Puterea Patagoniei

Cândva frecventat doar de câţiva alpinişti îndrăzneţi, Parcul Naţional Torres del Paine, din Chile, atrage acum peste 100.000 de vizitatori pe an. Foto: Maria Stenzelea

Sudul statului Chile e unul dintre cele mai sălbatice locuri de pe Glob. Dar asta s-ar putea schimba în curând.

În capătul unui îndepărtat fiord din Sud, în Chile, s-a stabilit în 1925 un norvegian hotărât, pe nume Samsing, care creştea oi într-o vale acoperită de iarbă. Un an mai târziu, omul a fost pur şi simplu izgonit din gospodăria lui de un gheţar. În locul unde odinioară era ferma lui, acum se întinde un lac glaciar pe care plutesc aisberguri. Gheţarul, numit acum Pío XI, s-a potolit o vreme, apoi a pornit din nou la drum. În prezent, smulge din rădăcini o pădure, dând-o la o parte puţin câte puţin. De-a lungul liniei pe care sunt dezrădăcinaţi, arborii de Guaitecas cypress, bătrâni de câteva sute de ani, par să fi încremenit exact în timp ce se răsturnau. Rădăcinile le-au fost întoarse cu fundul în sus, coroanele – smulse, trunchiurile – frânte. Blocuri de gheaţă imense au fost târâte pe sub stratul de muşchi şi plante carnivore de tinoave.
Zona împădurită Pío XI ia locul pădurii tropicale magellanice – nu pădurea tropicală întunecată, cu coronament bogat, ci genul de bonsai încâlciţi, bătuţi de vânturi, pe care îi vezi la marginea pădurilor din munţi. Şi nu e de mirare. Fiordurile şi insulele din Patagonia chiliană iau în piept vânturile vestice care şuieră peste mările sudice. Aici, în inima regiunii vântoase dintre 40 şi 50 de grade latitudine sudică, vânturile pot sufla constant cu ferocitate. E posibil să ningă şi să plouă tot anul.
Nicăieri pe planetă nu există un loc complet liniştit. Numai timpul creează iluzia de încremenire. Dar, uneori, dacă ai noroc, poţi să găseşti o zonă în care timpul pare să se fi comprimat, unde poţi să simţi pe propria piele cât de cinetică este, de fapt, până şi geologia.
Coasta chiliană modelată de gheţari este un astfel de loc. Aici, energia pământului pare aproape palpabilă. Plăcile tectonice expandează, iar apoi se scufundă sub aceste falii ale continentului, ridicând Anzii şi creând o zonă cu mare versatilitate geologică. Din interiorul câmpurilor de gheaţă, gheţari precum Pío XI – râuri de gheaţă scurte şi brutale – coboară vijelios spre mare. În larg, Curentul Ascendent Peru este un adevărat izvor de viaţă acvatică. Linia ţărmului, franjurată de un labirint de ape, se întinde pe mai bine de 90.000 km. Această Patagonie este un tărâm al mării şi al gheţurilor.
În inima acestei regiuni sălbatice se află Parcul Naţional Bernardo O’Higgins. Având aproximativ 350 km dintr-un capăt în altul, parcul include Câmpul Sudic de Gheaţă Patagonez, care, împreună cu pandantul său nordic, formează una dintre cele mai mari întinderi de gheaţă din afara regiunilor polare.
Nu ai cum să ajungi pe uscat în Bernardo O’Higgins, nici în zbor. Singura cale de acces este pe apă, pe un traseu complicat, printr-un întreg labirint de fiorduri adânci care, în final, te aduc până în faţa lui Pío XI. Aici, tunetul glaciar umple aerul – fracturări ale căror răbufniri explozive rezonează din adâncurile câmpului de gheaţă, ca şi bubuiturile mai surde şi mai profunde, provocate de aisbergurile ce se desprind din botul lui Pío XI. Pe bordura zdrenţuită care marchează zona de întâlnire dintre gheţar şi pădurea tropicală, Pio umple cerul – un munte de gheaţă care se înalţă către soarele de la amiază. În depărtare, mai sus, gheaţa devine albă, iar apoi capătă o sută de nuanţe inimaginabile de albastru.
În acest teritoriu îndepărtat, extrem, povestea fundamentală a epocii noastre este spusă din nou. Aici poţi să vezi, cu o claritate elocventă, cât de strâns interdependentă este cu adevărat lumea noastră de astăzi. Oricât de izolată ar fi Patagonia chiliană, ea se află totuşi în pragul unei transformări abrupte. Pe uscat, cele câteva gospodării arată ca şi cum ar fi aduse din secolul al XIX-lea. Există însă planuri de îndiguire a râurilor năvalnice din nordul Parcului Bernardo O’Higgins. Şi, agăţate de marginea apei, crescătoriile de somon se mută constant către sud, o sursă de oportunităţi economice, dar şi o năpastă pentru mediu.
La insistenţele conservaţioniştilor, Chile a studiat ideea de a declara un enorm sit nou al Patrimoniului Mondial al UNESCO, cuprinzând câmpurile de gheaţă şi cea mai mare parte a zonelor protejate de-a lungul coastei sale sudice – în total, milioane de hectare. Însă de la sfârşitul lui 2009, guvernul dă înapoi de la acest plan ambiţios, în favoarea unei propuneri mai modeste. Totuşi, în Sudul său sălbatic, Chile încă are şansa de a păstra marile trasee ale unei lumi naturale care abia a început să fie explorată, tocmai când este ameninţată de o schimbare potenţial devastatoare.

