Vântul schimbării pe mare

Barcă destinată pescuitului de ton, Insulele Solomon. Foto: Jonathan Clay

Prea multe cârlige în apă. Asta e problema cu pescuitul din ziua de azi.

Aruncând năvodul din mici ambarcaţiuni sau din traulere industriale gigantice, pescarii scot anual din mare 77,9 milioane de tone de viaţă sălbatică. Un studiu recent sugerează că apetitul nostru actual ar putea duce în curând la o prăbuşire a rezervelor de peşte la nivel mondial.

Chiar înaintea răsăritului, lângă portul Honolulu are loc o întrunire a celor interesaţi de peşte şi fructe de mare. Peste douăzeci de cumpărători pătrund în depozitul United Fishing Agency, purtând hanorace de iarnă peste cămăşile havaiene, pentru a-i proteja de gerul depozitului frigorific. Îşi deschid mobilele şi îşi sună clienţii din Tokio, Los Angeles, Honolulu – peste tot unde se consumă peşte scump – şi aşteaptă.

În scurt timp, marile porţi orientate spre ocean, prin care e aprovizionat depozitul, se deschid şi începe o paradă a platformelor cu carcase marine. Toni de grosimea unei roţi de căruţă. Makaira şi espadon, cu extremităţile tăiate, cu corpurile aliniate precum nişte grinzi de construcţii de un gri mat. Opahul cu buze groase şi cu ochii cât un puc de hochei, tivit cu auriu. Cu toţii îşi ocupă locul în hală.
Licitatorii extrag mostre din peşti şi expun fleicile pe burţile albe, lipsite de viaţă. Cumpărătorii pipăie mostrele, încercând să le afle calităţile după culoare, aspect, textură şi conţinutul de grăsime. Pe măsură ce instrucţiunile sosesc prin telefon, ofertele sunt comunicate licitatorilor prin gesturi misterioase ale mâinilor. Bucăţele de hârtie cu mâzgălituri indescifrabile sunt lipite de părţile laterale ale peştilor la finalizarea vânzării. Rând pe rând, peştii sunt licitaţi şi vânduţi ofertantului care propune cel mai bun preţ. Astfel, bogăţia marină a Pacificului Central şi de Nord se împarte între cei mai avuţi cumpărători ai lumii.

Anual, peste 77,9 milioane de tone de peşti, scoici şi crustacee sunt pescuite din ocean – cam de 45 de ori greutatea tuturor locuitorilor României. Managerii zonelor piscicole numesc această cantitate impresionantă de viaţă sălbatică, vânată în masă, captura globală, iar mulţi dintre ei susţin că în ultimul deceniu recolta a fost relativ constantă. Dar un studiu în curs de desfăşurare efectuat de Daniel Pauly, cercetător pe probleme piscicole la Universitatea din Columbia Britanică, împreună cu Enric Sala, un bursier National Geographic, sugerează că această captură globală nu e nici constantă, nici corect împărţită între naţiunile lumii. În cadrul acestui studiu, intitulat SeafoodPrint şi sprijinit de Pew Charitable Trusts şi de National Geographic, cercetătorii arată ce cred ei că ar trebui făcut pentru salvarea mărilor.
Ei speră că studiul va duce la corectarea unei prejudecăţi răspândite. Publicul apreciază impactul asupra mării al unei ţări în funcţie de mărimea tonajului brut al peştilor capturaţi. Dar s-a demonstrat că aceasta  oferă o imagine deformată a impactului real, sau a amprentei piscicole, asupra vieţii marine. „Problema e că fiecare peşte e diferit – spune Pauly. Un kilogram de ton e echivalent cu aproximativ de o sută de ori amprenta piscicolă a unui kilogram de sardine.“

Discrepanţa provine din faptul că tonul e un prădător de top, adică se află foarte sus în lanţul trofic. Tonii cei mai mari consumă cantităţi enorme de peşte, inclusiv prădători de nivel mediu, precum macroul, care, la rândul lor, se hrănesc cu peşti precum hamsiile, care mănâncă microscopicele copepode. Un ton mare trebuie să mănânce echivalentul propriei greutăţi la fiecare zece zile pentru a rămâne în viaţă, deci un singur ton de 450 kg are nevoie anual de nu mai puţin de 15.000 de peşti mai mici. Astfel de lanţuri trofice există la nivelul tuturor ecosistemelor oceanului planetar, fiecare cu prădătorul său în vârf. Orice peşte mare – un espadon din Pacific, un rechin-mako din Atlantic, un somon-regal din Alaska, un biban de mare chilian – depinde de câteva verigi ale lanţului trofic.

Pentru a înţelege mai exact cum a folosit fiecare naţiune resursele mării, cercetătorii de la SeafoodPrint aveau nevoie de o comparaţie între toate tipurile de peşti prinşi. Ei au decis să măsoare cantitatea de „producţie primară“ – acele organisme microscopice aflate la baza reţelei trofice marine – necesară producerii unui kilogram dintr-un anumit tip de peşte. Au descoperit, de exemplu, că pentru a avea un kilogram de ton cu înotătoare albastră poate fi nevoie de o mie de kilograme sau mai mult de producţie primară.

