Jane, cincizeci de ani la Gombe

În 1960, o entuziastă şi energică iubitoare de animale, fără nicio pregătire ştiinţifică, şi-a instalat tabăra la Rezervaţia de Vânătoare de pe Pârâul Gombe, din Tanganyika, pentru a observa cimpanzeii. Astăzi, numele lui Jane Goodall este sinonim cu protecţia unei specii îndrăgite. La Gombe – locul unuia dintre cele mai detaliate şi mai îndelungate studii ale unui animal sălbatic –, descoperirile despre cimpanzei continuă să apară. Foto: Martin Schoeller

În 1960, o entuziastă şi energică iubitoare de animale, fără nicio pregătire ştiinţifică, şi-a instalat tabăra la Rezervaţia de Vânătoare de pe Pârâul Gombe, din Tanganyika, pentru a observa cimpanzeii. Astăzi, numele lui Jane Goodall este sinonim cu protecţia unei specii îndrăgite. La Gombe – locul unuia dintre cele mai detaliate şi mai îndelungate studii ale unui animal sălbatic –, descoperirile despre cimpanzei continuă să apară.

Cei mai mulţi dintre noi nu-şi încep misiunea vieţii lor într-un moment clar definit. Jane Goodall a făcut-o. În dimineaţa zilei de 14 iulie 1960, ea a păşit pe prundişul plajei dintr-o zonă izolată a ţărmului estic al Lacului Tanganyika. Era prima ei vizită la ceea ce pe atunci se numea Rezervaţia de Vânătoare de pe Pârâul Gombe, o mică zonă protejată, înfiinţată de guvernul colonial britanic în 1943. Adusese un cort, câteva farfurii de tablă, o cană fără toartă, un binoclu ieftin, un bucătar african, pe nume Dominic, şi – ca însoţitoare, la insistenţa celor care se temeau pentru siguranţa ei în sălbăticia din Tanganyika de dinainte de independenţă – pe mama ei. Venise să studieze cimpanzeii. Sau, în orice caz, să încerce. Observatorii ocazionali se aşteptau să eşueze. Doar un om, paleontologul Louis Leakey, care o recrutase pentru această misiune în Nairobi, credea că ar putea reuşi.
Un grup de localnici, campaţi lângă plasele lor de pescuit de pe plajă, au întâmpinat echipa lui Goodall şi i-au ajutat să aducă echipamentul. Jane şi mama ei au petrecut după-amiaza aranjându-şi tabăra. Apoi, pe la 5 după-amiază, cineva a spus că a văzut un cimpanzeu. „Aşa că ne-am dus – scria mai târziu Jane în jurnalul ei – şi cimpanzeul era acolo.“ Îl zărise doar vag, de departe. „S-a îndepărtat când am ajuns la mulţimea de pescari care îl priveau şi, deşi am urcat pe panta învecinată, nu l-am mai văzut.“ Dar observase, şi înregistrase, câteva crengi îndoite adunate într-un copac din apropiere: un cuib de cimpanzei. Acea informaţie, acel prim cuib, a fost punctul de plecare pentru ceea ce avea să devină una dintre cele mai importante epopei din biologia practică modernă: studiul continuu, detaliat cu minuţiozitate timp de 50 de ani, de către Jane Goodall şi alţii, al comportamentului cimpanzeilor din Gombe.