Pe hartă, arhipelagurile aparent nesfârşite din fiordurile chiliene arată ca pietrişul scurs din Anzi. Principalele canale au fost cartografiate mai demult – în timpul căutării unei rute acceptabile în jurul Capului Horn. Pedro Sarmiento de Gamboa şi-a croit drum prin aceste ape încă din 1579. Navigatorul englez John Byron a eşuat în 1741 pe o insulă care poartă acum numele vasului său, The Wager.
Totuşi este surprinzător cât de recent au fost derulate aici şi cele mai elementare eforturi de explorare. Numele englezeşti care împânzesc harta au fost date de o expediţie ştiinţifică britanică, în 1830. Dar Pío XI a fost numit astfel în onoarea papei Pius al XI-lea de către părintele Alberto de Agostini, un misionar şi explorator italian care, în 1931, a fost primul om care a traversat Câmpul Sudic de Gheaţă. Oraşul Cochrane – situat chiar la marginea zonei propuse să devină rezervaţie a UNESCO, în prezent un centru al dezvoltărilor hidroe-nergetice controversate – a fost întemeiat în 1954, însă prima dată s-a putut ajunge aici pe un drum cu pietriş abia în 1988.
Totuşi chiar şi în 2007 autorii unor studii glaciologice s-au simţit obligaţi să sublinieze „o lacună serioasă în observarea gheţarilor din America de Sud“. Putem spune cu siguranţă că regiunile interioare ale celor mai multe dintre zonele protejate de-a lungul fiordurilor din Patagonia chiliană – Parcul Naţional Bernardo O’Higgins, Rezervaţia Naţională Katalalixar, Rezervaţia Naţională Las Guaitecas, Parcul Naţional Laguna San Rafael – încă sunt complet necunoscute. Pădurile sunt de nepătruns, având la sol un strat înalt până la genunchi de muşchi şi alte plante mici, care alcătuiesc un hăţiş de ramuri şi rădăcini. Schimbarea dă buzna pe apă. Câteva mici vase de croazieră din Puerto Natales dau acum câte o fugă până la faţada mai multor gheţari, unde oamenii adună gheaţă pentru cocktailuri din micile blocuri care plutesc în derivă, în umbra falezelor de gheaţă. Feribotul Navimag îşi croieşte drum gâfâind din Puerto Natales până în Puerto Montt – o călătorie de patru zile numai dus – oprindu-se pe traseu ca să dea la schimb propan şi diverse produse şi să debarce câţiva pasageri în Puerto Edén. Marina militară chiliană patrulează aceste ape. CONAF – versiunea chiliană a Regiei Pădurilor din România – şi-a asumat răspunderea de a proteja şi exploata această regiune.
În secolul care a trecut, aici au rămas tot mai puţini indigeni. Colonia de foci pe care au găsit-o primii exploratori la intrarea în Fiordul Eyre, unde se termină Pío XI, a dispărut de mult. Numeroasele specii de balene care frecventau cândva aceste fiorduri abia dacă mai formează acum un cvorum biologic. Mareea roşie otrăveşte midiile ce susţineau cândva economia pescuitului. Indienii alacalufi, care vânau şi pescuiau aici odinioară, s-au împuţinat. Au rămas doar o mână de suflete neconsolate în Puerto Edén, un loc a cărui singură asemănare cu edenul este distanţa faţă de restul lumii.
