Regatul de Savană al Indiei

Vânaţi până la dispariţie într-o mare parte din India, tigrii supravieţuiesc în Kaziranga. Foto: Steve Winter

O sută de tigri, mii de rinoceri şi bivoli indieni fac din Parcul Naţional Kaziranga Regatul de Savană al Indiei.

Rhinoceros unicornis, care arată ca şi cum ar avea fundul blindat – cântăreşte cât o maşină 4×4. Numai rinocerul-african-alb îl depăşeşte. Doar rinocerul de Sumatra (cu 350 de exemplare sau mai puţin) şi cel de ava (cu 50 sau mai puţin) sunt mai periclitaţi. Odinioară des întâlnit din Pakistan până în Myanmar, R. unicornis are astăzi mai puţin de 2.700 de exemplare. Un sfert dintre ele se află în zece mici rezervaţii din Nordul Indiei şi din Nepalul învecinat. Restul – cam 2.000 la ultima numărătoare – trăiesc în Parcul Naţional Kaziranga, o rezervaţie de 860 de kilometri pătraţi, care cuprinde 80 km din Fluviul Brahmaputra, cu insulele sale de nisip, câteva zone spre nord şi o porţiune mult mai vastă din luncă spre sud. Dacă nu punem la socoteală suprafaţa fluviului, asta înseamnă cam patru rinoceri indieni irascibili, bine blindaţi cu platoşele lor primitive, la fiecare kilometru pătrat al parcului.
Acum un secol, rămăseseră mai puţin de 200 în statul Assam, din Nordul Indiei. Agricultura ocupase cea mai mare parte din văile fertile ale fluviului, vitale pentru rinoceri, iar supravieţuitorii erau vânaţi necontenit de vânătorii de trofee şi de braconieri. În 1908, Kaziranga a devenit rezervaţie tocmai pentru a salva rinocerii. La început, adăpostea vreo 12 exemplare. Dar, de-a lungul anilor, rezervaţia a fost extinsă; în 1974, a primit statutul de parc naţional, iar în 1985 a fost inclusă în Patrimoniul Mondial. La sfârşitul anilor ’90, s-a extins din nou, dublându-şi suprafaţa (cu toate că rămân de rezolvat probleme juridice). Acum, principalul sanctuar al rinocerilor din Asia şi sursă pentru popularea altor rezervaţii, Kaziranga joacă un rol cheie în viitorul lui R. unicornis.
Un succes răsunător în domeniul conservării, parcul mai adăposteşte aproape 1.300 de elefanţi asiatici; 1.800 de bivoli indieni, cea mai mare populaţie de pe glob; probabil 9.000 de cerbi porc, 800 de cerbi Barasingha (un sanctuar cheie pentru această specie pe cale de dispariţie); zeci de sambari, asemănători cerbilor canadieni, şi sute de mistreţi.
Asta înseamnă milioane de kilograme de pradă. Totuşi pe aici nu umblă nici lupi, nici câini sălbatici. Urşii buzaţi din partea locului se hrănesc cu termite şi vegetaţie, în timp ce leoparzii preferă să vâneze în pădurile din jur. Când cerbii porc dau alarma fornăind sau când bivolii îşi întorc la unison capetele cu coarne ca secera în aceeaşi direcţie, probabil că se apropie ceva vărgat, cu labe imense.
Cozile brusc ridicate ale căprioarelor m-au avertizat: vin tigrii. Unul venise la un loc de adăpat al lacului aproape secat, la o aruncătură de băţ de mine, dar nu l-am putut zări. Mă uitam prea jos. Întâi am văzut nişte picioare. Pe urmă, o felină de vreo 225 kg, făcută parcă din flăcări, ce se ivea ameninţător deasupra celei mai înalte căprioare. Apoi, vânătorul şi vânatul au dispărut, lăsându-mă să privesc doar firele înalte de iarbă care încadraseră pentru o clipă silueta tigrului.
Din cauza despăduririlor masive şi a braconajului, dar şi a slabei protecţii din multe rezervaţii, majoritatea tigrilor din India au dispărut în ultimii 25 de ani. Dar în Kaziranga pare să le meargă bine. Estimarea oficială se ridică la 90-100, alcătuind în prezent poate cea mai densă populaţie din lume.
Cum de poate parcul ăsta, de dimensiuni modeste, să găzduiască atâtea animale mari? Răspunsul vine de la fluviu. În timpul ploilor musonice de vară, el se revarsă şi, până la retragerea apelor, va depune în luncă un nou strat de aluviuni încărcate cu nutrienţi. Rogozul şi diverse ierburi înalte cresc din nămol într-o abundenţă luxuriantă. Specialitatea lor este să transforme lumina solară în tulpini nelemnoase pline de amidon – hrană cu valoare energetică mare, crescând în lanuri care ating şase metri înălţime.
Avem impresia că pădurile subtropicale au cele mai multe specii sălbatice şi cea mai mare nevoie de conservare. Dar savanele din câmpiile aluvionare sunt mult mai rare şi mai bogate în animale indigene mari. Kaziranga are şi pajişti naturale cu ierburi scurte, iar mulţimea vieţuitoarelor rivalizează cu cea din celebrele rezervaţii africane.
Puţin mai sus, arbori precum nimul formează coronamente aerisite, prin care se întreţes liane, înconjurând trunchiurile pe care se caţără maimuţe-rhesus. Papagali Alexandru şi păsăririnocer cu două coarne împodobesc crengile.