Istoria ştiinţei, cu farmecul unei legende, înregistrează câteva dintre punctele culminante şi detaliile emblematice ale acestei epopei. Tânăra domnişoară Goodall nu avea nicio certificare ştiinţifică atunci când a început, nici măcar o diplomă de licenţă. Era o absolventă strălucită, motivată a şcolii de secretare din Anglia, care iubea dintotdeauna animalele şi visa să le studieze în Africa. Provenea dintr-o familie cu femei puternice, bani puţini şi fără vreo figură paternă. În primele săptămâni la Gombe, s-a chinuit, bâjbâind după o metodologie, pierzând vremea din cauza unei febre, care era probabil malarie, urcând mulţi kilometri în munţii împăduriţi şi zărind puţini cimpanzei, până când un mascul în vârstă, cu fire cărunte pe bărbie, i-a oferit un ezitant şi surprinzător semn de încredere. L-a numit pe bătrânul cimpanzeu David Greybeard. În parte datorită lui, a făcut trei observaţii care au zguduit teoriile acceptate ale antropologiei fizice: consumul de carne de către cimpanzei (care fuseseră consideraţi vegetarieni), folosirea uneltelor de către aceştia (sub forma tulpinilor de plante băgate în muşuroaiele de termite) şi confecţionarea de unelte (curăţarea frunzelor de pe tulpini), considerată o caracteristică unică a premeditării umane. Fiecare dintre aceste descoperiri a redus mai mult diferenţa de inteligenţă şi cultură dintre Homo sapiens şi Pan troglodytes.
Descoperirea confecţionării uneltelor a fost cea mai importantă dintre cele trei, provocând furie în cercurile antropologice, deoarece „omul creator de unelte“ domina ca o definiţie aproape canonică a speciei noastre. Louis Leakey, încântat de noutăţile lui Jane, i-a scris: „Acum trebuie să redefinim «unealta», să redefinim «omul» sau să-i acceptăm pe cimpanzei ca oameni.“ A fost o replică memorabilă, care a marcat o nouă etapă foarte importantă în modul de a gândi esenţa umană. Un alt punct interesant de ţinut minte este că, fie că au schimbat sau nu paradigma, toate cele trei descoperiri foarte renumite au fost făcute de Jane (toată lumea îi spune Jane; ar fi absurd să nu-i spunem Jane) în primele patru luni pe teren. A pornit repede. Dar munca ei la Gombe nu poate fi evaluată într-un timp atât de scurt.
Gombe este extraordinar nu pentru că Jane Goodall a „redefinit“ omenirea, ci pentru că a stabilit un nou standard, unul foarte înalt, pentru studiul comportamental al maimuţelor din sălbăticie, concentrându-se asupra caracteristicilor individuale, precum şi asupra tiparelor colective. A creat un program de cercetare, un set de protocoale şi etici, un avânt intelectual – a creat, de fapt, o legătură între lumea ştiinţifică şi o comunitate de cimpanzei – care s-au extins mult dincolo de ceea ce putea face o singură femeie. Proiectul Gombe a crescut mult, a trecut prin crize, a evoluat pentru a servi unor scopuri pe care nici ea, nici Louis Leakey nu le-au prevăzut şi a ajuns să adopte metode (cartografiere prin satelit, endocrinologie, genetică moleculară) şi să abordeze chestiuni care depăşesc mult domeniul comportamentului animalelor. De exemplu, tehnicile de analiză moleculară, aplicate pe nişte eşantioane de fecale şi urină, care pot fi adunate fără a fi nevoie de capturare şi manipulare, dezvăluie noi descoperiri privind legăturile genetice între cimpanzei şi prezenţa microbilor patogeni la unii dintre ei. Totuşi o ironie usturătoare, aflată în centrul acestui triumf ştiinţific la aniversarea jubiliară, este aceea că, pe măsură ce aflăm mai multe despre cimpanzeii din Gombe, avem tot mai multe motive să ne îngrijorăm pentru viitorul lor.
Îndeosebi două descoperiri au provocat îngrijorare. Una implică geografia, cealaltă boala. Cea mai îndrăgită şi cea mai bine studiată populaţie de cimpanzei este izolată pe o insulă de habitat prea mică pentru a le asigura viabilitatea pe termen lung. Iar acum se pare că unii dintre ei mor din cauza variantei lor de SIDA.