Pentru a aprecia impactul real al ţărilor asupra mării, echipa trebuia să studieze nu doar ceea ce prinde o anumită naţiune, ci şi ce mănâncă cetăţenii acesteia. „O ţară poate dobândi producţie primară pescuind-o sau cumpărând-o – spune Pauly. Ceea ce contează e puterea efectivă a naţiunilor bogate de a dobândi producţie primară.“

Ţările bogate tind să cumpere mult peşte, o mare parte fiind prădători de vârf, precum tonul. Japonia prinde mai puţin de cinci milioane de tone de peşte anual, o scădere de 29% între 1996 şi 2006. Dar Japonia consumă anual nouă milioane de tone, circa 582 de milioane de tone în termenii producţiei primare. Deşi în medie consumatorul chinez mănâncă în general peşti mai mici decât cel japonez, populaţia numeroasă a Chinei îi conferă cea mai mare amprentă piscicolă marină, 694 de milioane de tone de producţie primară. Statele Unite, cu o populaţie numeroasă şi cu tendinţa de a mânca prădători de vârf, ocupă locul al treilea: 348,5 milioane de tone de producţie primară. Iar mărimea amprentei piscicole marine a fiecăreia dintre aceste ţări e în creştere. În opinia lui Pauly, studiul arată că aceste cantităţi nu sunt numai imense, ci şi foarte nesustenabile.

Cât de nesustenabile pot fi se poate observa în analiza globală a comerţului cu specii marine realizată de economistul Wilf Swartz, care lucrează pentru SeafoodPrint. După cum arată hărţile de la pagina 92, consumul global de producţie primară a oceanului s-a modificat dramatic între anii ’50 şi începutul anilor 2000. În anii 1950, o mult mai mică parte a oceanului era exploatată pentru a ne satisface nevoile. Dar pe măsură ce ţările bogate au solicitat tot mai mulţi prădători de vârf, ele au depăşit capacitatea de producţie primară a zonelor lor economice exclusive, care se întind până la 370 km de la ţărm. Ca urmare, o parte tot mai însemnată din oceanele lumii a trebuit să fie exploatată pentru a se păstra sau mări nivelul consumului.

Zonele de dincolo de apele teritoriale sunt cunoscute în limbaj nautic drept largul mării, sau ape internaţionale. Aceste teritorii vaste, cele din urmă proprietăţi comune la nivel planetar, sunt deţinute, tehnic vorbind, de nimeni şi de toată lumea. Recoltările din apele internaţionale au crescut de aproape zece ori faţă de 1950, de la 1,6 milioane de tone la circa 13 milioane de tone. O mare parte din această captură constă în ton scump şi de calitate, cu imensa sa amprentă piscicolă marină.

Naţiunile mai înstărite, care cumpără majoritatea produselor din aceste zone, practic le monopolizează. ţările mai sărace pur şi simplu nu pot licita pentru speciile scumpe. Cetăţenii acestor ţări pot înregistra pierderi şi dacă guvernele lor încheie contracte comerciale sau acorduri de pescuit cu naţiunile bogate. Prin aceste acorduri, peştele din zonă e vândut în străinătate şi nu mai ajunge la localnici – cei care au probabil cea mai mare nevoie de el pentru hrană şi cei mai îndreptăţiţi să-l revendice.

Deşi supermarketurile naţiunilor dezvoltate, precum Statele Unite şi Japonia, abundă încă în carne de peşte, SeafoodPrint sugerează că acest belşug e în mare parte precar, întrucât depinde de două fenomene problematice: suprafeţe tot mai vaste din apele internaţionale sunt transformate din domenii ale tuturor în zone de pescuit monopolizate, exploatate intens; şi bogăţia piscicolă a naţiunilor sărace pleacă spre ofertanţii cei mai bogaţi.
Cererea globală de alimente din mare a făcut ca flotele de pescuit să invadeze toate zonele piscicole virgine ale lumii. Nu mai există noi teritorii de exploatat. Dar asta nu e tot. O sporire fără precedent a capacităţii de pescuit ameninţă să spolieze rezervele de peşte de pe toate suprafeţele piscicole, vechi şi noi. Un raport întocmit de Banca Mondială şi de Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a Naţiunilor Unite concluziona recent că oceanul aproape că nu mai are suficient peşte pentru a suporta asaltul actual.  Într-adevăr, raportul sugerează că, şi dacă am avea doar jumătate din navele, cârligele şi plasele din prezent, tot am sfârşi prin a prinde prea mult peşte.

Unii oameni de ştiinţă, pe baza aceloraşi date, văd problema altfel decât Daniel Pauly. Ray Hilborn, cercetător pe probleme piscicole la Universitatea din Washington, nu crede că situaţia e atât de groaznică. „Daniel preferă să prezinte un grafic care sugerează că între 60 şi 70% din rezervele mondiale de peşte sunt supraexploatate sau epuizate – spune el. Analiza FAO şi cercetările independente întreprinse de mine sugerează că cifra corectă e undeva la 30%.“ Presiunea crescută asupra produselor mării n-ar trebui să fie o surpriză – adaugă acesta –, având în vedere că ţinta industriei de pescuit globale este exploatarea integrală a populaţiilor de peşti, fără a ţine cont totuşi de afectarea viabilităţii lor pe termen lung.

