Gheparzii pe muchie de cuțit

Salvat din mâinile unui braconier când era pui, Koshki, acum de cinci ani, a crescut într-o rezervație din Nord-Estul Iranului. Este unul dintre cei doar doi gheparzi-asiatici care trăiesc în captivitate. Un smoc des de blană de pe umeri, folositor în iernile aspre din stepele înalte din centrul Iranului, îl deosebește de gheparzii-africani. Foto: Frans Lanting

 

Gheparzii sunt cele mai vulnerabile feline mari ale planetei, dar și unii dintre cei mai iscusiți supraviețuitori.

Text: Roff Smith

Nerăbdarea se propagă în mulțime. Degetele se încleștează pe binocluri. Obiectivele aparatelor  focalizează brusc. Cel puțin 11 camionete de safari, însuflețite de turiști și pline de obiective lungi, se înghesuie lângă un acacia solitar în Parcul Național Serengeti, din Tanzania. De o jumătate de oră, Etta, o mamă-ghepard, stă la umbră cu cei patru pui ai ei, urmărind o turmă de gazele-Thomson care s-au ivit pe un dâmb din apropiere. Acum se pune în mișcare, strecurându-se către turmă cu o nonșalanță studiată care nu păcălește pe nimeni, cu atât mai puțin pe gazele, care privesc agitate spre ea.

Deodată, când gazelele se despart și fug, iar Etta pornește într-un sprint exploziv, unul dintre ghizi scoate un strigăt. Felina grațioasă este prea rapidă pentru ochiul uman, trecând glonț prin iarbă. Drama se termină în câteva secunde, cu un nor de praf și sugrumarea unei tinere gazele ghinioniste. În timp ce Etta târăște prada la puii ei, aceștia ies din tufiș, nerăbdători să participe la ospăț. Microbuzele de safari ajung doar câteva secunde mai târziu, șoferii făcând manevre ca să le ofere clienților cele mai bune perspective foto.

Gheparzii au ajuns să ocupe un loc curios în imaginația omului. Frumoși și exotici, rapizi ca mașinile sport și cunoscuți pentru docilitatea lor, ei sunt în aceeași măsură vedete media și locuitori ai sălbăticiei, favoriții producătorilor de filme și ai agențiilor de publicitate din lumea întreagă. Dacă introduci „cheetah“ și „images“ în fereastra de căutare a calculatorului, apar peste 20 de milioane de rezultate – de la ședințe foto de modă și reclame extravagante, la mașini și la fotografii cu gheparzi de companie călătorind pe banchetele din spate ale unor Mercedesuri decapotabile.

Toată această prezență în cultura pop ar putea da impresia că gheparzii sunt la fel de în siguranță în natură cum sunt în imaginația populară. Nu sunt. De fapt, gheparzii sunt cei mai vulnerabili dintre felinele mari ale lumii; sunt surprinzător de puțini și numărul lor tot scade. Acum câteva secole, gheparzii hoinăreau între subcontinentul indian și țărmul Mării Roșii, precum și pe o mare parte din teritoriul Africii. Însă oricât de iuți de picior ar fi, n-au putut fugi de brațul lung al omului. Astăzi, ghepardul-asiatic, eleganta subspecie care odinioară înfrumuseța curțile regale ale Indiei, Persiei și Arabiei, e aproape dispărut. În Africa, numărul gheparzilor a scăzut cu peste 90% în timpul secolului al XX-lea, când agricultorii, fermierii și crescătorii de vite i-au invadat și i-au scos din habitatul lor, vânătorii i-au împușcat de plăcere, iar braconierii le-au capturat puii pentru rentabilul comerț cu animale de companie exotice. În total, astăzi mai trăiesc în sălbăticie mai puțin de 10.000 de gheparzi.

Chiar și în interiorul marilor parcuri cu animale sălbatice din Africa, gheparzii se află sub mare presiune. Timizi, cu o constituție delicată, singurele feline mari care nu pot rage, ei sunt împinși spre periferii de către lei, mult mai numeroși și mai puternici. Să luăm ca exemplu Parcul Național Serengeti, din Tanzania, și Rezervația Națională Masai Mara, din Kenya. |mpreună, cele două parcuri învecinate adăpostesc peste 3.000 de lei, aproximativ 1.000 de leoparzi și doar 300 de gheparzi. Și în ciuda statutului de celebrități, gheparzii pierd în fața leilor și la capitolul turism. „Oamenii tind să caute gheparzii în cel de-al doilea safari – spune ghidul Eliyahu Eliyahu. Prima dată vor doar să vadă leii. Problema e că acolo unde există o populație mare de lei, nu vor fi niciodată mulți gheparzi.“