Jane Goodall s-a confruntat încă de la începutul carierei ei cu problema modului de studiere a cimpanzeilor şi cu aceea a concluziilor ce pot fi trase din observarea comportamentului. Lucrurile s-au mai clarificat după primul ei sezon pe teren, când Louis Leakey a informat-o pe Jane despre următoarea lui idee genială pentru modelarea vieţii ei: avea să o înscrie într-un program de doctorat în etologie la Universitatea Cambridge.
Acest doctorat părea o exagerare din două motive. În primul rând, ea nu avea nicio diplomă de studii universitare. În al doilea rând, întotdeauna aspirase să fie naturalistă, poate jurnalistă, însă cuvântul „om de ştiinţă“ nu figurase în visurile ei. „Nici măcar nu ştiam ce este etologia – mi-a spus ea recent. A trebuit să aştept destul de multă vreme până să-mi dau seama că înseamnă pur şi simplu studierea comportamentului.“ Odată înscrisă la Cambridge, s-a pomenit în conflict cu bătrânii departamentului şi certitudinile predominante din domeniu. „A fost puţin şocant să mi se spună că făcusem totul greşit. Totul.“ Pe atunci avea deja date culese pe teren timp de 15 luni în Gombe, majoritatea prin observarea cu răbdare a indivizilor pe care îi cunoştea după porecle precum David Greybeard, Mike, Olly şi Fifi. O astfel de personificare nu a dat bine la Cambridge; atribuirea de individualităţi şi emoţii unor animale nonumane era antropomorfism, nu etologie. „Din fericire, mi-am adus aminte de primul meu profesor, din copilărie, care mă învăţase că asta nu era adevărat.“ Primul ei profesor fusese câinele ei, Rusty. „Nu îţi poţi împărţi viaţa într-un mod semnificativ cu niciun animal cu un creier suficient de bine dezvoltat fără să-ţi dai seama că animalele au personalitate.“ A respins viziunea predominantă – o trăsătură a blândei Jane, ea întotdeauna respinge –, iar la 9 februarie 1966 a devenit dr. Jane Goodall.
În 1968, mica rezervaţie de vânătoare a devenit Parcul Naţional Gombe, din Tanzania. În acel moment, Jane primea fonduri de cercetare de la National Geographic Society. Era căsătorită şi mamă, dar şi celebră în toată lumea, parţial datorită articolelor scrise de ea pentru această revistă şi prezenţei ei atrăgătoare şi convingătoare într-un film televizat, „Miss Goodall şi cimpanzeii sălbatici“. Îşi instituţionalizase tabăra, pentru a o finanţa şi a o perpetua, sub numele de Centrul de Cercetare de pe Pârâul Gombe (GSRC). În 1971 a publicat În umbra omului, relatarea primelor studii şi aventuri la Gombe, devenită bestseller. Cam în aceeaşi perioadă, a început să primească studenţi cercetători care să ajute la culegerea datelor despre cimpanzei şi la alte studii la Gombe. Influenţa ei asupra primatologiei moderne, răspândită zgomotos de Leakey, e sugerată mai discret de lunga listă de foşti elevi de la Gombe care au ajuns să aibă o activitate ştiinţifică importantă, printre care Richard Wrangham, Caroline Tutin, Craig Packer, Tim Clutton-Brock, Geza Teleki, William McGrew, Anthony Collins, Shadrack Kamenya, Jim Moore şi Anne Pusey. Ultima dintre aceştia, Pusey, în prezent profesoară şi şefa catedrei de antropologie evoluţionistă de la Universitatea Duke, lucrează şi pentru Institutul Jane Goodall (înfiinţat în 1977) ca director al Centrului de Studiu al Primatelor. Printre altele, ea are în grijă cele 22 de cartoteci pline de date de teren – caietele, paginile de jurnal şi tabelele, unele în engleză, altele în swahili – rezultate în urma a 50 de ani de studiere a cimpanzeilor la Gombe.
