O găleată de viaţă. Studii miniaturale ale biodiversităţii.

Reciful creşte cel mai bine în apă curată, scăldată de razele soarelui. Pe Reciful Temae, în largul Insulei Moorea, din Pacific, Liittschwager a colaborat cu cercetătorii din Proiectul Moorea Biocode – care îşi propune să inventarieze toate speciile de pe Moorea suficient de mari pentru a fi apucate cu cea mai fină pensetă. El a fotografiat peste 600 de exemplare, fără a mai număra şi zecile de mii de mormoloci şi alte vietăţi din plancton care pluteau prin cubul lui, într-o noapte fără lună. Cercetătorii de la Biocode obţin secvenţele de ADN pentru colecţia lui Liittschwager, în cadrul unui efort de proporţii, care va atribui fiecărei specii un factor de identificare unic. Foto: David Liittschwager

Cât de multă viaţă încape într-un cub cu latura de 30 cm?

Ar fi o bucată de ecosistem cât s-o poţi ţine pe genunchi. Ca să răspundă la această întrebare, fotograful David Liittschwager a dus o ramă verde de metal, un cub cu latura de aproximativ 30 cm, în diverse medii – uscat şi apă, în zone tropicale şi temperate.
Când răstorni o brazdă sau rupi o bucăţică de coral, intervii, asemeni unui zeu, într-o întreagă lume. Ai trecut o frontieră ascunsă, cunoscută de foarte puţini. În imediata apropiere, în jurul şi sub picioarele noastre, se întinde cea mai puţin explorată parte din suprafaţa planetei. De asemenea, este cel mai vital loc de pe Pământ pentru existenţa umană.

În orice habitat, pe sol, în frunzişul pădurii sau în apă, ochiul îţi este atras mai întâi de animalele mari – păsări, mamifere, peşti, fluturi. Însă treptat locuitorii mai mici şi mult mai numeroşi încep să le eclipseze. Există miriade de insecte care se târăsc şi bâzâie printre ierburi, viermi şi creaturi fără nume care se zvârcolesc sau se pun în grabă la adăpost când sapi pământul din grădină, ca să plantezi ceva. Există acele furnici supărătoare care te năpădesc când le strici din greşeală muşuroiul, dar şi larvele sâcâitoare ale gândacilor, care rămân expuse pe rădăcinile ierburilor îngălbenite. Când răstorni o piatră, apar şi mai multe: vezi mici păianjeni şi creaturi palide, necunoscute, de toate felurile, care se furişează printre şiruri de ciuperci parazite. Gândăceii se ascund de lumina care îi inundă brusc, iar gândacii din familia Armadillidiidae se fac covrig, adunându-şi corpul într-o bilă defensivă. Centipede şi miriapozi, creaturile blindate ale acestei clase de mărime se înghesuie prin orice crăpătură sau orificiu la îndemână.
Poate părea că toată această adunătură uşor scârboasă şi ţinutul ei miniatural nu au nimic de-a face cu oamenii. Dar cercetătorii au descoperit că, în realitate, lucrurile stau exact pe dos. Împreună cu bacteriile şi alte microorganisme invizibile, care înoată sau sălăşluiesc în jurul granulelor minerale din sol, locuitorii din subteran reprezintă inima vieţii pe pământ.

Teritoriul locuit de ei nu este doar ţărână.
Întregul habitat din sol este viu. Formele de viaţă creează practic toate substanţele din jurul acestor granule inerte.
Dacă organismele ar dispărea din oricare dintre spaţiile cubice surprinse în aceste fotografii, mediul de acolo s-ar schimba rapid şi radical. Moleculele de sol din patul superior ar deveni mai mici şi mai simple. Nivelurile de oxigen, dioxid de carbon şi alte gaze din aer s-ar modifica. În ansamblu, s-ar ajunge la un nou echilibru fizic, în care mediul din acel cub cu latura de aproximativ 30 cm ar semăna cu cel de pe o planetă îndepărtată şi sterilă.
Pământul este singura planetă cunoscută care are o biosferă. Acest strat subţire, membranos, este singura noastră casă. El singur este capabil să susţină acel mediu de care avem nevoie şi noi pentru a rămâne în viaţă.

Majoritatea organismelor şi nenumărate specii din biosferă se găsesc la suprafaţă sau imediat sub ea. Prin organismele lor trec cicluri de reacţii chimice de care depind toate formele de viaţă. Cu o precizie care umileşte tehnologiile umane, unele specii descompun plantele moarte şi materiile organice care cad de deasupra. Aceşti mâncători de resturi sunt mâncaţi apoi de prădători şi paraziţi specializaţi, care devin la rândul lor hrană pentru specialişti de nivel superior. Este un întreg care lucrează unitar, într-o alternanţă continuă a naşterilor şi morţilor, returnând plantelor nutrienţii de care au nevoie pentru a-şi continua fotosinteza. Fără funcţionarea perfectă a acestui sistem de relaţii, biosfera ar înceta să mai existe.