Între timp, multe naţiuni încearcă să compenseze deficitul tot mai mare la nivel mondial al peştelui prin creşterea în ferme a unor prădători de vârf, precum somonul şi tonul, ceea ce întreţine iluzia abundenţei pe piaţă. Dar această abordare are o mare problemă: aproape toţi peştii crescuţi consumă carne şi ulei provenind de la peşti mai mici. Și aici SeafoodPrint s-ar putea dovedi de folos. Dacă ponderea ecologică a peştelui recoltat din mare pentru a fi consumat în ferme poate fi stabilită de cercetători, până la urmă ei ar putea arăta şi impactul real al acvaculturii. Cu ajutorul acestor instrumente, persoanele responsabile ar putea stabili mai precis cine ce ia din mare şi dacă e corect şi durabil ce face. La nivel global, SeafoodPrint spune clar că naţiunile avute şi-au subestimat semnificativ impactul. Dacă acest lucru nu se schimbă, abundenţa de peşte de pe pieţele noastre ar putea scădea rapid.
Probabil că bogaţii se vor putea bucura în continuare de somon, ton şi espadon. Dar consumatorii de peşte din clasa de mijloc s-ar putea afla în faţa unei limitări considerabile a opţiunilor, dacă nu chiar a dispariţiei lor în întregime.

Care sunt, aşadar, aplicaţiile pe termen lung ale Proiectului SeafoodPrint? Ar putea sta oare la baza unui acord de conservare în cadrul căruia să li se repartizeze naţiunilor raţii globale de producţie primară oceanică şi să fie amendate sau obligate să corecteze situaţia dacă le depăşesc?
„Ar fi frumos, nu-i aşa?“ – spune Pauly. El susţine că ştim deja câteva metode de reducere a impactului nostru asupra mărilor: reducerea flotelor de pescuit la nivel mondial cu 50%, stabilirea unor zone vaste interzise pescuitului, limitarea folosirii de peşte sălbatic ca hrană în acvacultură. Din păcate, industria de prelucrare a peştelui a blocat adesea calea spre reformă.

SeafoodPrint le-ar mai putea oferi consumatorilor o soluţie – o cale de a avea oceane sănătoase şi bogate. Astăzi există zeci de campanii în favoarea sustenabilităţii produselor mării, fiecare oferind sugestii legate de consumul mai redus pe seama  lanţului trofic marin. Printre acestea se numără cumpărarea de tilapia crescuţi la fermă în loc de somon, întrucât tilapia sunt în mare parte erbivori şi sunt hrăniţi cu mai puţin peşte; alegerea codului-negru, prins în capcane, în locul bibanului de mare-chilian, prins cu fire lungi, întrucât la capturare sunt ucişi mai puţini peşti nedoriţi; şi evitarea completă a consumului de prădători gigantici, precum tonul cu înotătoare albastră de Atlantic, întrucât numărul acestora e pur şi simplu prea mic pentru a mai permite recoltarea.

Problema – spun conservaţioniştii – e că oceanele au atins punctul critic. Pauly şi alţi biologi conservaţionişti cred că a sosit timpul ca sugestiile să fie transformate în constrângeri. Dacă tratatele pot stabili limite ale consumului de fructe de mare pentru fiecare naţiune, cetăţenii ar putea face guvernele responsabile pentru respectarea acestor limite. Strategii asemănătoare au funcţionat cu rezultate excelente în ecosistemele terestre, în cazul unor produse comerciale precum blănurile şi fildeşul. Oceanul merită un efort asemănător – spun ei. „De-abia un procent din ocean e protejat acum, în comparaţie cu 12% din uscat – adaugă Enric Sala – şi doar o fracţiune din acest procent este complet protejată.“ Acesta e motivul pentru care National Geographic se aliază cu guvernele, firmele, organizaţiile conservaţioniste şi cu cetăţenii, pentru a proteja resursele marine şi a ajuta la reducerea impactului pescuitului în lume.

În fond, nici Pauly, nici Sala şi nici restul echipei SeafoodPrint nu doresc să distrugă industria pescuitului, să elimine acvacultura sau să fie interzis consumul de peşte. Ce doresc ei să schimbe e modul în care operează această industrie. Ei doresc ca oamenii să afle că pescuitul şi practicile fermelor piscicole de azi nu sunt durabile şi că aceia care susţin păstrarea stării actuale nu iau în considerare implicaţiile ecologice şi economice. Prin măsurarea precisă a impactului naţiunilor asupra mării, SeafoodPrint poate pune bazele schimbării efective, făcând posibilă refacerea bogăţiei pe cale de dispariţie a oceanului. O astfel de cale – crede Pauly – ar putea oferi ţărilor lumii, într-un viitor nu prea îndepărtat, capacitatea de a împărţi echitabil un ocean cu adevărat bogat, renăscut, în loc să se bată cu lăcomie pe ultimele fărâme ce rămân în urma dezastrului.

Text: Paul Greenberg

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2010)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*