Acea serie de 50 de ani a fost întreruptă dramatic. În seara zilei de 19 mai 1975, trei tineri americani şi o olandeză au fost răpiţi de nişte soldaţi rebeli, care trecuseră Lacul Tanganyika din Zair. Cei patru ostatici au fost în cele din urmă eliberaţi, dar nu mai părea prudent ca la Centrul de Cercetare de pe Pârâul Gombe să mai fie primiţi cercetători şi ajutoare din alte ţări – după cum mi-a explicat Anthony Collins.
Collins era pe atunci un tânăr biolog britanic cu favoriţi şi foarte interesat de babuini, cealaltă specie de primate foarte vizibile de la Gombe. Pe lângă studiul babuinilor, a continuat să joace roluri administrative importante în Institutul Jane Goodall şi în GSRC, cu întreruperi, timp de aproape 40 de ani. Îşi aminteşte de 19 mai 1975 ca fiind „ziua în care lumea s-a schimbat pentru Gombe“. Collins a lipsit în seara aceea, dar s-a întors repede ca să ajute la depăşirea consecinţelor. „Nu a fost cu totul rău“ – mi-a spus el. Partea rea a fost că la Gombe nu mai puteau lucra cercetătorii străini; nici Jane nu a putut lucra acolo, nu fără escortă militară, timp de câţiva ani. „Partea bună a fost că responsabilitatea pentru culegerea datelor a trecut imediat, a doua zi, la personalul de teren din Tanzania.“ Acei tanzanieni primiseră fiecare o pregătire de cel puţin un an în culegerea de date, dar încă lucrau parţial ca urmăritori, ajutau la găsirea cimpanzeilor, identificau plantele şi aveau grijă ca în fiecare seară, înainte de lăsarea întunericului, cercetătorii mzungu (albi) să se întoarcă teferi la tabără. Apoi a urmat răpirea, după care tanzanienii au înaintat şi „în ziua aceea li s-a predat ştafeta“ – a spus Collins. S-au pierdut doar datele de o zi. Astăzi, şeful cercetătorilor cimpanzeilor de la Gombe este Gabo Paulo, care coordonează observaţiile din teren şi culegerea datelor efectuate de Methodi Vyampi, Magombe Yahaya, Amri Yahaya şi alţi 20 de tanzanieni.
Conflictele umane care pătrundeau din ţările învecinate nu erau singurul necaz care afecta Gombe. Şi politica cimpanzeilor putea fi violentă. Începând cu 1974, comunitatea Kasekela (principalul punct de interes al cercetărilor de la Gombe) a întreprins o serie de raiduri sângeroase împotriva unui subgrup mai mic, numit Kahama. Acea perioadă de agresivitate, cunoscută în analele Gombe drept Războiul de Patru Ani, a dus la moartea unor indivizi, anihilarea subgrupului Kahama şi anexarea teritoriului său de către Kasekela. Chiar şi în interiorul comunităţii Kasekela, luptele dintre masculi pentru poziţia alfa sunt foarte politice şi fizice, în timp ce în rândul femelelor au existat cazuri în care una dintre mame a ucis puiul unei rivale. „Când am început la Gombe, credeam că cimpanzeii sunt mai buni decât noi. Dar timpul a dezvăluit că nu sunt. Pot fi la fel de îngrozitori“ – scria Jane.