Dacă ciuleşti urechile, auzi vocile a sute de alte specii de păsări, ca o mulţime care ovaţionează în depărtare.
Lacuri superficiale, create de inundaţii şi reumplute periodic cu apă şi peşti, modelează peisajul. Păsările de apă migratoare, de la gâşte indiene la călifari roşii, se adună iarna în luncile din Kaziranga, alături de pelicani filipinezi şi berze cu gât negru. În timp ce vulturii pescari ai lui Pallas scot prada din bălţi, vidrele aflate la vânătoare sar din apă ca delfinii. În Brahmaputra, am văzut chiar delfini de Gange lungi de doi metri ridicându-se de la suprafaţa apei. Periclitate în cea mai mare parte a habitatului lor, aceste mamifere par să reziste în parc, pe toată lungimea fluviului, nestingherite de pescuitul intensiv sau de năvoade.
Într-o după-amiază fierbinte, Budheswar Konwar, ghidul meu, a oprit jeepul ca să mute din drum un alt animal acvatic – o ţestoasă cort indiană. Noi, ceilalţi, am coborât ca să ne dezmorţim şi s-o urmărim. Când m-am întors să mă uit în partea cealaltă, priveliştea era înspăimântătoare.
„Rinocer!“ Venea spre noi în galop.
Aceste tancuri vii pot sprinta cu peste 40 km pe oră. Vizitatorii (Kaziranga primeşte anual aproximativ 70.000 de turişti indieni şi 4.000 de turişti străini) trebuie să fie însoţiţi de un paznic înarmat al parcului – şi nu degeaba. Nu am avut timp să sărim în maşină şi să ne îndepărtăm, aşa că Ajit Hazarika a tras. A fost un foc tras în grabă, dar perfect plasat. Glonţul a spulberat ţărâna la câţiva centimetri de piciorul din faţă al atacatorului. Combinat cu zgomotul puştii, a fost suficient ca să-l facă pe rinocer, aflat la doi paşi de noi, să schimbe direcţia.
Zece minute mai târziu, traversam pădurea pe un drum forestier, când o femelă rinocer, proaspăt tăvălită prin noroi, ne-a ieşit în cale, urmată de un pui la fel de murdar, de cam două treimi din mărimea ei. În lumina blândă a pădurii, mergând pe florile roşii căzute dintr-un arbore de mătase, cei doi au încetinit şi s-au adulmecat. În spate a apărut un al doilea adolescent. Apoi, toţi trei au dispărut pe partea cealaltă.
Am aşteptat puţin şi am pornit mai departe, doar ca s-o descoperim pe mama rinocer năpustindu-se printre copaci într-o direcţie ce se intersecta cu a noastră. Pe drumul accidentat nu era nicio şansă să dăm înapoi, nicio speranţă să accelerăm ca să scăpăm de bucluc. Hazarika, aflat pe scaunul de lângă şofer, nici nu a reuşit să tragă, că femela plină de noroi a şi izbit jeepul, pe care îl depăşea sensibil în greutate. Uşa de lângă el a cedat. Mi-am dat seama că rinocerul ne împingea maşina către marginea drumului, săltând-o pe două roţi, aşa că ar fi mai bine să mă pregătesc să sar înainte să ne răstoarne.
Spre deosebire de rinocerii africani, rinocerii indieni nu împung inamicul cu cornul de pe cap.
Ei muşcă cu incisivii inferiori, mari şi ascuţiţi.
Dinţii femelei lăsau urme adânci în oţelul maşinii. La naiba!
Konwar stabilise o regulă pentru Kaziranga: „E interzis să vă speriaţi.“ Eu tocmai o încălcam, în timp ce el apăsa pe acceleraţie, încercând să pornească. În sfârşit, maşina s-a echilibrat şi a reuşit să se pună în mişcare. Dar rinocerul ne-a urmat imediat şi am mai tremurat preţ de vreo sută de metri.
Destinaţia noastră era un loc unde, în jurul unui cadavru de rinocer, fuseseră văzute urmele a doi tigri. Tigrii ucid cam 15% din puii de rinocer din Kaziranga. Acest cadavru arăta că tigrii doborâseră un adult – o iniţiativă riscantă, rar întâlnită.
Cea mai gravă ameninţare la adresa rinocerilor vine tot din partea oamenilor. De aceea, Kaziranga are aproape 600 de paznici pe teren, interpuşi între nişte animale mari, greu de stăpânit, şi braconieri. Ei au 130 de tabere operative, unele construite din beton, restul din buşteni şi stuf, toate pe piloni. Paznicii marchează pe stâlpi nivelul inundaţiilor; în unii ani, semnul ajunge pe un stâlp de la etajul superior. În grupuri de doi sau trei, oamenii se deplasează pe jos, pe elefanţi sau cu barca. Patrulele de după-amiază termină după lăsarea întunericului. Cu mult înaintea zorilor, paznicii se trezesc pentru o altă ieşire, oprindu-se mai întâi la un altar modest, închinat zeiţei Kakoma, ca să se roage şi de astă-dată pentru o tură ferită de pericole. Când e lună plină, echipele rămân pe teren toată noaptea.
Misiunea nu se termină niciodată. Celor care sunt prinşi pescuind în fluviu sau în lacuri li se confiscă plasele şi pot primi amenzi. Vitele şi caprele care pasc în parc trebuie gonite acasă, către păşunile satului. Şi mai des însă, paznicii sunt chemaţi să ducă animalele sălbatice din sate şi de pe câmpuri înapoi în Kaziranga.