Astfel, avem nevoie de toată această biomasă şi biodiversitate, inclusiv de lighioanele târâtoare şi cu picioruşe. Totuşi, în ciuda rolului ei vital, viaţa la nivelul solului rămâne relativ necunoscută, chiar şi pentru oamenii de ştiinţă. Au fost descoperite şi studiate aproximativ 60.000 de specii de ciuperci, între care ciuperci comestibile, forme de coroziune şi mucegai, dar specialiştii estimează că, de fapt, pe Pământ există peste 1,5 milioane de specii. Alături de ele, în sol trăiesc cu succes unele dintre cele mai numeroase animale din lume, nematodele, cunoscute şi sub numele de viermi cilindrici. Acestea includ, printre alte forme, viermişorii albi pe care îi putem găsi peste tot, chiar sub suprafaţă. Se cunosc zeci de mii de specii de viermi cilindrici, dar numărul real ar putea fi de câteva milioane. La rândul lor, atât ciupercile, cât şi viermii cilindrici sunt cu mult depăşiţi numeric de organisme şi mai mici. Într-un vârf de cuţit de pământ din grădină, cântărind aproximativ un gram, trăiesc milioane de bacterii, reprezentând câteva mii de specii. Cele mai multe dintre acestea sunt necunoscute pentru ştiinţă.

Furnicile, cu peste 12.000 de specii descrise în toată lumea (grupul pe care m-am specializat eu, ca naturalist), se numără printre cele mai bine studiate insecte. Totuşi putem bănui că numărul real de specii este dublu sau chiar triplu. În 2003, am finalizat un studiu asupra „furnicilor-megacefale“ din emisfera vestică, un gen (Pheidole) care include cel mai mare număr de specii cunoscute, fiind cele mai numeroase furnici. La sfârşitul studiului meu, după 18 ani de eforturi mereu întrerupte şi reluate, distingeam 624 de specii. Dintre acestea, majoritatea – adică 337 – erau noi pentru ştiinţă. Numai circa douăsprezece specii au fost atent studiate. Am descoperit că una dintre cele mai mici se hrăneşte cu oribatide, care de obicei sunt mult mai mici decât o literă de pe această pagină şi au formă de păianjen combinat cu ţestoasă. Oribatidele sunt printre cele mai numeroase vietăţi de mărimea lor în sol. Un cub de sol cu latura de 30 cm ar putea conţine mii de asemenea indivizi. Totuşi am descoperit că diversitatea şi obiceiurile lor rămân în mare parte necunoscute, într-o măsură mult mai mare decât în cazul furnicilor.
Viaţa la nivelul solului nu este doar un amestec aleator de specii, nu e o întrepătrundere de ciuperci, bacterii, viermi, furnici şi toate celelalte. Speciile din fiecare grup sunt strict stratificate, în funcţie de adâncime. Dacă porneşti imediat de sub suprafaţă şi mergi în adâncime, condiţiile acestui micromediu se schimbă treptat, dar dramatic. Centimetru după centimetru, se produc schimbări de lumină şi temperatură, diferă mărimea cavităţilor, chimia aerului, a solului sau a apei, tipul de hrană disponibilă şi speciile de organisme. Combinaţia acestor proprietăţi, mergând până la nivel microscopic, defineşte ecosistemul de suprafaţă. Fiecare specie este specializată să supravieţuiască şi să se reproducă cel mai bine în nişa proprie.

Studiile asupra solului, şi în special biologia acestui nivel, se dezvoltă rapid, evoluând într-o ramură foarte importantă a ştiinţei. Acum, bacteriile şi alte forme microscopice de viaţă pot fi identificate rapid, prin decodificarea ADN-ului lor. Ciclurile de viaţă ale unui număr crescând de insecte şi de alte nevertebrate, multe complet necunoscute pentru ştiinţă, sunt explorate pe teren şi în laborator. Necesităţile lor fizice şi nutriţionale devin tot mai clare, specie cu specie. Enciclopedia vieţii, disponibilă la o adresă unică (eol.org), adună toate informaţiile cunoscute despre fiecare specie şi le pune la dispoziţia întregii lumi, gratuit.
O lume minusculă aşteaptă să fie explorată. Pe măsură ce flora şi fauna de la suprafaţă sunt examinate mai atent, mecanismele interdependente ale vieţii ies la lumină în detalii tot mai clare şi mai surprinzătoare. Cu timpul, vom ajunge să apreciem pe deplin aceste magnifice ecosisteme miniaturale, pentru care suntem responsabili.

Text: Edward O. Wilson

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din februarie 2010)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*