Gombe nu a fost niciodată un eden. Pătrundea şi boala. În 1966, o epidemie virulentă a izbucnit (probabil poliomielită, contractată de la oameni din apropiere), iar şase cimpanzei au murit sau au dispărut. Alţi şase au paralizat parţial. Doi ani mai târziu, David Greybeard şi alţi patru au dispărut în timpul unei viroze respiratorii (gripă? pneumonie bacteriană?). Alţi nouă cimpanzei au murit de pneumonie, la începutul lui 1987. Aceste episoade, care reflectă predispoziţia cimpanzeilor la patogenii purtaţi de oameni, explică de ce oamenii de ştiinţă de la Gombe sunt intens preocupaţi de bolile infecţioase. Acea preocupare a sporit din cauza modificărilor peisajului din afara graniţelor parcului. De-a lungul deceniilor, oamenii din satele înconjurătoare s-au străduit să ducă o viaţă obişnuită – au tăiat lemne de foc de pe coastele abrupte, au plantat culturi pe versanţi, în fiecare anotimp uscat au ars zonele cu buruieni şi tufişuri pentru cenuşa folosită ca îngrăşământ, au făcut copii şi au încercat să-i hrănească. La începutul anilor ’90, defrişarea şi eroziunea făcuseră din Parcul Naţional Gombe o insulă ecologică, înconjurată din trei direcţii de ameninţarea umană şi de Lacul Tanganyika din a patra. În interiorul acelei insule trăiau nu mai mult de vreo sută de cimpanzei. După toate standardele biologiei conservaţioniste, nu era suficient pentru a constitui o populaţie viabilă pe termen lung – nu era suficient pentru a evita efectele negative ale consangvinizării şi nici pentru a înfrunta o epidemie cauzată de următorul microb, care ar putea fi mai transmisibil decât poliomielita, mai letal decât gripa. Ceva trebuia făcut – şi-a dat seama Jane –, pe lângă studiul continuu al unei îndrăgite populaţii de maimuţe care puteau fi condamnate. Mai mult, ceva trebuia făcut atât pentru oameni, cât şi pentru cimpanzei.
Într-un oraş din apropiere, ea a cunoscut un agricultor de origine germană, George Strunden, iar cu ajutorul lui a creat TACARE (iniţial Proiectul de Drenare a Lacului Tanganyika, de Reîmpădurire şi Educaţie), prin al cărui prim efort, în 1995, s-au înfiinţat pepiniere silvicole în 24 de sate. Obiectivele erau stoparea despăduririi pantelor dealurilor, protejarea bazinelor hidrografice ale satelor şi poate, până la urmă, reconectarea rezervaţiei Gombe cu peticele de pădure din afară (dintre care unele adăpostesc şi ele cimpanzei), ajutându-i pe săteni să planteze copaci. De exemplu, există o mică populaţie de cimpanzei într-un petic de pădure numit Kwitanga, la vreo 15 km spre est de Gombe. La sud-est, la vreo 80 km, un ecosistem sub numele de Masito-Ugalla susţine peste 500 de cimpanzei. Dacă vreuna dintre aceste zone ar putea fi legată de Gombe prin coridoare reîmpădurite, cimpanzeii ar beneficia de un transfer sporit al genelor şi de o populaţie mărită. Dar în acelaşi timp ar putea suferi prin transmiterea bolilor.

Din orice perspectivă ai privi, provocarea e aproape imposibilă. Procedând cu grijă, cu răbdare, Jane şi oamenii ei au obţinut nişte avantaje încurajatoare, sub forma cooperării din partea comunităţii, incendierii reduse şi regenerării naturale a pădurii.
În a doua dimineaţă a vizitei mele la Gombe, pe o potecă nu departe de casa în care Jane a locuit periodic de la începutul anilor ’70, am întâlnit un grup de cimpanzei. Treceau peste coastă într-o căutare relaxată a micului dejun, deplasându-se mai mult pe sol, dar din când în când urcau într-un vitex ca să mănânce fructele negre-purpurii, aparent indiferenţi la prezenţa mea şi a cercetătorilor tanzanieni. Printre ei erau câţiva indivizi ale căror nume, sau cel puţin povestea familiilor lor, îmi erau cunoscute. Era Gremlin (fiica Melissei, o tânără femelă la venirea lui Jane), fiica lui Gremlin, Gaia (cu un pui agăţat de ea), Golden, sora mai mică a Gaiei, Pax (fiul cunoscutei canibale Passion) şi Fudge (fiul lui Fanni, nepotul lui Fifi, strănepotul lui Flo, matriarha iubită cu nas urât, cunoscută din primele cărţi ale lui Jane). Era şi Titan, un mascul foarte mare de 15 ani, încă în creştere spre vârful ierarhiei. Când Titan a venit cu paşi mari pe potecă, solid şi încrezător, ne-am înghesuit toţi la margine şi l-am lăsat să treacă ţanţoş la câţiva centimetri. O viaţă în apropierea cercetătorilor umani inofensivi, cu caietele şi tabelele lor, l-a lăsat blazat.