Toate astea sunt muncă de rutină, în comparaţie cu înfruntarea braconierilor de rinoceri. Coarnele animalelor – alcătuite din fibre aglutinate de cheratină, aceeaşi substanţă care se găseşte în copite şi în păr – sunt căutate în Orientul Mijlociu pentru confecţionarea mânerelor de pumnal şi apreciate şi mai mult în Asia pentru pretinsele lor puteri medicinale. Pe piaţa neagră, un singur corn aduce peste 30.000 $, ceea ce îl face o marfă letală.
Din 1985 până în 2005, au fost împuşcaţi ilegal 447 de rinoceri în Kaziranga şi mai mulţi paznici; la rândul lor, aceştia au ucis 90 de braconieri şi au arestat 663. Din 1998, numărul de rinoceri vânaţi anual a scăzut sub nouă – apoi, în 2007, a crescut la 18. Până în a cincea săptămână din 2008, când am ajuns eu, alţi cinci fuseseră doborâţi. Unul era un pui, ucis pentru un ciot de corn. Cornul mamei rănite a fost tăiat când era încă vie. A durat două zile până a murit.
O serie de arestări au înăbuşit valul de braconaj la rinoceri, deşi, judecând după experienţa din trecut, mai devreme sau mai târziu vor apărea alţi braconieri. Dar parcul mai are o problemă majoră – una pe care nimeni nu o poate rezolva.
Kaziranga are nevoie de o suprafaţă mult mai mare pentru a-şi menţine fauna spectaculoasă. În timpul inundaţiilor abundente, când pământul dispare sub curenţii maronii ai Brahmaputrei, animalele sălbatice fug din rezervaţie. Aşa au făcut mereu. Dar astăzi, oriunde s-ar duce, ele dau peste tot mai mulţi oameni. Până la marginea sudică a Kazirangăi te poţi pierde în iarba înaltă, dar dincolo de ea, te trezeşti printre copii, câini, găini, capre şi kilometri de câmpuri de orez. Puţin mai încolo, dai de un şopron unde zace o vacă apatică, rănită la gât de un tigru, în timp ce Nijara Nath povesteşte cum a descoperit felina în timpul nopţii, în grajdul de lângă casă. Când culturile încep să se coacă, soţul ei, Indeswar, petrece multe nopţi la marginea parcelei lor, încercând să alunge erbivorele, de la graţioasele căprioare la rinocerii care lasă, cu fiecare pas, gropi în câmpul de orez. Pe soţii Nath nu-i supără parcul – vărul lui Indeswar câştigă bine ca bucătar la o pensiune –, dar ar vrea ca birocraţia să fie mai eficientă în a compensa oamenii pentru daunele provocate de animalele sălbatice. „În unii ani, avem pierderi mari, în alţii mai mici, dar ele există mereu“ – a spus Indeswar.
