delimitează suprafaţa respectivă, legea spune doar că „a fost destinată şi stabilită ca parc public sau loc de distracţii, pentru beneficiul şi plăcerea oamenilor“ şi că oricine îndrăzneşte să se stabilească acolo încalcă legea. Minţile luminate ale celui de-al 42-lea Congres nici nu bănuiau că zona de la sud de graniţa cu Canada va deveni atât de rară şi de preţioasă nu numai pentru că acest loc de relaxare le va oferi oamenilor desfătări, ci şi pentru că va fi adăpostul celui mai de temut mamifer din America de Nord. Ca şi în cazul altor legiferări, inclusiv Constituţia Statelor Unite, a rămas la latitudinea generaţiilor următoare să exploreze şi să extindă înţelesul lapidar al textului original.
Circumstanţele şi valorile în schimbare nu împing întotdeauna o societate spre o mai profundă apreciere a parcurilor sale naţionale şi a altor zone protejate. Uneori, aceste schimbări merg chiar în direcţie opusă, după cum demonstrează situaţia Parcului Amboseli. Disputa actuală care urmăreşte deschiderea Refugiului Naţional Arctic pentru Viaţă Sălbatică (ANWR) pentru forajul petrolier este un alt exemplu similar. Această dispută ar trebui să ne alerteze, dacă suntem atenţi, asupra faptului că şi Yellowstone, Gir şi Serengeti ar putea fi desfiinţate în mod oficial, dacă presiunile populaţiei umane în continuă creştere vor copleşi decizia politică de a păstra, de la caz la caz, ceva minunat doar de dragul acelui ceva şi de dragul generaţiilor următoare.
În lumea profesioniştilor conservării mediului există o zicală amară: „Toate victoriile sunt temporare; numai înfrângerile sunt permanente.“ Aceasta se aplică în mod egal bătăliei purtate pentru ANWR şi pentru Legea Yellowstone din 1872. Dar iată şi propunerea mea, o variantă ceva mai veselă: „Parcurile noastre naţionale sunt bune doar în măsura în care le preţuim.“

Eseu de David Quammen

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2006)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*