Gheparzii par o specie aparte pentru că și sunt. Nu numai că sunt o specie separată de celelalte feline mari, dar aparțin și unui gen separat, un gen cu un singur membru: ei. Numele genului lor, Acinonyx, provine din cuvintele grecești pentru „ghimpe“ și „gheară“ și se referă la curioasa gheară semiretractilă a ghepardului, o trăsătură nemaiîntâlnită la altă felină. Spre deosebire de lei și leoparzi, ale căror gheare complet retractile sunt unelte concepute pentru sfâșierea cărnii și cățăratul în copaci, gheparzii au gheare care seamănă mai mult cu crampoanele de pe gheata unui sprinter și au un rol asemănător: prindere fermă și accelerare rapidă.

La ghepard, totul este conceput pentru viteză – pură, brută, explozivă. Dacă un ghepard și un Lamborghini sunt puși alături pe o autostradă, există șanse egale ca oricare dintre ei să depășească primul limita de viteză. Ambii pot ajunge de la zero la 100 km/h în mai puțin de trei secunde, dar ghepardul poate trece de 70 km/h în primii câțiva pași. {i ce pași! Datorită coloanei vertebrale flexibile și picioarelor lungi și grațioase, un ghepard poate alerga în salturi de peste 7,5 m. Un atlet uman de elită care ar putea sări atât chiar și o dată, după o alergare bună, ar fi aproape de calificarea la Jocurile Olimpice. Un ghepard care aleargă la viteză maximă ar putea face asta de patru ori pe secundă.

 

Astfel de capacități supraomenești confereau gheparzilor o aură supranaturală în vremurile străvechi. Egiptenii au fost primul popor care i-a domesticit ca animale de companie și i-a imortalizat în imagini pe morminte și temple, acum aproape 4.000 de ani. |n India, Iran și Arabia, hăituirea cu gheparzi – sau „leoparzi de vânătoare“, cum erau cunoscuți – a devenit un sport extrem de popular în rândul aristocrației. La curțile împăraților moguli, gheparzii au devenit un fel de motiv, preamărit în tablouri și tapiserii, folclor și versuri. Gheparzii favoriți erau împodobiți cu zgărzi cu pietre prețioase și apăreau în prim-plan la procesiunile regale.

Gheparzii rămân foarte la modă în Arabia Saudită și statele din Golf, unde un pui se poate vinde pentru peste 10.000 de dolari. „Un tânăr bogat își cumpără un ghepard care să se asorteze cu mașina lui sport – spune biologul kenyan specializat în fauna sălbatică Mordecai Ogada, care studiază relațiile ghepard-om și traficul cu faună sălbatică. De obicei, în ziua de azi este ceva specific nou-îmbogățiților.“

In locuri precum Emiratele Arabe Unite, gheparzii se află într-un fel de incertitudine legală. „Importul este clandestin, dar, odată ajunși acolo, comerțul este liber. Gheparzii traficați pot fi «spălați» cu ușurință, făcând să pară că au fost legal crescuți în captivitate. E dificil să determini originea puilor fără analize genetice și dacă nu sunt identificați ca membri ai unei subspecii endemice“ – spune Ogada.

Nu se știe cât de mare e prețul plătit traficului de populația tot mai mică de gheparzi, însă, conform dovezilor, comerțul cu pui de ghepard sălbatici este o afacere la scară mare. Chiar și la o căutare superficială pe internet apar o mulțime de pui oferiți spre vânzare de „crescători“ din locuri precum Dubai. Anul trecut, au fost arestați mai mulți contrabandiști de gheparzi în Tanzania și Kenya și circulau zvonuri despre pui de vânzare tocmai în Camerun.

„Bănuiesc că problema este mai mare decât credem – spune Yeneneh Teka, șeful Directoratului pentru Protecția și Dezvoltarea Faunei Sălbatice din Etiopia. Sunt mulți bani la mijloc și, asemenea celor care fac contrabandă cu droguri și arme, cei care fac contrabandă cu animale sălbatice au rețele bine puse la punct.“

Anul trecut, autoritățile etiopiene au luat măsuri drastice împotriva contrabandei cu fauna sălbatică și  au instituit un program de pregătire pentru paznici de frontieră și funcționari vamali. Constrângerea sporită a dat rezultate atunci când oficialitățile au interceptat o încărcătură de pui de ghepard în timp ce erau introduși ilegal în Somalia.