Dar distanţa nu mai reprezintă o formă de protecţie în ziua de azi. După Norvegia, Chile este cel mai mare crescător de somoni. Peştii sunt crescuţi în ferme, în cuşti ca nişte plase, ancorate în largul Rezervaţiei Naţionale Las Guaitecas, în apropiere de Câmpul Nordic de Gheaţă. (În Guaitecas şi în alte parcuri se protejează doar uscatul, nu şi apa.) Companiile norvegiene care au început să crească somoni în Chile au venit aici fiindcă fiordurile erau intacte. Dar acum nu mai e cazul. Ca aproape oricare altă formă de creştere concentrată a animalelor, acvaculturile de somon creează un exces de reziduuri. Aici, rescătoriile de somon „asfixiază“ apa, creând condiţii anoxice, şi au dus la răspândirea unui virus mortal, numit anemia infecţioasă a somonului. Soluţia companiilor crescătoare de somoni a fost, pur şi simplu, să închirieze noi zone acvatice în fiordurile sudice.
Pe de altă parte, pe uscat, ameninţarea vine din partea hidroenergiei. De pe vremea dictatorului Pinochet, cele mai multe dintre drepturile asupra marilor râuri care se varsă în fiorduri sunt deţinute în proprietate privată şi, în plus, de corporaţii străine. În ultimii câţiva ani, s-au făcut presiuni tot mai mari pentru construirea mai multor baraje de hidrocentrale pe râurile Pascua şi Baker. Dar criticii susţin că barajele sunt de domeniul trecutului şi deloc necesare într-o ţară cu un potenţial atât de mare pentru energii regenerabile. Barajele distrug ecosistemele bazinelor de apă în care sunt construite, iar întinderea liniilor care să transporte energia de la aceste baraje până în Santiago va necesita defrişarea unor coridoare de peste 2.215 km lungime.
Cel mai grav pericol la adresa fiordurilor chiliene este, desigur, schimbarea climei, care ameninţă să afecteze râurile ce depind de aceşti gheţari şi să strice echilibrul dintre apa dulce şi cea sărată din fiordurile interioare. Dintre cei 48 de gheţari din Câmpul Sudic de Gheaţă, 46 se retrag, iar unul este stabil. Şi doar Pío XI mai înaintează. Este aproape cu certitudine unicul gheţar din lume ajuns la un maximum neoglaciar. El a atins cea mai mare întindere a sa de la începuturile Micii Glaciaţiuni din Patagonia, produsă în urmă cu aproximativ 400 de ani. Pío smulge acum din rădăcini arbori bătrâni, care au mai multe sute de ani. Nimeni nu ştie sigur de ce a înaintat atât de mult şi atât de rapid în ultimii 80 de ani. Poate că recuperează terenul pierdut după erupţiile lui Lautaro, vulcanul activ din care se întinde Câmpul Sudic de Gheaţă. Sau poate că înaintarea lui se datorează mişcării tectonice care ridică Anzii ori volatilităţii unui gheţar temperat. Un lucru este însă clar. Pío XI reprezintă o anomalie într-un peisaj de gheaţă care se topeşte.
La 210 km spre sud de Pío XI, în Parcul Naţional Torres del Paine, mii de turişti sosesc cu autobuzele. Sunt cu toţii de acord că acest parc naţional este unic şi merită să fie protejat. Dar în fiordurile chiliene nu va fi niciodată aglomeraţie. Poziţia lor izolată este un factor de risc în sine, nu doar din cauza crescătoriilor de somon şi a barajelor de hidrocentrale. Riscante sunt lipsa de informaţie, faptul că uităm că locuri atât de sălbatice, precum Patagonia chiliană, nu pot supravieţui fără protecţie. Crearea parcurilor şi a rezervaţiilor – chiar a unui sit al Patrimoniului Mondial al UNESCO – ar putea schimba situaţia. Dar, pe de altă parte, ar putea fi o formală schimbare de etichetă.

Text: Verlyn Klinkenborg

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din februarie 2010)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*