O altă reflectare a nepăsării: Gremlin a defecat pe potecă, nu departe de locul în care stăteam noi, iar apoi s-a uşurat şi Golden. După ce ele au plecat, un cercetător, pe nume Samson Shadrack Pindu, şi-a pus nişte mănuşi galbene de latex şi a intervenit. S-a aplecat peste grămăjoara de excremente fibroase, măslinii a lui Gremlin, folosind o lopăţică de plastic ca să transfere puţin într-o eprubetă, pe care a etichetat-o cu ora, data, locul şi numele lui Gremlin. Eprubeta conţinea un lichid stabilizator numit RNAlater, care conservă orice ARN (de exemplu, dintr-un retrovirus) pentru analiza genetică ulterioară. Eprubeta aceea şi altele la fel, reprezentând un eşantion de fecale lunar de la cât mai mulţi cimpanzei posibil, trebuiau să ajungă la laboratorul Beatricei Hahn de la Universitatea Alabama, din Birmingham, care studia de zece ani virusul imunodeficienţei simiene la Gombe.
Virusul imunodeficienţei simiene la cimpanzei, cunoscut tehnic ca SIVcpz, este precursorul şi originea virusului HIV-1, responsabil de majoritatea cazurilor de SIDA din toată lumea. (Există şi un HIV-2.) În ciuda numelui, nu s-a constatat niciodată că SIVcpz ar provoca prăbuşirea sistemului imunitar la cimpanzeii sălbatici – până când experienţa lui Hahn în genetica moleculară s-a combinat cu datele din observaţiile pe termen lung disponibile la Gombe. De fapt, SIVcpz a fost considerat inofensiv la cimpanzei, ridicând problema modului în care sau a motivului pentru care a adus o asemenea pandemie letală asupra oamenilor. Oare câteva mutaţii fatale au transformat un virus inofensiv al cimpanzeilor într-un ucigaş de oameni? Această convingere trebuia schimbată după publicarea unei lucrări din 2009 în Nature, avându-i pe Brandon F. Keele (pe atunci la laboratorul lui Hahn) ca autor principal şi pe Beatrice Hahn şi Jane Goodall printre coautori. Lucrarea lui Keele relata că cimpanzeii cu SIV pozitiv de la Gombe riscau de 10-16 ori mai mult să moară la o vârstă dată decât cei cu SIV negativ. Au fost găsite trei cadavre cu SIV pozitiv, ţesuturile lor (pe baza analizelor de laborator la nivel molecular) prezentând semne de degradare asemănătoare cu SIDA. Implicaţiile sunt înfricoşătoare. O boală asemănătoare cu SIDA pare să-i ucidă pe unii dintre cimpanzeii din Gombe.