„In timp ce examinau documentele camionului, paznicii de frontieră au auzit zgârieturi dintr-o canistră care trebuia să fie plină cu benzină. Când au deschis-o, au găsit cinci pui micuți de ghepard într-o stare foarte proastă“ – spune Teka. Unul dintre pui a murit. Ceilalți patru, după câteva săptămâni de îngrijire veterinară, au fost duși la un sanctuar pentru fauna sălbatică administrat de Fundația Born Free, la o distanță de o oră spre nord de Addis-Abeba, unde își vor petrece restul vieții. Deși este un final fericit pentru cei patru supraviețuitori, este o pierdere netă pentru specie.

„Nu se vor putea întoarce vreodată în sălbăticie – spune Ogada. Chiar dacă oamenii i-ar putea învăța să vâneze, ei nu-i pot învăța cum să recunoască și să evite prădători precum leii și hienele.“ Și, deși unii gheparzi au fost reintegrați cu succes în sălbăticie în rezervații mari împrejmuite din Africa de Sud, e mult mai periculos să crească în savanele deschise. Puii orfani „n-ar avea nicio șansă într-un loc ca Serengeti“ – spune Ogada.

Chiar și mamelor-ghepard le este greu să-și crească odraslele în sălbăticie, unde mortalitatea în rândul puilor poate atinge 95%. Marea majoritate s-ar putea să nu iasă niciodată din vizuina în care s-au născut. Sunt uciși în atacurile leilor sau hienelor, de vremea rea sau sunt abandonați de mame care nu se pricep îndeajuns la vânătoare pentru a-i hrăni. |ntr-adevăr, multe femele-ghepard trăiesc toată viața fără a-și crește vreun pui până la maturitate.

Însă există câteva care reușesc cumva să contrazică probabilitățile și să-și crească remarcabil urmașii, unele adoptând chiar puii altor femele. Vânători excelenți și experte ale vieții în  sălbăticie, aceste supermame reușesc să prindă ceva aproape zilnic și, în același timp, să-și protejeze progeniturile în decorul larg deschis al savanelor africane, chiar sub nasul leilor și al hienelor. Una dintre aceste supermame, Eleanor, un ghepard de 7 ani, a născut cel puțin 10% dintre toți gheparzii adulți din Serengetiul sudic.

 

„Nu cunosc niciun alt carnivor a cărui supraviețuire să depindă atât de mult de reușita unui număr atât de mic de femele“ – spune Sarah Durant, de la Societatea Zoologică din Londra. Durant conduce Proiectul Serengeti Cheetah, unul dintre cele mai îndelungate studii despre carnivore efectuate în lume. Aflat în cel de-al 38-lea an al său, proiectul a înregistrat viețile și descendența pe linie maternă a generații întregi de gheparzi din Serengeti. E o muncă în căldură și praf, cu multe ore de drum hurducat prin savane în Land Roveruri greu încercate, în căutarea celei mai greu de surprins feline mari africane. Cercetarea minuțioasă a lui Durant a fost cea care a dezvăluit importanța vitală a supermamelor.

Deși liniile materne ale populației de gheparzi din Serengeti sunt bine documentate acum, paternitatea este o altă problemă. Helen O’Neill, biolog specializat în faună sălbatică, așteaptă răbdătoare în Land Roverul ei, la mică distanță de locul unde trei frați gheparzi – Mocha, Latte și Espresso, cunoscuți drept Băieții de Cafea – stau întinși la umbra unui curmal-de-deșert. O’Neill se află în ce se numește, cu delicatețe, „patrula după caca“, în care se  strâng fecalele anumitor gheparzi, identificabili. Oamenii de știință de la Societatea Zoologică din Londra pot extrage mostre de ADN și speră să completeze ramurile paterne ale arborilor genealogici din Serengeti.

Până acum, analizele sugerează că femelele-ghepard sunt mult mai promiscue decât s-a bănuit: în nu mai puțin de jumătate dintre seriile de pui, tații au fost diferiți. „Bănuim că genul acesta de împerechere multiplă ar putea avea beneficii genetice într-un mediu nesigur ­– spune Durant. E un fel de pariu multiplu prin care mamele-ghepard încearcă să se asigure că unii dintre urmașii lor vor supraviețui.“

Departe de savanele însorite din Serengeti, la sfârșitul unei după-amieze reci și senine de iarnă, un ghepard mascul solitar își face drum de-a lungul unei creste înzăpezite. Se oprește puțin să marcheze o tamariscă, apoi dispare tiptil din raza camerei video telecomandate care îi înregistra trecerea.

Camera ascunsă este una dintre cele 80 de camere-capcană instalate peste tot în Dasht-e Kavir, o regiune izolată din platoul central muntos al Iranului, în speranța de a zări una dintre cele mai rare și mai greu de surprins feline mari ale lumii: ghepardul-asiatic.

