Un imperiu fragil

Panglici late de corali, vizibile în largul coastei estice a Australiei, separă şelful continental de apele adânci şi mai întunecate din larg. Foto: David Doubilet

Din polipi minusculi de coral a crescut o minunăţie: Marea Barieră de Corali a Australiei. Ar putea oare cădea în paragină?

Nu prea adânc în Marea Coralilor, unde prosperă Marea Barieră de Corali, peştii-papagal ronţăie cu dinţii reciful, crabii se încleştează în lupta pentru ascunzători şi un biban-de-mare de 275 kg îşi umflă şi dezumflă băşica înotătoare ca să-şi anunţe prezenţa prin bufnituri surde puternice. Rechini şi stavrizi argintii trec fulgerător. Anemonele îşi flutură braţele, iar peştişorii şi creveţii minusculi par să danseze o gigă în timp ce-şi apără colţişorul. Tot ce nu se poate prinde de ceva rigid e aruncat de colo-colo de fiecare pulsaţie a oceanului.
În parte, reciful e „mare“ datorită incredibilei biodiversităţi. El adăposteşte 5.000 de tipuri de moluşte, 1.800 de specii de peşti, 125 de tipuri de rechini şi nenumărate organisme miniaturale. Dar cea mai captivantă privelişte dintre toate – şi motivul principal al statutului său de Patrimoniu al UNESCO – e vasta întindere de corali, de la tulpini ramificate şi plăci netezite de valuri, la bolovani în formă de mănuşă de box, acoperiţi de corali ca de nişte mici proeminenţe maronii, lucioşi ca pielea unei şei. Coralii-moi îi acoperă pe cei duri, algele şi bureţii pictează stâncile şi orice crăpătură e casa unei vietăţi. Biologia, ca şi reciful, se schimbă de la nord – unde s-a născut reciful – la sud. Menajeria sa mereu schimbătoare nu are pereche în lume.
Timpul, mareele şi o planetă în curgere eternă au dat naştere Marii Bariere de Corali cu milioane de ani în urmă, au erodat-o şi au ridicat-o din nou – de nenumărate ori. În prezent, toţi factorii care permit recifului să se dezvolte se schimbă într-un ritm pe care Pământul nu l-a mai cunoscut până acum. De data aceasta, reciful riscă să se degradeze dincolo de orice speranţă de recuperare.

Occidentul şi reciful

Europenii au aflat de Marea Barieră de Corali de la căpitanul James Cook, exploratorul britanic care a descoperit-o cu totul întâmplător. Într-o seară de iunie din 1770, Cook a auzit scrâşnetul lemnului pe piatră; nu-şi putea închipui că vasul lui se ciocnise de cea mai mare structură vie a planetei: peste 26.000 km2 de fâşii şi insule de corali, care creşte şi descreşte ciclic, precum fazele lunii, şerpuind pe circa 2.300 km.
Echipajul lui Cook explora apele din largul statului Queensland de azi, când H.M.S. Endeavour a fost prinsă în capcana labirintului. Aproape de luciul apei, turnuri zimţate de corali au spintecat carena şi au prins nava ca-ntr-un cleşte. Bordajul se spărgea, vasul lua apă, iar echipajul a ieşit pe punte „cu chipuri ce zugrăveau limpede starea groaznică în care ne aflam“ – cum avea să scrie mai târziu Cook în jurnal. Căpitanul şi echipajul au ajuns într-un estuar, unde şi-au cârpit vasul. Aborigenii trăiau în zonă de mii de ani, cu mult înainte de naufragiul europenilor. Din punct de vedere cultural, reciful era o componentă importantă a peisajului pentru ei şi pentru locuitorii insulelor din Strâmtoarea Torres, care îl străbătuseră în canoe, pescuind şi transmiţând peste generaţii mituri despre creaturile sale. Dar istoricii nu sunt siguri cât de bine cunoşteau localnicii geologia şi fauna recifului. La câteva decenii după încleştarea lui Cook cu matahala submarină, cartograful englez Matthew Flinders – care avusese şi el vreo două ghinioane în timp ce „băga aţa în ac“ printre recife – a botezat entitatea, inspirat de mărimea ei. Una peste alta, dacă am scoate pe uscat părţile principale ale recifului, am putea acoperi cu rocă toată Sardinia şi tot ne-ar mai rămâne coral.