Dintre toate legăturile, trăsăturile comune şi asemănările care ne leagă specia de a lor, această descoperire este poate cea mai îngrijorătoare. „E foarte înspăimântător să ştii că cimpanzeii par să moară la o vârstă mai fragedă – mi-a spus Jane. Adică, de când e acolo? De unde vine? Cum afectează alte populaţii?“
Dar această descoperire sumbră are şi o uriaşă semnificaţie potenţială pentru cercetarea SIDA la oameni. Anthony Collins a arătat că, deşi SIV a mai fost găsit la alte comunităţi de cimpanzei, „niciuna dintre ele nu este o populaţie studiată, obişnuită cu observatorii umani; şi, cu siguranţă, niciuna dintre ele nu are informaţii genealogice precise din trecut; şi niciuna nu este atât de îmblânzită încât să poţi lua eşantioane de la fiecare individ în fiecare lună“. Peste o clipă, a adăugat: „E foarte trist că virusul există aici, dar asta poate genera multă cunoaştere. Şi înţelegere.“

Noile metode sofisticate ale geneticii moleculare aduc mai mult decât descoperiri cumplite despre boală. Aduc şi capacitatea fascinantă, optimistă, de a aborda anumite mistere vechi despre dinamica socială şi evoluţia cimpanzeilor. De exemplu: Cine sunt taţii din Gombe? Mamele sunt evidente, iar legăturile strânse dintre mame şi pui au fost bine studiate de înseşi Jane, Anne Pusey şi alţii. Dar pentru că femelele-cimpanzeu tind să se împerecheze la întâmplare cu mulţi masculi, paternitatea a fost mult mai greu de determinat. Iar problema identităţii paterne se leagă de altă întrebare: cum se corelează competiţia masculilor pentru statutul în interiorul ierarhiei – tot efortul acela de a urla pentru a obţine şi a păstra rangul de mascul alfa – cu succesul în reproducere? O tânără cercetătoare, pe nume Emily Wroblewski, analizând ADN-ul din eşantioanele de fecale adunate de echipa de teren, a găsit un răspuns. A descoperit că masculii de rang mai înalt reuşesc într-adevăr să procreeze mulţi cimpanzei – dar şi unii masculi de rang mai mic se descurcă destul de bine. Strategia presupune investirea efortului într-o convieţuire adesea cu femelele mai tinere, mai puţin dezirabile.
Chiar Jane prezisese această descoperire, din date bazate pe observaţie, cu două decenii înainte. „Masculul care reuşeşte să iniţieze şi să menţină o convieţuire cu o femelă fertilă are probabil mai multe şanse să fie tatăl puiului ei decât ar avea în cadrul grupului, chiar dacă ar fi masculul alfa“ – scria ea.
Obligată de probleme mai mari, Jane şi-a încheiat cariera de biolog de teren în 1986, imediat după publicarea extraordinarei ei cărţi ştiinţifice, Cimpanzeii de la Gombe. De atunci este activistă, face turnee de conferinţe, este o femeie motivată de un sentiment al misiunii publice. Care este misiunea? Prima ei cauză, care a apărut în anii petrecuţi la Gombe, a fost îmbunătăţirea tratamentului nemilos aplicat cimpanzeilor ţinuţi în multe laboratoare de cercetare medicală. A fondat şi adăposturi pentru cimpanzeii care puteau fi eliberaţi din captivitate, inclusiv mulţi lăsaţi orfani de comerţul cu carne de vânat. A înfiinţat un program numit Jane Goodall’s Roots & Shoots, încurajându-i pe tinerii din toată lumea să se implice în proiecte care promovează mai multă grijă faţă de animale, faţă de mediu şi comunitatea umană. În această perioadă, a devenit explorator-rezident la National Geographic Society. Acum petrece cam 300 de zile din an călătorind, dând nenumărate interviuri şi ţinând discursuri în şcoli şi conferinţe în locuri importante, întâlnindu-se cu oficialităţi guvernamentale, strângând bani pentru a pune în mişcare Institutul Jane Goodall.
Acum 50 de ani, Louis Leakey a trimis-o să studieze comportamentul cimpanzeilor, deoarece credea că astfel ar putea clarifica problema asupra strămoşilor omului, subiectul lui preferat. Jane a ignorat partea aceea a ordinului şi i-a studiat pe cimpanzei de dragul lor, în interesul lor, pentru valoarea lor. În timpul acesta, a creat instituţii şi şanse care au adus multe beneficii în munca altor cercetători, precum şi un exemplu personal strălucit. Este important să ţinem minte că Gombe, după o jumătate de secol, înseamnă mai mult decât viaţa şi munca lui Jane Goodall. Dar, fără nicio îndoială, viaţa şi munca ei înseamnă foarte, foarte mult.

Text: David Quammen

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2010)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*