Aşezările umane se dezvoltă chiar mai aproape, în partea nordică a parcului. De sus, dintr-un turn de observaţie, am văzut numai animale domestice – cirezi de bivoli şi vite – păscând în luncile din parc. Deoarece cirezile au păscut aici înainte de extinderea rezervaţiei în anii ’90, autorităţile au lăsat practica să continue. Dar zona are parte de mai multe conflicte din cauza elefanţilor decât oricare alta din Assam – ea se află pe o rută de migraţie a turmelor, prin ultimele fâşii de pădure dintre Kaziranga şi înălţimile nordice de la poalele Himalayei.
În timpul viiturilor, animalele migrează şi către sud, spre Dealurile Karbi. Cinci culoare de trecere între habitate, mici, dar absolut vitale, au fost recent create în parc pentru a le uşura călătoria. Pe parcurs, animalele trebuie să traverseze Drumul Naţional 37, principala rută de transport de la est la vest. Pentru a încetini traficul camioanelor în locurile de traversare cele mai folosite, paznicii instalează un slalom de bariere. Cu toate astea, elefanţi, rinoceri, pitoni şi căprioare sunt ucise de autovehicule aproape în fiecare an. O propunere de a lărgi drumul la patru benzi i-a îngrozit pe ecologiştii indieni.
„Dacă DN 37 devine autostradă, sfârşitul pentru Kaziranga e aproape“ – a declarat Asad Rahmani, directorul Societăţii de Istorie Naturală din Bombay. Oficialităţile se gândesc să renunţe la cele patru benzi şi să îmbunătăţească un drum paralel la nord de fluviu. „Trebuie să ţinem sub control şi dezvoltarea din alte părţi. Guvernul ar trebui să cumpere teren pentru mai multe culoare de migraţie, pentru ca Parcul Kaziranga să nu ajungă să fie izolat“ – a spus el.
Chiar dacă legăturile spre Dealurile Karbi sunt consolidate, ce se va întâmpla cu dealurile? Dar cu regiunile înalte de la poalele Himalayei? Tăietorii de lemne, lucrătorii de la carierele de piatră, păstorii şi alţi nou veniţi ocupă în fiecare an tot mai mult din pădurile deţinute de stat, fragmentând un coronament continuu în nişte pante despădurite, sortite eroziunii. E bine că India a înfiinţat o Rezervaţie de Elefanţi Kaziranga Karbi Anglong, care se întinde mult către sud, şi o Rezervaţie de Tigri Kaziranga, care ajunge departe spre nord. Dar în stadiul acesta, ele nu sunt decât nişte linii dătătoare de speranţă pe o hartă, iar porţiunile care nu ţin de parc continuă să se umple de oameni avizi de pământ.
Provocarea constă în a conecta cât mai bine teritoriile protejate. Dacă obstacolele încep să pară copleşitoare, gândiţi-vă la paznicii devotaţi de la avanposturile solitare, la Budheswar Konwar şi la regula din ţinutul rinocerilor. Mai ţineţi minte?
„E interzis să vă speriaţi.“

Text: Douglas H. Chadwick

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2010)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*