Expansiune şi eroziune

Reciful gigantic îşi datorează existenţa unor organisme nu mai mari decât un bob de orez. Polipii coralieri, cărămizile sale de bază, sunt organisme coloniale minuscule ale căror celule găzduiesc alge simbiotice. Prin procesul de fotosinteză al algelor – care folosesc lumina pentru a crea energie –, fiecare polip poate secreta o „casă“ din carbonat de calciu, sau calcar. În timp ce casele se suprapun, colonia se extinde ca un oraş; alte vietăţi marine se fixează repede pe ea şi se răspândesc, contribuind la sudarea componentelor.
În largul coastei estice a Australiei, condiţiile sunt prielnice construirii acestor pereţi de piatră. Coralii cresc cel mai bine în ape puţin adânci, limpezi şi agitate, cu multă lumină, care favorizează fotosinteza. Câteva milioane de generaţii de polipi mai târziu, reciful devine nu un element singular, ci un talmeş-balmeş ale cărui modele, mărimi şi forme de viaţă depind de aşezarea în ocean – de exemplu, apropierea de ţărm – şi de forţele la care sunt supuse, de exemplu valurile puternice. Mai departe de coastă, unde lumina e slabă şi apa mai adâncă, nu există niciun fel de recife.
„În recifele Marii Bariere, coralii stabilesc structura vieţii de la un capăt la altul“ – spune Charlie Veron, expert în corali şi, de multă vreme, şeful Institutului Australian de ştiinţe Marine. În zonă există peste 400 de specii de corali care „structurează întregul mediu; ei sunt habitatul tuturor vieţuitoarelor de aici.“ De exemplu, temperatura, limpezimea şi curenţii perfecţi le permit coralilor-plaţi să-şi mărească diametrul cu 30 cm pe an. Reciful se şi erodează continuu, ros de valuri, de chimia oceanului şi de organismele care se hrănesc cu calcar. Dispariţia aceasta e cu mult mai lentă decât creşterea permanentă; totuşi până la 90% din rocă se împrăştie până la urmă în apă, transformându-se în nisip. Aşadar, învelişul viu al recifului, cel pe care-l văd scufundătorii, se schimbă mereu.
Iar straturile de dedesubt, geologic vorbind, sunt relativ tinere: nici 10.000 de ani. Adevăratul început al recifului e însă mult mai îndepărtat în timp. Acum aproape 25 de milioane de ani – spune Veron –, când Queenslandul înainta în apele tropicale prin mişcarea plăcii tectonice indo-australiene, larvele de corali au fost aduse de curenţi din zona indo-pacifică spre sud şi s-au prins de ce-au apucat. Încet-încet, coloniile calcaroase au crescut şi s-au răspândit pe fundul oceanului, năpădite de animale şi plante marine.