„Este ca un vis devenit realitate când obținem așa ceva“ – spune biologul iranian Houman Jowkar despre cele 27 de secunde de film. Jowkar lucrează la Proiectul de Conservare a Ghepardului-Asiatic, inițiat de Departamentul Iranian al Mediului în 2001, într-o încercare de a salva ultima populație rămasă din acești gheparzi periclitați. „Aceste feline sunt incredibil de rare – spune Jowkar. Avem paznici de vânătoare care trăiesc și muncesc de ani de zile în acești munți, dar n-au văzut niciodată un ghepard în carne și oase.“

Programul cu camere-capcană i-a ajutat pe oamenii de știință iranieni să determine numărul aproximativ al gheparzilor rămași și unde trăiesc aceștia – informații vitale pentru conceperea unei strategii de conservare. „Avem noroc că aceste feline sunt observate – spune Jowkar. Cu ajutorul petelor unice de pe blana lor, putem identifica fiecare individ și le putem determina populația și distribuția.“

Chiar și așa, salvarea gheparzilor-asiatici va fi greu de realizat. Declinul său datează din zilele de glorie ale Imperiului Mogul, când vânătoarea cu gheparzi a devenit foarte populară. Se spune că un împărat mogul a colecționat peste 9.000 de gheparzi de-a lungul domniei sale de 49 de ani.

Să comparăm trecutul și prezentul. In cei zece ani în care au instalat aproximativ 50 de camere, cercetătorii iranieni au reușit să obțină până acum abia 192 de imagini ale trecerii unor gheparzi. Acele imagini documentează 76 de exemplare numai piele și os, cam tot ce a mai rămas dintr-o subspecie nobilă de gheparzi care odinioară cutreierau o mare parte din Asia. Supraviețuitorii de astăzi duc o existență precară. Pândind antilope-iraniene și oi-de-munte-iraniene pe pante abrupte și stâncoase, ei concurează cu lupii și chiar cu oamenii, pentru care gazelele și oile sunt, de asemenea, o sursă de hrană la îndemână.

 

„Trăiesc pe muchie de cuțit, chiar la limita condițiilor ecologice – spune Luke Hunter, președintele Panthera, un grup internațional de conservare dedicat protejării felinelor mari și colaborator al proiectului iranian pentru gheparzi. Treaba interesantă însă este că acești gheparzi nu au fost împinși recent în acești munți. Sunt aici de mii de ani. Lumea nu-și dă seama cât de rezistenți și adaptabili sunt de fapt gheparzii.“

Și chiar sunt. |n ciuda vulnerabilității lor, gheparzii sunt unii dintre cei mai puternici și ageri supraviețuitori, îndurând atât iernile aspre din stepele iraniene, cât și arșița albiilor secate din Sahara. „Nu sunt doar rapizi – spune biologul algerian  Farid Belbachir, care a instalat camere-capcană în Munții Ahaggar, din Algeria, încercând să surprindă imagini cu ghepardul-saharian, grav periclitat. Ei înțeleg peisajul. Și-au dat seama cum să se folosească de porțiunile înguste din albiile secate ca să-și lanseze atacurile, ca să lase prăzii cât mai puține șanse de scăpare.“

În Parcul Național Serengeti,  după-amiaza e în toi, cu gustul fierbinte al prafului din aer și vârfuri de nori de furtună ce se rostogolesc și se umflă la orizont. De vreo oră, Etta se furișează în spatele unui masiv mascul de gazelă, apropiindu-se la mai puțin de 40 m de el, fără ca acesta s-o observe.

„E prea devreme să spunem că Etta va deveni o supermamă – spune Durant. Este abia prima ei serie de pui. Dar faptul că a adus patru pui afară din vizuină și i-a crescut până acum este un semn încurajator.“

Masculul de gazelă este mare și sănătos, cu multă carne pe el. Etta mai face câțiva pași iuți, pe furiș, apoi se ghemuiește și așteaptă, ca un sprinter în blocstart, în echilibru, gata pentru semnal.

Trece cu greu un minut tensionat, apoi altul. Dintr-odată și aparent fără motiv, Etta se ridică pur și simplu și pleacă tacticos. Ceva nu i se pare în regulă – un iz de hienă sau poate mirosul leilor. Orice ar fi, pentru o mamă a patru pui mici, singură în Serengeti, o gazelă grasă nu merită riscul. Le face semn puilor să vină la ea și împreună se îndepărtează agale în ceața violetă.

 

* Articol apărut în ediția de noe 2012 a NGRO.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*