Drum cu obstacole

De la formarea recifului, epocile glaciare au venit şi au trecut, plăcile tectonice s-au târât, iar condiţiile oceanice şi atmosferice au fluctuat enorm. Reciful a trecut prin multe cicluri – expansiune şi eroziune, depopulare şi repopulare, după capriciile naturii.
„Istoria Marii Bariere – spune Veron – e un catalog al dezastrelor“ cauzate de haosul planetar. Dar acestea au fost dezastre după care reciful şi-a revenit de fiecare dată.
Dezastrele actuale periclitează reciful, iar perspectiva recuperării e incertă. Oamenii de ştiinţă spun că schimbarea relativ rapidă a climei pe glob pare devastatoare pentru recife. La corali, temperaturile tot mai mari şi expunerea crescândă la razele ultraviolete ale soarelui provoacă o reacţie de stres numită decolorare – când algele colorate din celulele lor devin toxice şi sunt expulzate, iar scheletul gazdei se albeşte. Algele marine cărnoase ar putea apoi sufoca rămăşiţele.
Decolorarea masivă din Marea Barieră de Corali şi nu numai, între 1997 şi 1998, a fost legată de un an El Niño intens şi temperaturi-record ale suprafeţei oceanelor, pe alocuri depăşind 1,5°C peste normal. Situaţia s-a repetat în 2001 şi 2005. Unii experţi în recife spun că până în 2030 episoadele distructive vor avea loc an de an.
În ultimii 60 de ani, căldura a provocat şi declinul fitoplanctonului oceanic – organismele microscopice care nu doar consumă gaze de seră, ci şi hrănesc, direct sau indirect, aproape toate vieţuitoarele oceanului. Peştii din recif reacţionează şi ei la încălzirea apei – uneori printr-un comportament mai îndrăzneţ şi mai agresiv, atât al prăzii, cât şi al prădătorilor. Fluctuaţiile nivelului oceanelor au şi ele un impact teribil, expunând coralii apropiaţi de suprafaţă la prea mult soare sau înecându-i în ape mai adânci, unde nu ajunge lumina.
O îngrijorare stringentă provoacă inundaţiile masive din Australia, care, la începutul anului trecut, au adus sedimente şi ape toxice pe reciful din largul statului Queensland. Pagubele totale asupra vieţii marine se vor vedea de-abia în câţiva ani, dar părţi importante din Marea Barieră de Corali ar putea cunoaşte o depopulare dezastruoasă.
Ca să nu mai vorbim de testul acidităţii.
Toate ecosistemele de recif de pe planetă au fost grav lovite în timpul celor cinci extincţii în masă de pe Pământ, prima acum circa 440 de milioane de ani. Milenii la rând, gazele cu efect de seră au sporit aciditatea în mod natural, iar biologul australian Veron spune că emisiile masive de CO2 din perioadele de activitate vulcanică intensă au jucat probabil un rol important în decimarea coralilor, mai ales în timpul celei mai recente extincţii în masă, acum circa 65 de milioane de ani. Atunci, oceanele absorbeau tot mai multe gaze cu efect de seră din atmosferă, iar aciditatea lor creştea. Un pH mai scăzut – semn al acidităţii ridicate – a înfrânt până la urmă capacitatea animalelor marine de a-şi forma cochiliile şi scheletele calcaroase.
În unele oceane, acidificarea apare iar. Cei mai vulnerabili la efectul coroziv al acidului sunt coralii ramificaţi, cu creştere rapidă, şi algele vitale care secretă calciu şi ajută la cimentarea recifelor. Cu cât oasele recifului sunt mai casante, cu atât mai uşor valurile, furtunile, bolile, poluarea şi alţi factori de stres le pot sparge. În trecutul îndepărtat, mulţi corali s-au adaptat la aciditatea în schimbare a apei – spune Veron, care descrie viitorul Marii Bariere în culori foarte sumbre. „Diferenţa e că pauzele erau foarte lungi; coralii aveau la dispoziţie milioane de ani să se adapteze.“ El se teme că, din cauza emisiilor fără precedent de CO2, sulf şi azot, cauzate de industrie, şi a metanului, eliberat în cantităţi tot mai mari prin topirea gheţii planetei, o mare parte din recif va fi aproape lipsită de viaţă peste 50 de ani. Ce va mai rămâne? „Schelete de corali împotmolite în mâlul algal “ – spune el.

Înainte, cu paşi mici

Fireşte, cei două milioane de turişti care vizitează anual reciful încă văd paradisul submarin fremătând de viaţă. Dar stricăciunile se văd dacă ştii unde să te uiţi. Reciful are o cicatrice de 3 km de la coliziunea cu un vas chinez care transporta cărbune, în aprilie anul trecut. Alte ciocniri cu nave şi câteva scurgeri de ţiţei au mutilat habitatul. De asemenea, valurile de sedimente aduse de inundaţii şi nutrienţii deversaţi de zonele agricole şi de şantiere afectează clar ecosistemul. Dar australienii n-au de gând să-l lase să moară fără un protest naţional. Căpitanul vasului care m-a dus în zona de scufundări spunea: „Fără recif, aici nu rămâne decât o masă de apă sărată.“ Pentru mulţi localnici, „reciful e o fiinţă dragă, a cărei pierdere ar fi prea dureroasă ca ei să stea cu mâinile în sân“ – adaugă el. E vital şi pentru economie: anual, turiştii aduşi cu vaporul la marginea recifului varsă peste un miliard de dolari în vistieria Australiei.
Pentru oamenii de ştiinţă, provocarea e să menţină sănătatea recifului, în ciuda schimbărilor rapide. „Ca să repari motorul unei maşini, trebuie să ştii cum funcţionează – spune biologul marin Terry Hughes, de la Universitatea James Cook. Acelaşi lucru se petrece şi cu recifele.“ El şi alţi cercetători au studiat felul în care funcţionează aceste ecosisteme, pentru ca eficienţa eforturilor de conservare să poată fi dublată.
Prima pe listă: determinarea impactului total al pescuitului excesiv. În trecut, pescuitul comercial se putea practica în lungul recifului, chiar şi după ce, în 1975, 344.400 km2 de habitat oceanic au fost declaraţi parc marin. Dar în 2004, îngrijorarea crescândă privind exploatarea excesivă a determinat guvernul australian să interzică pescuitul de orice fel – inclusiv cel sportiv – pe o treime din zona protejată, în locuri plasate strategic. Recuperarea biologică a fost mai amplă şi mai rapidă decât fusese estimat; de exemplu, la doi ani după interdicţie, populaţia de păstrăv-leopard s-a dublat, acolo unde odinioară se pescuia intens. Unii oameni de ştiinţă afirmă că zonele protejate ar putea duce la declinul populaţiei unei stele-de-mare care se hrăneşte cu corali.
Oamenii de ştiinţă vor să afle şi de ce anumiţi corali sunt mai rezistenţi la schimbări. „ştim că unele recife resimt mai puternic stresul decât altele – spune ecologul specializat în recife Peter Mumby, de la Universitatea din Queensland. Analizând decenii de date despre temperatura oceanului, putem cartografia zonele unde coralii sunt mai adaptaţi la apa caldă şi să ne concentrăm acolo acţiunile de conservare.“ El mai spune că înţelegerea recuperării coralilor după decolorare şi stabilirea locurilor în care noi polipi ar putea creşte vor ajuta la desemnarea zonelor protejate. Chiar şi Veron recunoaşte deschis că supravieţuirea pe termen lung a coralilor e posibilă dacă oprim atacurile violente asupra recifelor – şi încă repede.
Natura îşi ia câteva măsuri de siguranţă, printre care un cod genetic care le-ar fi permis coralilor să supravieţuiască tulburărilor de mediu din trecut. Multe specii creatoare de recife evoluează prin hibridizare – amestecul de gene de la mai multe specii. Cum spune Veron, „totul e mereu pe cale să devină altceva“. În recif, cam o treime dintre corali se reproduc în masă, depunându-şi, o dată pe an, materialul genetic. În astfel de situaţii, chiar şi 35 de specii îşi eliberează simultan ovulele şi sperma pe aceeaşi bucată de recif, ceea ce înseamnă că milioane de gameţi din părinţi diferiţi genetic se amestecă într-o peliculă la suprafaţa oceanului. „Sunt ocazii excelente de creare a hibrizilor“ – explică biologul marin Bette Willis, de la Universitatea James Cook, şi adaugă că, date fiind schimbările climatice şi cele chimice din ocean, hibridizarea poate fi o cale rapidă de adaptare şi întărire împotriva bolilor.
Într-adevăr, o lecţie este că, în ciuda ameninţărilor serioase din prezent, Marea Barieră de Corali nu va ceda uşor. În definitiv, a rezistat schimbărilor catastrofale de până acum. şi tot felul de vietăţi marine contribuie la menţinerea recifului. În studiile desfăşurate în 2007, cercetătorii au descoperit că, acolo unde peştilor care se hrănesc cu alge le merge bine, prosperă şi coralii, mai ales în apele poluate cu nutrienţi în exces. „Dacă scoţi erbivorele din sistem, de exemplu prin pescuit excesiv, algele înlocuiesc coralii“ – spune Hughes. Dacă protejăm vegetarienii gurmanzi, coralii vor răzbate.
Orice vizitator al recifului poate vedea cum peştii îşi joacă rolul vital. În lumina intermitentă a după-amiezii, spre capătul de nord al recifului, zidurile impunătoare de corali se înalţă deasupra unui mascat negru, un exemplar rar de peşte-liliac-cu-înotătoare-lungi, care ronţăie panglicile sargaselor. Un banc de peşti-papagal, cu dinţii sudaţi laolaltă, ca un cleşte de tăiat sârmă, crănţăne zgomotos calcarul, în locurile cucerite pe nesimţite de covoare de alge verzi şi roşii.

Text: Jennifer S. Holland

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2011)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*